8 martie 2007

Fotografie cu testiculele lui Felix

Felix Motanul traieste la inchisoare, intemnitat de imaginatia limitata a ofiterului de caz. Numele de cod il imbraca fix, ii lasa loc de burta, de gusa, si atit. E un sarcofag cusut pe vecie, teribil si exact. Atentie, va zimbeste mumia!
In pauzele ei de publicitate, istoria merge la toaleta. Atunci conductele prezentului se infunda cu clovni, derbedei si desene animate. Numele lor e anagrama batjocurii, iar numarul lor mare - semn ca traim o noua invazie. De la inaltimea demnitatii de turnator, Dan Voiculescu il someaza pe presedintele Romaniei. Pentru ca timbrul sau de fost delator sa se faca mai bine auzit, colegii de idealuri de la PSD, PNL, PRM si UDMR si-au pus la dispozitie spinarile. Pe ele a urcat Dan Voiculescu pina in fruntea acelei comisii parlamentare de ancheta privind suspendarea din functie a inamicului comun. Cuvintul-cheie al actiunii si baza tropismului voiculescian e ANCHETA, tableta cu valoare afrodiziaca pentru o intreaga generatie de slugi violente. Perspectiva de a-l regula, in sfirsit, pe Basescu in public trezeste in securistul recuperat un fel de erectie tirzie, imposibila fizic, dar cu atit mai pretioasa pentru palmares.
Cine e Felix? Raspunsul trebuie cautat undeva intre nota informativa si navalirile barbare. Nasterea lui statistica acopera etnogeneza poporului roman. Inzestrati cu talentul de incolacire al speciilor nevertebrate, felicsii pindesc rabdatori, dupa perdea, momentele de oboseala nationala, cind normalitatea incepe sa caste. Atunci ei scot din fiset tupeul, numele conspirativ si devin voiculesti. In cazul de fata, la baza revirimentului stau banii dictatorului, iar in virf, legitimatia de turnator. Pe pirtie, acolo unde sint desfasurate jaloanele Crescent, mitologia fondatoare ocoleste raspunsurile cu indeminarea unui schior - in cazul de fata, a unui hocheist. Dar, spre deosebire de colegii de promotie, Felix Motanul are slabiciuni umaniste. El nu s-a oprit doar la sume mari, nedemonstrabile, fiindca albirea cosmarului din care provine nu cere doar resurse imorale. Era nevoie urgenta si de impostura, iar Felix s-a dat de trei ori peste cap si a devenit dom’ profesor. Ei, aici incepe sectiunea lirica a povestii, cea in care monstrul plinge si creste in secret canari. In adincul sufletului, fostul informator tinjea, de fapt, dupa spirit. Dorinta lui cea mare, barata temporar de trasul cu urechea si de redactarea cu greseli a notei, a fost sa ajunga intelectual. Si, cind acumularile cantitative au permis-o, saltul calitativ s-a produs. Sa-l rasfoim: „Atributele fiintei umane nu pot fi privite decit din perspectiva capacitatii sale cognitive calitativ diferite de cea a oricarei alte fiinte vii, rezultat al activitatii encefalului prin opozitie cu activitatea nervoasa a cerebelului, bulbului rahidian, maduvei spinarii, activitate de tip inferior pe care omul o poseda in mod nespecific, la fel ca si o serie de alte animale“. Pina sa-si revina celelalte animale din lectura Societatii umaniste, dom’ profesor insista pe om: „Consideram activitatea nervoasa a unui creier mare hipertrofiat in raport cu celelalte organe ale activitatii nervoase ca reprezentind diferenta specifica si atributul definitor pentru fiinta umana, indiferent daca concepem creierul mare ca pe un organ autonom sau ca pe un «vehicul» mai mult sau mai putin performant, condus mai mult sau mai putin bine de un «sofer»“.
Din respect pentru clasele a V-a si a VI-a ne oprim aici, nu fara a aprecia framintarile autorului. Efortul lui de a-si gasi locul oscileaza, aspirational, intre capetele frazei. Adica intre „un creier mare hipertrofiat“ si pregatirea de sofer.
Din fericire, exista o lege universala a repetitiei care ne pune la indemina toate exemplele necesare. Cazul Voiculescu se regaseste pe undeva prin Rusia anilor ‘30. E imaginat, parca, de Danilo Kis. In vremea terorii staliniste, un dramaturg sovietic lipsit de talent dorea din rasputeri sa intre in istoria literaturii ruse. Scria zi si noapte piese inchinate biroului politic, si nimic. Nu-l publica nimeni, iar visul lui de a intra in istoria literaturii raminea de neatins. Intr-o zi, scriitorul a murit de inima rea si, la autopsie, medicul a observat ca mortul are testicule uriase. Prin urmare, dramaturgul nu a intrat in istoria literaturii. In schimb, i s-a facut loc, pe merit, in istoria medicinei. Lucru avantajos, fiindca, din eternitatea borcanului cu formol el zimbeste azi mai trainic decit un intreg curent literar.
Intelectualul Felix, nume de cod Voiculescu, e, la rindul lui, avid de nemurire. Dupa ce si-a tot jucat comedia autobiografica, vrea sa intre in borcanul cu valori. Atit ca nu incape cu impostura tinuta in curmezis. Ii mai ramine, asadar, istoria medicinei. Dar si pentru aia, s-a dovedit, iti trebuie coaie.

