Insa tu nu m-ai vazut !

Pentru toti prietenii mei "motoristi" actuali sau in devenire, dar nu si pentru pustanii carora le ia tati scuter ca sa fie trendy... Asfalt uscat !

Si pentru toti prietenii mei "motorizati" pe 4 roti... Sa fim mai atenti, strada este si a lor.

Chiar daca ideea nu e originala, apreciez foarte mult filmuletzul asta si sper sa il vada cit mai multa lume si sa inteleaga ce are de inteles din el...

Povestea unui parculet

A fost odata un parc, la intersectia a doua strazi, in Bucuresti. In parcul acela s-au jucat multe generatii de copii, pe bancile lui s-au sarutat multe generatii de indragostiti, si s-au odihnit multe generatii de batrini, au zburdat foarte multe animale... Parcul a luat nastere odata cu cartierul "Drumul Sarii", la sfirsitul anilor 1930. Din fericire, desi era printre urmatoarele pe planul de sistematizare fortata al sfirsitului anilor 1980, Revolutia a venit, Ceausescu a fost dat jos si nu a mai apucat sa rada de pe fata pamintului si acest cartier, cum facuse cu cel de peste drum, iar parcul a ramas mai departe. Copiii de atunci au crescut, s-au indragostit, s-au plimbat de mina prin micul parc, unii dintre ei au decis sa aiba o viata impreuna si astfel s-au nascut alti copii care vor sa se joace si sa alerge in micul parc. Indragostitii de atunci au acum fire albe de par in cap si in plimbarile lor prin carier mai vor sa se odihneasca putin in micul parc. Batrinii de atunci au plecat dintre noi, si de acolo de sus vor sa se mai uite odata la verdeata si la scrinciobul si toboganul din micul parc...

Si eu am copilarit in acest cartier, am batut mingea in "parculet", am fumat pe furis o prima tigara in parculet, am ramas la povesti si glume cu tovarasii de joaca pina mai tirziu in parculet, m-am dat in scrinciob si pe tobogan in parculet, am sarutat o fata in parculet, m-am oprit cu bunica de citeva ori (Dumnezeu s-o ierte) in parculet. De cite ori nu stia de unde sa ma ia, mama ma putea gasi in parculet. Pe atunci nu existau telefoane mobile...

Din pacate, viata micului parc e pe cale sa se schimbe. "Parculetul" nostru mic, de doar vreo 500 de metri patrati, din strada Aviator Caranda colt cu General Culcer, mica noastra oaza de verdeata cu cei 50 de copaci ai ei, micul nostru loc de joaca si de odihna dintre casele din Drumul Sarii a fost vindut ca teren viran, cumparat de un afacerist cu buzunare largi si fara scrupule si ingradit de proprietar. Locul nostru de joaca si de plimbare a disparut pentru a face, cel mai probabil, loc unei cladiri.

Terenul pe care ca era altadata parcul se pare ca nu a fost deocamdata cumparat integral. Unul dintre viitorii proprietari ai terenului, pe numele lui Nicolae Berendea (sunt curios al cui fiu/frate/var/ginere/nepot este si ce culoare politica are) spune ca se afla inca in negocieri pentru achizitionarea parcului. „Am inaintat doar un avans pentru el. Nu ne-am decis daca o sa construim acolo. Probabil ca un an nu se va pune problema. Oricum, cand ne vom decide, vom face public, vom vorbi si cu oamenii din zona, ca sa stie ca se va construi. Acolo nu era un parc public, era doar un teren”, a spus Nicolae Berendea. Sunt absolut sigur ca oamenii din zona nu vor fi consultati, iar in parc intre timp au aparut si baraci pentru muncitorii care vor construi acolo.

