A fost odata Vama Veche

A fost odata ca niciodata un sat de pescari, pe malul marii, la granita dintre intuneric si lumina. Ascuns de ochii rai ai celui mai iubit fiu al tarii, ferit de teama si de "nu", a fost locul in care acei ce doreau sa gindeasca liber macar pentru citeva zile fugeau, vara, impreuna cu prietenii, chitarile, copiii, pisicile, cateii, motocicletele Mobra, aparatele foto Smena si casetofoanele Elektronika.
Asa a inceput o poveste care azi e uitata. Asa au inceput serile de Vama Veche, cu focuri pe plaja si cintece la chitara, cu cer indragostit de stele si mare indragostita de valuri, cu rasarituri pentru care merita sa dai o noapte si apusuri sfisietor de frumoase, asa au inceput zilele de Vama Veche, cind pina si marea parea ca doarme sub razele unui soare neascuns de nici o umbreluta, de nici un elicopter, de nici un zmeu, de nici un deltaplan, de nici un avion cu reclame la semintele "Alka".
Intr-o zi insa un balaur a descoperit locul uitat de oameni si de timp si s-a incruntat a dispret spre rochiile cu indemn de zbor, spre trupurile libere de haine si de norme, spre chitari si spre focuri. A suflat si a dat din aripa si, in citiva ani, locul in care doar bucuria, cintecul si libertatea stapineau a devenit locul in care nonconformismul a capatat gesturi si limbaj de prostituata si libertatea inseamna manele, droguri, lanturi groase de aur si burti paroase. Pescarusii de pe plaja au fost inlocuiti de ciori care vind porumb fiert pe plaja, hainele hippie au fost inlocuite cu fake-uri D&G, rock-ul lui Pink Floyd si Led Zeppelin a fost inlocuit de Tiesto si minimal house, motocicleta Mobra a fost inlocuita de X6, Q7 si alte combinatii de litere si cifre exprimind IQ-ul posesorului, hamsiile si suberecurile au fost inlocuite de saorma, stufula fost inlocuit de beton si lemnul de termopane.
Cuvintele "Salvati Vama Veche" au devenit refrenul trist al unui loc ce nu mai poate fi salvat decit de el insusi. Vazusi, balaure?

Ei au invadat plaja si marea si ne-au furat rasariturile cu Ravel si apusurile cu Pink Floyd. Noi ne-am retras in colturile inca libere ale Vamii noastre si asteptam cuminti ca ei sa plece, visind la clipa cind soarele va rasari din nou in Vama Veche numai in ritm de Bolero...

Depresii de toamna

Toamna - ploaie, vint, noroi. Nimic nu poate fi mai sumbru decat acest anotimp rece, cu ploile lui nesfirsite. Si daca toamna are si partea ei frumoasa, cu peisajul bogat in nuante de galben, portocaliu, rosu sau aramiu, ploaia de azi ma indispune. E o ploaie tipica de toamna, rece, intunecata, patrunzatoare pina in maduva oaselor. Geamul ud, usor aburit, arata o priveliste lacustra. Imi e ciuda, de ce mereu se intimpla la fel ? Toata saptamina a fost frumos, chiar usor caldut, soarele de toamna chiar a aparut in fiecare zi, incercind sa ne arate partea frumoasa a toamnei. Dar cind muncesti, si e sfirsit de noiembrie, la 4.30 e deja intuneric, iar soarele il vezi doar in pauzele de tigara. Si acum e week-end, si ploua... November rain.... Cred ca de cel putin o luna de zile scenariul e acelasi - frumos in timpul saptaminii, soare, chef de viata, iar in week-end e frig, ploua, e ceata, e o vreme in care nu iti vine sa iesi din casa.

Ploua noiembric. Sarcastic si pesimit. Vazduhul gri-mohorit miroase a alb de zapada. Ploua cu stropi de speranta ucisa, caci ce n-a apucat sa fie, nu se va mai implini vreodata. Ploua smechereste, doar ca sa se afle in treaba. Mereu la fel, inutil si tern. Vreau o ploaie lucida si divina, in stare sa ne curete sufletul de dor, gindul de prostii si trupul de vinatai. Ploua nedrept, si ploua a dragoste ranita. Naiva faptura, iubirea indraznise sa se inalte in zbor, sa incerce sa ajunga catre soare. Din seninul inselator de toamna, norii s-au zburlit si i-au risipit aripile, iar iubirea s-a prefacut in neant. Nici locul in care a fost ucisa nu s-a pastrat, pentru ca omenirea sa nu isi aduca aminte si sa se tulbure. Va fi data uitarii, pentru ca uitarea e cel mai bun leac, care vindea toate bolile muritorilor, toate betesugurile lumesti, toate cicatricile sufletului.