by Doru Buscu

6 martie 2007

Profesiunea mea, sictirul

Functionarele de la ghisee sunt acre. Lucreaza cu publicul, care pune intrebari tampite. Sunt niste martire, termina programul cu nervii zdrente.
Functionarul de birou e si el nemultumit. Ori n-are aer conditionat, ori il trage curentul. Prea mult de munca si prea multa rutina. N-are nici un chef de lucru. Daca ar face altceva, ar fi altfel.
Muncitorul sta la umbra. Nu se poate lucra pe caldura asta. Spre seara, cand caldura se mai ostoieste, e prea obosit. In plus, a si baut cinci beri.
Pe distribuitor il deranjeaza traficul. E imposibil sa alergi prin oras, la cum se circula. Daca i-au dat de la firma un Matiz, ar fi lucrat mai bine pe Renault. Daca i-au dat o Skoda Octavia, ar fi preferat un Tico.
Ziaristul face prea mult teren pentru salariul pe care-l ia. La banii astia, ar trebui sa scrie un text venit pe o agentie de presa, sa stea vreo doua ore pe messenger si s-o intinda acasa.
Economistul castiga mai mult, dar nu merita. La cat lucreaza, ar trebui sa-si permita o vacanta la Monte Carlo, o cabanuta la Bran si un BMW.
Taximetristul merge degeaba. Ca sa-i renteze, ar trebui sa aiba 30.000 de lei pe kilometru. Din nefericire, clientii sunt de proasta calitate, n-ar plati atat.
Profesorul e scarbit de sistemul de invatamant. Salariul e mic si copiii sunt prosti. In plus, sunt si mai bine imbracati ca el. Sa le ia ta-su meditator.
Politistul lucreaza cu toate scursorile. Or, politistul e un tip finut, educat. Il deranjeaza.
Ofiterul de armata stie ca un coleg de-al lui din NATO castiga mii de euro pe luna. Stresul in armata e mare.
Probabil ca, in Romania , nici macar presedintele nu e multumit de slujba sa. In fond, in loc sa fie presedinte intr-o tara puternica, conduce un popor de cacat.
by Julius Constantinescu