Terenul este acolo dintotdeauna si nu a avut niciodata vreun proprietar, deci este imposibila proprietatea privata aparuta peste noapte. De fapt este posibila, asociata cu o spaga grasa plasata in buzunarul cui trebuie. Acolo a fost depozit pentru santierul din anii ‘30, cind s-a inceput constructia locuintelor din zona. Apoi, cind s-au terminat lucrarile, a ramas un spatiu intre case, care a fost transformat in parc cu loc de joaca. Era al statului, si nu are in nici un fel cum sa fie mostenit. Dar, ca de obicei, in Romania, banii se dovedesc mai puternici decit legea si astfel un grup de oameni de bine a achizitionat pe un pret de nimic si o spaga corespunzatoare singura oaza verde a acestui cartier. Pretul unui metru patrat de teren aici, in spirala absurda a multiplicarii exponentiale a preturilor, a ajuns la 2.000 de euro. Deci micul meu parculet valoreaza 2.000 * 500 = 1 milion de euro. Cit o fi fost spaga ? Cred ca de ordinul sutelor de mii de euro. Se pare ca este o metoda practicata la scara larga in ultima vreme, declararea parcurilor ca terenuri virane si atribuirea lor unor asa-zisi "mostenitori" sau cumparatori fara nici un drept. Buzunarul functionarului public care da avizul si al primarului se ingroasa, investitorul imobiliar e fericit ca a pus mina la pret de chilipir pe un teren de milioane, iar noi suportam, din buzunarul nostru, taxe si impozite, pentru a-i tine in viata si in putere pe asemenea netrebnici, care iata, nu numai ca ne fura banii, ne jignesc inteligenta, eludeaza un intreg sistem atit legislativ cit si de valori morale, dar ne fura si unica bucurie "verde" a cartierului, unicul bastion de verdeata intre atitea vile si chiar blocuri care cresc, cresc, cresc, ca ciupercile dupa ploaie, stricind frumusetea arhitectonica a unui cartier in care se putea regasi un pic din atmosfera si din linistea Bucurestiului interbelic.

Micul meu parculet a scapat de soarta trista de a deveni o fundatie de bloc in anii comunismului, pentru a ajunge o fundatie de bloc in anii capitalismului feroce. Cum sa-i mai pot invinui pe cei care spun ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, ca nu se fura atit...

Micul meu parculet plinge si imi cere ajutorul. Iar eu nu stiu ce sa fac, doar am gasit undeva numele acestui ticalos Berendea, dar am auzit un zvon cum ca el nu ar fi decit un paravan si adevaratul proprietar ar fi prefectul de Cluj. Fiind doar un zvon, prefer sa nu insist inca pe marginea lui. Cine are cea mai mica idee cum am putea salva micul meu parculet, este rugat sa vina cu idei, propuneri, sugestii. Probabil urmatorul pas va fi sa fac petitii on line si sa raspindesc mica mea poveste, apoi sa incerc sa o trimit in cit mai multe locuri, poate o ajunge macar la 1% din faima povestii cu Costanda si parcul Bordei. Daca as sti ca asta poate salva micul meu parculet, as incerca sa o scot in presa, poate cineva acolo sus se va sesiza si miinile patate de spaga se vor imprieteni cu catusele care le asteapta de atita timp.... Poate. Dar sunt un visator, traim totusi in Romania si nimeni dintre marii corupti ai acestei tari nu a ajuns inca acolo unde ii este locul.

Va rog, ajutati-ma sa ajut micul parculet !

Omagiu lui Pavarotti

Si daca tot sunt la capitolul acesta, nu pot sa uit ca in ziua cea mai trista pentru mine din acest an, pe 6 septembrie, inca de cind m-am trezit si am dat drumul la televizor pe Realitatea TV am citit pe banda ca marele tenor italian Lucian Pavarotti s-a stins din viata. Din pacate, o zi inceputa cu o veste despre moarte, pentru mine a continuat tot asa. Iar tatalui meu chiar ii placea mult Pavarotti.

Am vrut sa-i aduc in acest loc un omagiu si celui supranumit "Cel mai mare tenor din toate timpurile", "Cel mai popular tenor de la Caruso incoace", "Regele acutelor" sau "Big Luciano", dar nu am gasit momentul pina acum, deoarece similitudinea cu ceea prin ce am trecut ma durea prea tare. Acum, dupa ce s-a stins si Dobrin si de citeva zile vad la televizor doar luminari, lacrimi, preoti, poze in chenar negru si inmormintari, imi dau seama ca acesta este mersul normal al vietii si ca, pe linga tragediile prin care trece fiecare, ne parasesc si oameni de valoare inestimabila, pe care ii regreta mii sau chiar milioane de "fani".

Pavarotti s-a stins la resedinta sa din Modena. Diagnosticat cu cancer pancreatic in timpul turneului sau mondial de adio (intrerupt din aceasta cauza), Luciano Pavarotti petrecuse in luna august trei saptamini la un spital din Modena pentru diverse investigatii. Se internase din cauza febrei si dupa externare fusese trimis acasa. "Dorea sa moara acasa", spunea primarul Modenei. "L-am vazut saptamana trecuta. Era incercat de boala, dar cu chef de vorba. Ne-am conversat chiar in dialect local." Pavarotti era adorat in orasul sau de bastina.

