A fost odata Vama Veche

A fost odata ca niciodata un sat de pescari, pe malul marii, la granita dintre intuneric si lumina. Ascuns de ochii rai ai celui mai iubit fiu al tarii, ferit de teama si de "nu", a fost locul in care acei ce doreau sa gindeasca liber macar pentru citeva zile fugeau, vara, impreuna cu prietenii, chitarile, copiii, pisicile, cateii, motocicletele Mobra, aparatele foto Smena si casetofoanele Elektronika.
Asa a inceput o poveste care azi e uitata. Asa au inceput serile de Vama Veche, cu focuri pe plaja si cintece la chitara, cu cer indragostit de stele si mare indragostita de valuri, cu rasarituri pentru care merita sa dai o noapte si apusuri sfisietor de frumoase, asa au inceput zilele de Vama Veche, cind pina si marea parea ca doarme sub razele unui soare neascuns de nici o umbreluta, de nici un elicopter, de nici un zmeu, de nici un deltaplan, de nici un avion cu reclame la semintele "Alka".
Intr-o zi insa un balaur a descoperit locul uitat de oameni si de timp si s-a incruntat a dispret spre rochiile cu indemn de zbor, spre trupurile libere de haine si de norme, spre chitari si spre focuri. A suflat si a dat din aripa si, in citiva ani, locul in care doar bucuria, cintecul si libertatea stapineau a devenit locul in care nonconformismul a capatat gesturi si limbaj de prostituata si libertatea inseamna manele, droguri, lanturi groase de aur si burti paroase. Pescarusii de pe plaja au fost inlocuiti de ciori care vind porumb fiert pe plaja, hainele hippie au fost inlocuite cu fake-uri D&G, rock-ul lui Pink Floyd si Led Zeppelin a fost inlocuit de Tiesto si minimal house, motocicleta Mobra a fost inlocuita de X6, Q7 si alte combinatii de litere si cifre exprimind IQ-ul posesorului, hamsiile si suberecurile au fost inlocuite de saorma, stufula fost inlocuit de beton si lemnul de termopane.
Cuvintele "Salvati Vama Veche" au devenit refrenul trist al unui loc ce nu mai poate fi salvat decit de el insusi. Vazusi, balaure?

Ei au invadat plaja si marea si ne-au furat rasariturile cu Ravel si apusurile cu Pink Floyd. Noi ne-am retras in colturile inca libere ale Vamii noastre si asteptam cuminti ca ei sa plece, visind la clipa cind soarele va rasari din nou in Vama Veche numai in ritm de Bolero...

Dintr-una intr-alta. Sau semn de viata. Jurnal de santier.

Da, inca mai traiesc. Desi se aduna praful pe blogul asta, ca nu am mai dat nici un semn de ceva vreme. Am intrat intr-o frunoasa rutina serviciu-santier-somn, din care cu greu reusesc sa mai ies cind si cind.

In week-end am vrut sa evadez un pic, sa imi vind casetofonul si sa fug putin pina in Vama, sa nu ma mai topesc linga asfaltul din Bucuresti, si sa dansez iar cu picioarele pe nisipul din fata de la Ovidiu pe "Comandante Che Guevara" sau pe "Thunderstruck", sau sa vad din nou un rasarit cu Bolero. Din pacate, planurile de acasa nu s-au potrivit cu cele din tirg si nu am mai avut cu cine sa plec.

Am vrut sa ma duc la concert la B'estfest, sa il vad pe maestrul Santana, dar norii de ploaie m-au intors din drum, am baut 3 beri fara alcool si apoi am inceput un tur al locatiilor prin care ies in ultimele luni. De data asta am fost prin cluburi gen Kika, Hornbach, Praktiker si Bricostore, dupa ce in week-endul trecut dansasem in Ikea. Si deja mi-e dor de Dedeman, unde nu am mai iesit cam de o luna. Am mai luat un rind de gresie si faianta (and more to come...), si alte diverse utile. Am inceput sa ma satur de locurile astea, dar s-o termina la un moment dat si nebunia asta.

Am vrut sa ies macar intr-un club simbata noaptea, dar mi-am dat seama ca sunt prea obosit pentru asta, mi-e prea cald pentru sauna din El Grande Comandante, iar la Ikea si Hornbach inchisesera deja. Iar la Pro Cinema tocmai incepuse Casino, cu Robert de Niro. Iar cum pentru mine de Niro ramine un monstru sacru, poate cel mai mare actor dupa Toma Caragiu si Amza Pellea, nu am putut rata si am revazut filmul pentru cine stie a cita oara.