4 martie 2007

Caru cu bere

De vreo 2 sau 3 luni auzisem ca s-a redeschis "Caru cu bere"... si de fiecare data cind auzeam pe cineva ca a fost pe acolo, feedback-ul era excelent. Toti ziceau acelasi lucru: ca arata excelent, berea e buna si la fel si cirnatii si micii si ca e o optiune foarte buna de mers acolo. Si asa am inceput sa mi doresc din ce in ce mai mult sa merg pe acolo. Dar tot nu reuseam sa imi propun asta clar... hai sa ne stringem in seara de x mai multi si sa mergem acolo la o bere... Devenise chiar frustrant cind am trecut intr o seara chiar pe linga circiuma si am vazut asa, prin geam, cit de bine arata inauntru... Dorinta continua sa creasca, ajunsesem sa zic ca "trebuie neaparat sa ajung la Caru cu bere"...
Probabil ar fi ramas pt week-end-ul asta (nu stiu cit mai puteam rezista...) cind... intr o zi saptamina asta ma suna un colaborator de la Londra sa mi spuna ca e in Bucuresti si ca ar vrea sa ne intilnim pe seara. Vorbesc si cu colegii, ei sunt de acord, la care omul propune: "Vreti pe undeva pe linga Piata Victoriei? Sau nu va e greu sa veniti pina in oras, sa mergem la Caru cu bere?"... Nu mi-au trebuit mai mult de 2 secunde sa confirm intilnirea la "Caru cu bere" :) Asa a fost sa fie, probabil imi doream prea mult asta ca sa nu se intimple cumva, independent de planurile mele.
In sfirsit acolo... Dupa ce am trecut de ditamai usa rotativa din lem masiv, am fost impresionat de arhitectura, de vitralii si de toate decorurile. Arata chiar intr-un anumit fel, iar atmosfera... Cu un mic exercitiu de imaginatie chiar reuseai sa crezi ca cineva a dat timpul inapoi si ma aflam in acea perioada pe care mereu regret ca nu am prins-o si nu am fost de o virsta cu bunicul - Bucurestiul interbelic, acel "mic Paris" de a carui apartenenta era o mindrie sa te lauzi in anii aceia. Constructia a pastrat toate elementele decorative din secolul XIX, de la lambriuri, vitralii, picturi murale, candelabre pana la elementele de feronerie, stucatruile aurite, sculpturi de lemn si chiar scaune. Nu pot decit sa recomand, daca sunteti in trecere prin centrul istoric al Bucurestiului, la cumparaturi, dupa o plimbare care v-a obosit, sau daca sunteti in cautarea unui loc placut pentru a bea o bere cu prietenii... sa intrati la Caru cu bere. Atmosfera specifica berariilor de altadata (sincer, chiar nu se compara cu Becker din punct de vedere arhitectonic si al decoratiilor interioare...), bere la halba, mici si cirnati...
Situat in imediata vecinatate a bisericii Stavropoleos, "Caru cu bere" este un local incarcat de istorie. Asa cum atesta si documentele, a luat fiinta cu mai bine de o suta de ani in urma, in anul 1899 fiind construit de Nicolae Mircea si de fratii Victor si Ignat, toti originali din Medias, Transilvania, fiind astfel marcat de obiceiuri sasesti. Infiintat in cladirea vechiului han Zlatari, "Caru' cu bere" a fost de-a lungul timpului un loc de intilnire si de petrecere cautat de bucuresteni, un restaurant-muzeu in care exista chiar un mic magazin de suveniruri si un orologiu foarte valoros datand chiar din 1899 (anul constructiei). El a reprezentat, de asemenea, locul de intilnire si creatie pentru cunoscuti oameni de cultura si arta romani. De-ai casei erau Caragiale sau Cosbuc, Goga sau Delavrancea. Erau cenacluri literare initiate de Cosbuc care invita aici tineri scriitori cu posibilitati materiale reduse. Existau polite cu halbe si fiecare musteriu avea halba lui pe care o stia pe de rost.