Luciano Pavarotti s-a nascut pe 12 octombrie 1935. Tatal sau era brutar, iar mama sa muncitoare la fabrica de tigari din oras. Marea sa pasiune era fotbalul, si i-ar fi placut sa devina fotbalist profesionist, dar mama a insistat sa nu lase cartea din mina. A descoperit insa muzica, devreme, a cintat intr-un cor din Modena alaturi de tatal sau, dar a cochetat o perioada cu invatamantul pina sa realizeze, in 1961, ca destinul i-a rezervat alt drum. Dupa ce luase lectii de canto de la 19 ani, platindu-le din banii luati pe orele de predare de la scoala si din asigurarile incheiate prin oras, Luciano cistiga in 1961 un concurs la opera din Regio Emilio. Premiul include un angajament pentru rolul Rodolfo din opera "Boema" de Puccini, fiind platit cu 50 de dolari pe spectacol. In 1963, concertul de la Covent Garden il pune definitiv pe orbita.

Luciano Pavarotti e vazut de colegi si de criticii de specialitate ca un fenomen. Nici unul, insa, nu poate separa vocea pe care o recunosti din primele secunde, datorita blindetii sale, dar si elasticitatii si fortei (putea inlantui noua do-uri de sus, asa cum a facut in 1972 la Metropolitan Opera) de personalitatea lui Pavarotti, despre care toti cunoscutii spun ca era un om extrem de cald, de vesel si de altruist. "Au existat tenori si a existat Pavarotti", spune Franco Zeffirelli. "A fost unul dintre putinii artisti care au influentat viata atitor oameni de pe glob, in atit de multe feluri", spunea un comunicat dat de Royal Opera House din Londra la aflarea vestii disparitiei sale. Criticul muzical britanic David Mellor marturisea site-ului dailymail.co.uk : "Pavarotti a avut cea mai grozava voce posibila. Era dulce ca mierea, un dar de la Dumnezeu." Iar prietenul sau, Placido Domingo, isi aduce aminte de turneele lor alaturi de José Carreras. "I-am iubit simtul umorului, si de multe ori in timpul concertelor ne distram atat de bine incit trebuia sa ne aducem aminte ca urma sa cintam in fata unor oameni care au platit ca sa ne vada. (...) Mereu i-am admirat extraordinara voce data de Dumnezeu, acel timbru cu totul special care acoperea, de la baza si pina in varful cel mai de sus, toata gama unui tenor."

Initiat in 1990 pentru a sarbatori vindecarea lui José Carreras de leucemie, proiectul "Trei tenori" a fost cea mai ampla si mai eficienta actiune de popularizare a artei lirice la nivel mondial. Luciano Pavarotti, José Carreras si Placido Domingo - toti trei microbisti - au cantat in 1990 la Termele lui Caracalla de la Roma, cu ocazia finalei Campionatului Mondial de fotbal. Concertul a fost un mare triumf (6000 de spectatori au aplaudat 20 de minute in sir), inregistrarea lui devenind cel mai vindut album de gen din istorie. Deschiderea fusese facuta. Patru ani mai tarziu, cei trei tenori cintau in fata a 56.000 de microbisti, la Los Angeles. Vor urma, cu acelasi succes, campionatele mondiale din Franta (1998) si Japonia (2002), dar si alte turnee internationale care au adus francizei nu numai faima, dar si bani. Dintre cei trei tenori, Luciano Pavarotti ajungea cel mai repede la inima spectatorilor, gratie fizicului sau bine construit (avea 1,90 m, iar greutatea varia intre 85 si 130 kg), zimbetului deschis si bucuriei pe care o imprastia la fiecare aparitie. Iubea fripturile in sange si vinurile bune. Avea patru copii, trei din prima casatorie, cu Adua, care durase 37 de ani, si unul, o fata, din cea cu fosta sa asistenta Nicoletta Mantovani, cu care s-a casatorit in 2003 si care era mai tinara si decat copiii lui. Nicoletta Mantovani declara recent agentiilor ca sotul ei "se lupta ca un leu". Dupa ce a iesit din spital, pe 25 august, managerul sau, Terri Robson, declara ca "ramane optimist si increzator ca va birui boala, fiind hotarat sa-si termine turneul de adio". De altfel, cu cateva saptamini inainte de a muri si dupa cinci sedinte de chimioterapie care nici nu l-au facut sa slabeasca dar nici nu l-au vindecat, Pavarotti a continuat sa predea citeva ore pe zi elevilor sai veniti la resedinta sa de vara. Acum doi ani el infiintase la Modena o academie destinata tinerilor interpreti. Vroia, de asemenea, sa termine inregistrarile pentru un nou album si sa se ocupe de Pavarotti International Voice Competition.
Desi acuzat uneori ca a facut din opera o manifestare pop care i-a umplut conturile, Luciano Pavarotti si-a pus de multe ori vocea si renumele in slujba unor cauze nobile. Pentru multe dintre ele a colaborat cu prietena sa, Printesa Diana. A sustinut concerte pentru ajutorarea oamenilor din Bosnia, Cambodgia, Kosovo, Irak sau Afganistan. A coborit din turnul de fildes al artei lirice pentru a canta alaturi de vedete pop, rock sau soul - Sting, Bono, James Brown, Zucchero, Stevie Wonder, Elton John, Eurythmics - cu multi dintre acestia cantand incepand din 1993 la concertele anuale caritative "Pavarotti and Friends".
"Sper ca oamenii isi vor aduce aminte de mine ca de un reprezentant al unei forme de arta care si-a gasit cea mai puternica expresie in tara mea", scria Luciano Pavarotti pe site-ul sau in 2004, cand pleca in turneul de adio pe care nu il va mai termina niciodata.