Si totusi a urmat si o zi de duminica in care am facut ceea ce mi-am propus. Am ajuns la a patra nunta pe anul asta, si anume la Costele si la Viajerina (nu pun linkuri, cine ii cunoaste stie despre ce vorbesc). Si chiar a fost fain, nu mai fusesem de mult la o locatie asa faina, pe malul Lacului Floreasca. Si chiar daca a fost foarte cald, gheata din whiskyul Glenfiddich (pentru cunoscatori) a fost rece. Si chiar daca nu s-a fumat inauntru, racoarea de pe malul lacului a compensat. Si chiar daca o parte din amici au plecat la concert la Manowar, se auzea vag si pina la noi daca batea vintul in directia potrivita. Si chiar daca nu cunosteam decit putina lume, am avut parte de o surpriza extrem de placuta, am cunoscut in carne si oase o persoana pe care o admir foarte mult si am avut onoarea de a petrece o perioada de timp foarte placuta in compania ei. Si chiar daca a fost duminica seara, iar luni am fost "out of service" la birou, a fost o nunta faina. Ocazie cu care le mai urez inca o data lui Costel si Viajerinei casa de piatra, sa fie fericiti si sa aiba parte numai de lucruri frumoase in viata lor impreuna de acum incolo.

Iar acum am planuri mari de week-end. Nu vreau sa spun mai multe, pentru ca ma urmareste o replica din piesa lui Felix, Hipioti si bolsevici (pe care am vazut-o saptamina trecuta pentru a treia oara, ocazie cu care am aflat ca si Felix si Flavia alcatuiesc acum o familie, drept pentru care le urez si lor casa de piatra si multa fericire) - Vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rida? Povesteste-i de planurile tale! Drept pentru care o sa deconspir un singur element din planurile de week-end, si anume Transalpina. Si sper sa pot reveni cu detalii despre cit de minunat va fi fost.

Dar pina atunci, revin la gresia, faianta, rigipsul, parcodurul, ceresitul CT126 si CM9 si marturisesc ca sunt foarte aproape de a lua o decizie cu privire la canapea. Pentru cei care nu sunt in tema, sa fac o scurta introducere. In mansarda cea boema pe care mi-am amenajat-o la inceput de vara este deja cam toata mobila necesara, mai putin canapeaua. Pentru ca am fost foarte pretentios. Si pentru ca sunt plin de constringeri. As fi vrut o canapea mare, masiva, poate din piele sau poate nu. Dar nu am cum sa o urc pina in mansarda, pentru ca scarile sunt cum sunt, iar acoperisul apare si el peste ultimele scari, la ultima curba. Drept pentru care toate canapelele masive si dintr-o bucata ies din discutie, si se califica doar cele facute din mai multe bucati. E simplu, puteti spune, du-te la Ikea. M-am dus si acolo si nu am gasit nimic care sa imi placa. Toate canapelele pe care le-am vazut, prin zecile de locuri prin care am cautat, se impart in 2 categorii: care imi plac dar sunt prea mari si nu am cum sa le duc in mansarda, sau au dimensiunile potrivite si se pot demonta si transporta in bucati, dar nu imi plac. Am uitat sa zic, vreau o canapea de 3 persoane, care sa fie si extensibila, si sa aiba un look clasic. Nu vreau ceva prea modernist, avind in vedere locul. Intr-un final azi am cedat si am fost la un atelier la un nene care face pe comanda. Si am vazut una care in linii mari indeplinea criteriile mele estetice, dar si cele functionale, pe nea Nicu l-am adus in mansarda si mi-a garantat ca respectiva e singura care ar incapea acolo, e de 3 persoane, e extensibila, stofa e in niste culori (de la galben la maro inchis) care se potrivesc atit cu peretii galbeni cit si cu grinzile maro inchis din mansarda, asa ca pina la urma cred ca o sa declar sfirsita cautarea mea si o sa o cumpar pe cea cu pricina. Singurul inconvenient este ca nu are brate, ci perne. Nea Nicu mi-a propus sa o transforme si sa ii puna si brate, dar pina la urma m-am gindit ca ar deveni prea mare si ar ocupa prea multi din putinii metri patrati ramasi liberi. A, i-am facut si o poza.

Ce parere aveti despre ea? Eu m-am plictisit de cautat si cred ca voi marsa pe ea, dar orice parere este binevenita.

Si, de incheiere, fara sa comentez nimic despre scandalul cu Monica Iacob Ridzi, ii dau cuvintul lui Florin Chilian, sa va cinte noua lui melodie, Ridzi e poveri:

Si va las, am fugit sa aduc adezivul, coltarii si chitul din portbagaj, sa aiba miine Dorel ce sa faca :)