Chiar daca lumea s-a amestecat la Caru’ cu bere, traditia si vorba a la conu’ Iancu nu s-au scuturat inca de parfumul antebelic. Purtind pecetea gustului sever de la inceput de veac, "Carul cu bere" pastreaza acelasi aer senioral de castel medieval cu interior bizantin ce ascunde in spatele peretilor sai o istorie care incepe acum 2 secole.
Interiorul, cu elementelor sale specifice, a constituit cadrul natural la care au apelat regizorii pentru filmarea multor secvente din filmele "Doua lozuri", "Telegrame", "Darclee" si altele. Construit in stil neogotic, restaurantul iti aminteste, fara sa vrei, de anumite berarii din centrul München-ului. Faima cistigata de-a lungul timpului se datoreaza nu numai berii speciale care se serveste aici, la tap sau la halba, ci si preparatelor culinare cu specific romanesc. Restaurantul dispune de beraria propriu-zisa de la parter, (care este mare, am inteles ca are peste 200 de locuri) inzestrata cu mai multe saloane si balcoane si de crama, unde seara se produc diferite orchestre si solisti de muzica populara.
Daca e berarie germana atunci e rost de cirnati cu toptanul. Prin urmare meniul, nu foarte aglomerat, imbina cele doua bucatarii traditionale (romaneasca si nemteasca) cu scopul principal de a-l tine pe client satul si vesel nu neaparat de a-i pune burta la cale. Preturile mi s-au parut chiar rezonabile pentru cum arata locul asta si unde e situat.
La capitolul supe sunt patru sortimente printre care un gulas picant care e recomandat doar daca aveti stomacul tare. O supa costa 6.8 RON (gulasul e 10). Apoi vin cirnatii: Cirnati albi de vita la gratar sau fierti, Cirnati Caru' cu Bere, Cirnati Plescoi :)) Platou cu cirnati etc. 13 RON e pretul mediu la o portie de carnati - mai putin platoul care e 36 RON - la care sigur o sa vreti o garnitura. Cea mai buna e varza dulce calita, merge de minune cu orice tip de cirnati, e absolut delicioasa si costa 6 RON. Cartofii piure sau pai la 4 RON nu sunt tocmai geniali. :) Tot in zona carnivora, te mai poti lupta cu un cotlet de porc la 26 RON portia sau cu niste pulpite pui la cuptor, suculente si super-gustoase - 13 RON. Micii, faimosii mici! Pe de o parte inclin sa cred ca faimosi datorita pretului - 2.4 RON unul, insa din cate am inteles sunt de exceptie si se fac dupa o reteta traditionala, ce era la mare cinste in Bucurestiul interbelic. Desertul e pe nemteste: Apfelstrudel (Strudel de mere, exact) sau Strudel cu branza, ambele la 6 RON.
De baut... Aici in mod normal m-as fi asteptat la o lista de 2 pagini cu toate tipurile de bere. In schimb am studiat o oferta de trei sferturi de pagina in care erau mentionate cateva branduri cunoscute insa la halba sau la 330 ml. Dar am baut berea casei, care e absolut excelenta si cred ca e mai buna decit orice alta bere din meniu. Pretul unei halbe de 400ml e de 4 RON, iar cea de 1l (bineinteles ca mi am luat din asta ) e de 8 RON. Oferta de vin pe de alta parte ne-a tinut ocupati cateva minute bune. Se intinde pe trei pagini si cuprinde... tot ce va trece prin cap. Pretul: intre 25 si 70 RON o sticla. Pentru amatorii de bauturi non-alcoolice, o banala Cola e 4.2. RON, o sticla mica de Granini 6.2 iar un litru de limonada este 7.6 RON - cu zahar! Cea preparata cu miere este 10 RON.
Per total, preturile rezonabile, mincarea buna si vine destul de repede, berea excelenta, iar servirea ok... Mi-a placut foarte mult si sigur o sa mai merg, pentru atmosfera deosebita si faptul ca pot in 2007 sa ma simt ca si cind as fi in Bucurestiul anilor 1930.