S-a stins Luciano Pavarotti, tenorul care a incantat lumea cu timbrul solar al vocii sale, cu stralucirea sa mediteraneana, cu virtuozitatea de care a dat dovada mai ales in prima parte a unei glorioase cariere, si a carui popularitate, datorata deopotriva acelei voci minunate ca si figurii lui uriase si joviale, depasea imaginabilul. Ramin in sufletul nostru aura luminoasa a cintului sau si marturia unor inregistrari de incomparabila valoare.
Speram ca Domnul sa te aseze in apropierea Lui, printre vocile pe care ii va placea si Lui, oricind, sa le asculte. Si sper ca, daca l-ai intilnit pe tata acolo, sa-i cinti si lui odata, ca tare mult ii mai placeai...

Fluier final pentru Giscan

Mi-e foarte greu sa mai scriu despre moartea cuiva. Mi-e foarte greu sa ma mai gindesc la moarte, la nedreptatea ei si la modul in care ni-i rapeste pe cei dragi si golul pe care il lasa in loc. Inca mi-e foarte greu sa imi revin dupa socul pe care l-am trait acum aproape 2 luni, cind mi-am pierdut tatal. Inca nu inteleg acest an blestemat in care pe linga pierderea pe care am suferit-o eu, ne-au parasit pe toti atitia oameni mari: Pittis, Pintea, Paler, Pavarotti, Gil Dobrica, David Ohanesian, Jana Gheorghiu. Din pacate, lista nu s-a incheiat si sfirsitul de octombrie l-a luat si pe cel mai mare fotbalist roman al tuturor timpurilor: Nicolae Dobrin, zis "Gicu", zis "Giscanul"...

"Ce ne facem, oameni buni/ Cu acest Dobrin/ Care-ascunde mingea/ De n-o mai gasim?"

Copiii care umplu astazi peluza din Ghencea sau deturneaza tramvaie pe Stefan cel Mare nu l-au vazut jucind. Ei isi striga iubirea pentru fotbal, dar nu l-au vazut pe Gicu Dobrin jucind. Iar asta e o mare nedreptate.

Nicolae Dobrin s-a nascut in august 1947 la Pitesti, oras pe care avea sa il reprezinte ca fotbalist in aproape toata cariera. De la bun inceput pina spre retragerea de pe gazon, Dobrin a jucat la FC Arges, cistigind singurele doua titluri din istoria clubului (1972 si 1979). In 1980, s-a "retras" la Tirgoviste, unde a mai jucat doi ani. A refuzat sa plece la alte cluburi, pentru ca nu putea trada dragostea de Pitesti. Exista insa un club pentru care ar fi plecat - Real Madrid. In 1972, dupa un meci cu echipa madrilena (cistigat de Arges cu 2-1), presedintele Santiago Bernabeu a cerut conducerii de partid din Romania dezlegarea pentru un transfer, contra unei sume imense pentru acea perioada - se vorbeste de 2 milioane de dolari plus costul montarii unei instalatii de nocturna la Pitesti. Dar partidul comunist nu a acceptat, pentru a nu crea un precedent si astfel Gicu nu a ajuns la Real.