Risnov

Pina anul trecut trecusem de cel putin 10 ori venind dinspre Brasov sau Predeal spre zona Moeciu-Bran prin sau pe linga Risnov. Intotdeauna vedeam sus pe un deal, strajuind orasul, o cetate care parea veche si de fiecare data simteam un imbold de a ma duce s-o vizitez. Din pacate, de fiecare data eram ori la dus, ori la intors dintr-un loc si mereu ma grabeam, nereusind sa gasesc/aloc timp pentru ea. Pina anul trecut in vara cind, intr-un scurt concediu tradus printr-un tur de 4 zile prin tara, am reusit sa ajung intr-o seara de simbata de august pina acolo. Nu mica mi-a fost bucuria cind am inteles ca exista drum de masina pina acolo si pot sa ma bazez pe Meggy (masina mea Renault Megane, pt cine nu o cunoaste deja...) sa ma duca exact pina acolo, fara sa ma mai chinui eu prea mult. Am ramas chiar impresionat de ceea ce am vazut si saptamina trecuta, cind am avut de lichidat zilele de concediu ramase din 2006, in programul de plimbari am inclus din nou si cetatea Risnov.
Situata pe drumul de veche traditie Brasov-Rucar-Cimpulung Muscel, ce lega Transilvania de Tara Romaneasca, cea mai mare cetate taraneasca din sudul si sud-estul Transilvaniei a fost ridicata in secolul XIII pe o ridicatura de tern care domina toata Depresiunea Birsei si a ajutat la apararea locuitorilor din Tara Birsei timp de mai multe secole. Cetatea se numea "Cetate Taraneasca" deoarece principala ocupatie a populatiei era agricultura. Denumirea s-a mentinut de-a lungul veacurilor, deorece asezarea a pastrat, chiar in epoca de maxima inflorire a breslelor, un pronuntat caracter agrar. Prima mentiune documentara despre Cetatea Taraneasca a Risnovului dateaza din anul 1335 cind, in urma unei noi navaliri a tatarilor in Tara Birsei, a fost pustiit intregul tinut, cu exceptia Cetatii Risnovului, care, fiind puternic fortificata, a rezistat atacurilor, salvind viata locuitorilor refugiati intre zidurile lor.
Este incredibil de frumoasa. Am vazut destule cetati din Romania, dar parca nici una ca si cea de la Risnov... chiar superba... foarte multi straini (parca mai multi decit romani, ceea ce te face sa te intrebi daca noi mai suntem in stare sa apreciem frumusetea tarii noastre). Se pare ca cetatea a fost preluata acum citiva ani de un investitor italian care chiar se ocupa si investeste in reconstructia cetatii pentru a o transforma intr-un obiectiv turistic foarte atractiv. Din pacate poza atasata poate spune doar mult prea putin despre specificul si frumusetea cetatii si zonei inconjuratoare (undeva in cetate exista un loc de unde ai o frumoasa vedere panoramica de 360 de grade si poti sa vezi la vest Leaota si Piatra Craiului, la nord-est Postavarul, iar la sud-est Bucegii... acum cu zapada pe ei peisajul era fantastic, dar si intreaga Depresiune a Birsei).
Pentru a ajunge acolo trebuie urmat drumul Risnov-Poiana Brasov (asfaltat, folosit si la raliuri). La iesirea din Risnov este pe stanga un han... prin parcarea hanului, se poate urca cu masina cca. 500 m pe un drum de pamint destul de abrupt, dar practicabil... se ajunge intr-o parcare de la baza cetatii... de acolo se continua pe jos cca. 100 m pana la intrarea in cetate, unde te izbeste un miros de lemn vechi si de piatra macinata de vremuri...
Pentru cei interesati, biletul de intrare costa 10 RON si se mai plateste (sau nu) o taxa de 5 RON pt a putea fotografia inauntru. Interiorul este fascinant, incepe cu o curte mare in mijlocul careia se afla o expozitie de care si carute din perioada respectiva. Mai exista muzeul propriu-zis, magazine de suveniruri, o mica terasa unde poti sa stai la o bere rece, ateliere populare...
Nucleul principal al cetatii are accesul amenajat pe latura de est, intrarea fiind prevazuta cu un bastion circular, pe aceeasi latura aflindu-se si un turn poligonal. In interiorul incintei se pastreaza ruinele a peste 30 de case menite sa adaposteasca pe locuitorii asezarii sau bunurile acestora. Cetatea Risnov pastreaza mare parte din curtinele si tunurile care se datoreaza diferitelor etape medievale si moderne ale cetatii, fiind capabila de-a lungul multor veacuri sa faca fata numeroaselor atacuri, ocrotind timp de peste 500 de ani viata si avutul locuitorilor din Risnov si comunele invecinate.
Cetatea Rasnov nu are un stil arhitectonic pretentios, ci unul simplu, apropiat de constructia caselor obisnuite, adaptat cerintelor de fortificare. Ca material pentru fortificatii au fost intrebuintate piatra si caramida, inaltimea zidurilor este de 5 metri, iar latimea cea mai mare o prezinta zidul sudic care in unele locuri are un metru si jumatate. Zidurile, ca si turnurile, erau acoperite cu tigla pentru a preveni incendiile provocate de asediatori. Traseul zidurilor este neregulat, din cauza terenului accidentat de la marginea culmii dealului pe care il inconjoara, fapt care imprima zidului cetatii profilul unei masive centuri zimtate.
In mijlocul cetatii se afla o fintina, sapata in stinca intre 1623 si 1640, a carei adincime este de 146 m. Fintina a fost sapata de catre 2 prizonieri turci carora li se promisese eliberarea la terminarea ei si a fost utilizata pina in 1850 cind a fost abandonata, datorita ruperii rotii. Fintina asigura traiul cvasinormal al populatiei pe termen lung conferind un grad sporit de siguranta cetatii, deoarece nu mai trebuia deschisa poarta pentru alimentarea cu apa a populatiei, asigurindu-se independenta de resurse din acest punct de vedere. (asta dupa ce cetatea facuse fata multor asedii, o singura data locuitorii sai fiind nevoiti sa deschida portile si sa se predea, in 1612, din cauza lipsei de apa, deoarece trupele inamice au interceptat drumul spre un izvor tainuit din afara cetatii, de unde se aprovizionau cei din cetate)
Bastionul poligonal de la est si capela dateaza din secolul XVII. In incinta cetatii s-a descoperit temelia unei biserici ortodoxe din secolul XII. Muzeul valorifica piese de istorie locala: unelte, arme, stampe, monede, fotocopii de documente, obiecte de epoca. Nu ai cum sa nu fii cuprins de fiori reci in labirintul de camarute cu geamuri foarte mici si multe scarite! E multa istorie acolo pe care o percepi si fara sa vrei atat de intensa este. Restaurarea merita un calificativ maxim iar minutiozitatea cu care au fost refacute locuintele din cetate te duce intr-adevar cu gandul la ceea ce putea fi viata intr-o cetate medievala.
In concluzie, nu pot decit sa va recomand tuturor sa dati o fuga pina acolo. Merita pentru peisaj, merita pentru senzatie, merita pentru atmosfera, merita pentru informatii. E perfect amenajata pentru turism. Zidurile cetatii alaturi de muzeul ce se afla in interiorul lor oglindesc viata zbuciumata a locuitorilor acestor plaiuri pe parcursul a peste 5 veacuri incarcate de istorie.

25 februarie 2007

La multi ani, Ana Patricia !


Din nou ajung sa scriu cu intirziere despre un eveniment la care am participat: botezul Anei-Patricia, fetita lui Serban si a Mirelei.
Botezul este Taina initierii crestine, poarta de intrare în crestinism sau taina fundamentala si indispensabila pentru mintuire, prin care omul renaste pentru viata spirituala, adica devine membru al Bisericii lui Hristos, dobândind iertarea pacatului stramosesc. Cuvintul “botez” vine din greceşte şi înseamnă scufundare în apă.
Botezul a fost foarte frumos, ca si petrecerea de dupa, iar eu ii urez Anei-Patricia sa aiba parte de o viata frumoasa, sanatate, multe bucurii, multa fericire si mult noroc in viata, o familie unita. Sa creasca mare si sa aiba mereu puterea de a pune un zimbet in sufletul lui mami si al lui tati, sa le aduca numai fericire si sa fie mindri de ea.
Multe succese in calatoria asta noua numita viata ! Sa cresti mare si sa auzim de mult, mult bine ! Mii de ingerashi sa vegheze asupra ta si sa te ocroteasca, cu usurinta orice dorinta-n viata sa ti se-mplineasca. Sa fii prea generoasa cu cei ce te iubesc, prea nobila pentru a te supara, prea puternica pentru a-ti fi teama si prea fericita pentru a admite si permite prezenta necazurilor.

De cind a incetat munca sa mai fie munca ?