Dobrin a fost unul dintre marii creatori ai jocului: tehnica sa poate fi data si astazi ca exemplu - dribling, pasa, viziunea jocului, finalizare, toate faceau din el un jucator complet. Talent si capricios deopotriva, Gicu Dobrin a facut parte din generatia care a calificat Romania la Mondialul din Mexic 1970, dar nu a jucat la Guadalajara. Versiunea oficiala a fost ca Dobrin nu era conectat la pregatirile echipei, dar se pare ca adevaratul motiv isi are radacinile in refuzul lui de a fi transferat la echipa militienilor - Dinamo. Indiferent de motive, absenta lui Dobrin din teren ramine unul dintre cele mai mari mistere din fotbalul romanesc, iar regretul unui duel Dobrin-Pele ramine unul imens. Pentru echipa reprezentativa, Dobrin a jucat 48 de meciuri.

Acum Dobrin e acasa, in pamintul din "tara prunilor", visind la un dribling pe "Bernabeu". Zimbeste ingaduitor, pentru ca, n-ati aflat?, el joaca inca, intr-un meci de mult terminat, pentru cei care nu s-au desprins de gradene, pindindu-i emotionati scamatoriile. Singurii care l-au iubit, singurii care l-au incurajat si dincolo de minutul 90...

A parasit aceasta lume subit, undeva pe un pat de spital din Pitesti. S-a stins rapid, lasind in urma familie, prieteni, sustinatori. Dar in primul rand o parte a fotbalului romanesc s-a stins o data cu el. In urma legendelor mereu vor ramane povesti nemuritoare care ne vor aminti de ele pentru totdeauna. Pe Dobrin nu l-am vazut niciodata jucind. Am prins doar Steaua 1986, generatia de aur si pe cea contemporana. Insa am auzit si eu una din acele povesti nemuritoare despre “Giscan” : “Iti incurca picioarele, te ametea, trimitea mingea acolo unde era imposibil. Parca nu era din lumea noastra, stia sa faca orice cu mingea. Din putinele vorbe pe care le-am schimbat mi se parea si un om de exceptie. Pacat ca nu a scapat de comunisti.”. Aceste vorbe m-au facut sa-mi dau seama de adevarata sa valoare. Prototipul fotbalistului perfect, un caracter de exceptie si o valoare inestimabila.

Probabil nu voi reusi sa povestesc si eu cindva la fel de frumos si despre Mutu sau Chivu. Generatia actuala nu joaca pentru frumusetea fotbalului. Joaca pentru a mari greutatea pungilor cu bani si pentru a-si cistiga faima in fata suporterilor care le striga numele. Dobrin nu s-a bucurat niciodata de teancuri de bani si nici de faima. Si totusi a lasat in urma doar povesti frumoase, care automat iti trezesc sentimentele de respect pentru ce a facut.

Ai murit la 25 de ani distanta de la acel memorabil meci in urma caruia Real Madrid isi dorea sa te aiba pe Santiago Bernabeu. 25 Octombrie 1972. FC Arges - Real Madrid 2-1. Sa nu iti para rau ca ai plecat “Giscane”. Ai facut pentru Romania mai mult decit mult altii. Acolo sus iti vei intilni prietenii si idolii. De acolo de sus iti vei veghea favoritii. Suntem mindri de tine si fericiţi ca putem vorbi numai de bine de Nicolae Dobrin. Vei dribla ingerii, insa ce bonus mai frumos iti putea rezerva destinul, decit o intrare triumfala în rai?

Pentru el fotbalul era o eterna piesa de teatru, iar cand era pe scena nu gresea niciodata. Stia sa joace totul perfect, conform scenariului, dar adauga si elemente neasteptate. De aceea a fost si va fi iubit mereu. A iscalit multe pagini din arhivele fotbalului nostru, iar acum citeva zile a avut puterea sa o scrie si pe ultima. A incadrat-o intr-un chenar negru. Vesnic. Dobrin omul nu mai este, dar Dobrin fotbalistul, asa cum a fost cunoscut mereu va ramane mereu in fata, va fi mereu o adevarata piesa de rezistenta a motivatiei si a performantei.

E timpul sa intelegem ca valorile nu se pretuiesc doar atunci cind se sting.
Si e timpul sa facem o plecaciune si sa spunem “Multumim pentru tot!”.