Unul dintre cliseele care inca se mai vehiculeaza pe la noi e acela ca romanii muncesc putin. Desigur ca afirmatia e adevarata pentru multi dintre noi. Dar nicidecum pentru toti. Adeseori ea e infirmata masiv de realitate.
Exista foarte multi romani, am cunoscut chiar eu o multime, care muncesc mult mai mult decit majoritatea europenilor. Si numarul lor e in crestere. Acum ceva vreme ma aflam la sediul unui client din Viena, unde aveam o misiune de consultanta. Am iesit la un moment dat din biroul pe care mi-l alocasera ca sa cer secretarei sa-mi caute un document si am constatat cu stupoare ca in sediu nu mai era nimeni. M-am uitat la ceas si era sase seara. Si nu mai era absolut nimeni. Doar intr-un colt, ratacit, am mai vazut un baiat maruntel care scria ceva la un calculator. M-am dus sa-l intreb ce s-a intimplat cu restul lumii si am constatat cu surprindere ca era roman. Mi-a explicat ca austriecii nu lucreaza dupa ora 17.30 nici un minut. O vreme mi-am amintit acest episod ca pe o dovada ca noi nu sintem asa de lenesi si ingalati cum ne crede lumea. In ultima vreme insa am inceput sa-mi reconsider opinia pentru ca constat ca se accelereaza o spirala furibunda a devenirii, a succesului. Oamenii par sa se fi angrenat intr-o cursa catre nimic, dar care a devenit brusc mai importanta decit orice altceva. In vara asta a avut loc un festival al filmelor de superamatori in care au fost invitati sa concureze oameni obisnuiti din companii. Tema era sa faca o parodie de 15 minute despre un film celebru. Cam jumatate dintre ei au ales ca parodia sa fie despre firmele sau produsele lor. Atit de preocupati sint despre ceea ce fac incit nici atunci cind se distreaza nu se mai pot distra decit in modelul corporatiei. Au aparut jargoane de corporatie, in romgleza, de o barbarie infioratoare pe care oamenii le folosesc fara nici cel mai mic sentiment de stinghereala. Pe scurt, toata viata lor a ajuns sa graviteze in jurul unei firme sau al unui produs pe care firma respectiva il fabrica sau il vinde. Iertat fie-mi sexismul, dar constat ca fenomenul e de-a dreptul ingrijorator la femei. Probabil din cauza presiunii puse asupra lor de o cultura care a considerat multi ani femeile inferioare in afaceri, acum simt nevoia sa demonstreze, inca in plus fata de barbati, cit sint de dedicate si de capabile. Am cunoscut mame care au venit la serviciu pina cu doua saptamini inainte de nastere si apoi si-au lasat copiii in seama bonelor si s-au intors dupa trei luni. Daca le intrebi ce le mina, spun ca se plictisesc acasa, ca nu se implinesc si ca au nevoie sa faca ceva important. Ce fel de societate sintem pe cale sa cream in care mamele cred ca e important sa vinzi detergent la gospodine si neimportant sa-ti cresti copiii? Asa ca, din ce in ce mai des, am inceput sa ma gindesc ca austriecii aia nu erau chiar prosti. Sa nu uitam, totusi, ca munca e o servitute al carei rol este sa ne asigure traiul. Sigur ca, de vreme ce sintem acolo, e bine si energizant si pentru noi sa o facem cit mai bine si sa avem cit mai mult succes. Dar viata noastra cea de toate zilele incepe, totusi, o data ce am inchis in urma noastra poarta pravaliei. In mod paradoxal, o astfel de atitudine ajuta chiar institutia in care lucram. Vom fi mai relaxati, mai productivi, mai putin predispusi la conflicte si rivalitati interne, mai echilibrati si, mai presus decit orice, mai umani.

Adrian Stanciu

Ia surubul, na surubul !


Inalţii funcţionari de la Bruxelles au hotărît ca bananelor ce pătrund pe piaţa europeană să li se măsoare numaidecît unghiul de îndoire, în aşa fel încît să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică nici prea drepte, dar nici prea blegi.
Mînaţi probabil de vagi obsesii sexuale şi persecutaţi de un simţ estetic de-a dreptul crăcănat, micii dictatori comunitari au bunghit, aidoma tătucului Stalin, că trebuie să-i aplice Naturii cîteva lecţii de dirigenţie, obligînd-o să producă, precum o fabrică de şuruburi, doar produse standard.
Deocamdată nu s-a primit nici un protest din partea palmierilor, care de cîteva sute de mii de ani s-au scremut să dea naştere ciorchinilor de fructe gălbui şi parfumate fără să le măsoare îndoitura cu echerul şi fără să-i întrebe pe papuaşi dacă pîrdalnicul unghi al bananei le provoacă arsuri la lingurică.
Bine ar fi ca, după modelul medicilor fără frontiere, experţii în gusturile cetăţeanului european să se adune şi ei într-o organizaţie numită, eventual, Imbéciles sans frontières.

22 februarie 2007

Despre interviuri

In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar sunt o persoana complicata si nemultumirile inerente oricarui job la mine se amplifica in timp, pana cand, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb. Am avut pana acum patru joburi si de fiecare data am plecat pentru ca doream sa scap de ceva si nu ca sa ajung undeva, asa cum ii sta bine unui adevarat profesionist care vrea sa faca cariera. Am avut motivatii negative, cum ar spune sociologii. Am schimbat joburi precum au votat romanii din '90 incoace.
Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri. Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu. Interviul este momentul cand cineva te cheama sa vada daca esti corespunzator sau nu.
El, angajatorul, vine cu reperele, cu criteriile. El e o certitudine, tu esti un semn de intrebare. Tu te raportezi la el, nu invers. El este un mic UE in care tu vrei sa te integrezi. Esti luat la intrebari, chestionat, pus in situatii dificile. Esti pus in postura in care trebuie sa le demonstrezi lor ce grozav esti. Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea. Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).
De la terminarea facultatii am fost la atatea interviuri incat uneori ele fac parte din programul meu zilnic. La inceput aveam emotii inca de la primele ore ale zilei, cand stiam ca trebuie sa ma duc la un interviu. Acum, le reprogramez ca n-am chef sau abia imi aduc aminte de ele in ultimul moment.
Desfasurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surpins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste intalniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile. Si ca mine, probabil cei mai multi. Stereotipul interviului pentru angajare e neschimbat de atatia ani. Ma gandesc cum trebuie sa se simta intervievatorii insa, care pun aceleasi intrebari de cateva ori pe zi. Groaznic de plictisitor trebuie sa fie. Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false. Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat. El stie asta dar nu te poate contrazice. Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine.
Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta. Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista. La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani. Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt "sanatoase". Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list.
Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu "KO" in loc de cea cu "OK". Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ?
(*) Pentru a intelege despre ce vorbesc, va recomand cartea "Breviar pentru pastrarea clipelor" - convorbiri cu A. Paleologu.
(**) primita pe e-mail... autor necunoscut...

9 februarie 2007

Sentimentul romanesc al isteriei


N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

(text de Mircea Cartarescu)

Un cistigator

Unui cistigator nu-i este niciodata frica de pierdere. El poate escalada Everestul sau poate alerga la un cross sau poate visa la femeia pe care o iubeste. Poate iubi banii, poate iubi viata agatata de tumultul si zgomotul infernal al civilizatiei, ori poate visa sa castige intr-o zi armonia si linistea vietii. Orice dorinta, orice vis, orice facem si orice gindim devine un instrument existential, un fel de drum orientat catre un scop mai mare. Viata nu este o competitie intre unul si altul, ci o competitie a fiecaruia cu el insusi. Micile teluri sunt broderii pentru marile teluri. Totul este sa stim, sa intelegem, sa facem din fiecare clipa un soi de rîulet, ce se duce firesc si cu bucurie catre "mare". Ce vrem, ce dorim, incotro mergem ne spune fiecare gest si fiecare gind al nostru. Ne pregatim mereu pentru a cistiga sau pentru a pierde, orice altceva ni s-ar parea ca facem. De aceea, una dintre marile intrebari ale vietii este: "Pentru ce ma pregatesc acum; pentru a pierde sau pentru a cistiga"? Si vom striga, poate, in cor: "Dar toti vor sa cistige"! Si nu-i deloc adevarat. Caci noi invatam mai mult sa pierdem decat sa cistigam. Exercitiul pierderii a intrat in felul nostru de a trai. Parintii isi invata copiii sa piarda, crezind ca-i invata cum sa cistige si aceasta nu-i decit prelungirea unei erori sociale, care pune mai mult pret pe minciuna decit pe adevar, pe aparente, mai mult decit pe sentimente adanci. Parintii isi invata copiii sa se joace cu dragostea proprie. Sa se prefaca mult si bine, sa-si mascheze emotiile si sa-si infringa vulnerabilitatea. N-avem voie sa parem slabi si de aceea ne este interzis sa plingem in public, or sa povestim despre lacrimile noastre. Cei care se tem de pierdere, se tem de cistig. Capacitatea de a cistiga este si capacitatea de a participa la viata, a indrazni, a avea curajul, a cere, a striga, a cauta, a spera si a avea incredere in cistigul tau. Indoiala sau frica sunt semnele unei spaime interioare adinci, care arata ca nu esti pregatit sa cistigi. Caci noi cistigam si din ceea ce pierdem in mod aparent. Facem aceasta zi de zi, dar nu cautam, nu privim, nu ascultam si, ca urmare, nu intelegem. A plinge nu inseamna a suferi toate privatiunile posibile, a te lasa desfacut in bucati de durerile mistuitoare care incearca viata ta, ci a te exterioriza asa cum simti, cum esti, cum traiesti in tine propria stare de slabiciune. A sta aproape de sufletul tau este un alt fel de a intra cu fast in imparatia cerurilor. In fata pierderii nu trebuie sa fim puternici, ci... doar noi insine. Noi, cei ce nu stiu daca vor respira in urmatoarea clipa, cei smeriti in fata fiecarei zvicniri de frumusete sau de suferinta, cei capabili sa spuna "te iubesc" sau "te urasc"... Cistigatorii si puternicii isi afirma slabiciunile, pentru ca cei ce pierd sa deseneze pe chipul flamind al existentei, o masca de fier. Doar o masca, in spatele careia se ascunde suferinta si degringolada sufleteasca a oricarui invins. Pierde cel ce se teme de cistig, caci a cistiga inseamna a recunoaste vulnerabilitatea si nu puterea ta.
Multumesc Alina !