Toamna e in sufletele noastre. Uneori toamna din suflete e mai deasa decit razele calde de soare care ne ard obrajii si sufletele. Uneori in suflete e toamna. O toamna cu parfum discret, aramiu. O toamna cu frunze risipite de vint, cu dimineti racoroase si seri pline de singuratate. Sau o toamna cu ploi marunte, epuizante, nevrotice. O toamna cu petale de trandafiri, imbatate de vint si aruncate in bratele minciunii.

Toamna e o stare de suflet. Ea vine pe neasteptate, fara sa tina cont de cicluri cosmice sau de miscari astrale. Toamna din suflete e un anotimp uneori viclean, alteori melancolic. Ea iti da ieri ziua cu soare, iar azi te copleseste cu lacrimi grele din nori. Toamna din suflete e bogata si generoasa, te infioara cu firimituri de sperante, te imbata cu buchetul vinului visarii. Toamna din suflete e uneori ispititoare. Ea ne cheama sa o luam de brat si sa colindam, muti, pe cararile infinite ale dorului si amintirilor. Iar noi nu o putem refuza, caci e singura tentatie care ne sta alaturi.

Uneori, din toamna se scutura frunze ingalbenite, frunze moarte, ce se vor risipi in vint si se vor pierde. Uneori, din toamna se ridica ceata, o perdea opaca, plina de necunoscut. Uneori, din toamna se revarsa norii, iar lacrimile grele ale ploii ne vor uda sufletul. Uneori, din toamna se naste, paradoxal, primavara.

Dar, pina atunci... ploua. Incepe sa-mi devina antipatica ploaia, precipita lucrurile, le grabeste. eu vreau o toamna calda, una colorata, vreau sa privesc coroana copacilor, dar... sunt fricos, ma ascund sub umbrela, si... ea nu e transparenta. Oare ploaia a vazut un curcubeu de toamna, un curcubeu alcatuit din multitudini de frunzulite multicolore? E a treia simbata la rind imi care imi doresc sa imi iau aparatul foto si sa ma duc sa ma plimb prin parcurile tomnatice ale Bucurestiului, sa imortalizez rapsodia culorilor toamnei mingiiate de soarele pierdut de noiembrie. Iar in loc de asta, am parte de frig, ceata, ploaie. Nu imi place asa, eu vreau caldura, vreau emotii, vreau sa stau in parc, vreau sa revad oameni veseli.

Vreau ca ploaia sa se opreasca, iar toamna bogata si rosiatica sa ma invite la plimbare si sa imi arate frumusetile ei. Vreau sa imi aduc aminte ca toamna inseamna gutuile pufoase care strepezesc dintii cu gustul lor prafuit, linistit si tonic de toamna. Ca toamna inseamna strugurii din vii, inseamna paharul de must si pastrama consumate cindva la Hanul lui Manuc. Ca toamna inseamna incredibila simfonie de culori ale frunzelor din copacii de pe Valea Oltului. Ca toamna inseamna fumul de la frunzele arse, mult si laptos, cu miros de toamna, pe care le ardea tata in fata curtii. Ca toamna inseamna mirosul de otet fiert pentru gogosari si castraveti, sau zacusca pe care o face mama in fiecare an. Ca toamna inseamna castane sau nuci adunate pe furis. Ca toamna inseamna placinta cu dovleac pe care o face mama de cind am importat si noi Halloween-ul. Ca toamna inseamna crizantemele - ultimele vedete ale spectacolului mut si acuns de vegetatia moarta.

Vreau ca ploaia sa se opreasca. Vreau o raza de soare. Vreau ca in suflete sa revina primavara. Si bineinteles, vreau un rasarit de soare la malul marii...

De ce mor iubirile ?

Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:

Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.

Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...

Amintiri de Vama

Imi aduc aminte de Vama cum era ea inainte sa fie cotropita. Inainte ca micul colt de rai sa devina o destinatie la moda. Isi aminteste cineva Vama asa ? Stie cineva cit de frumoasa era Vama cind drumul dintre sosea si plaja era doar un drum de pamint pe care nu treceau decit doi localnici pe ora ? Nici eu nu am prins foarte mult din vremurile alea, asa ca, paradoxal, mi-e dor de niste amintiri pe care nu le-am avut. Dar mi-e tare dor de Vama cum am gasit-o duminica trecuta, de o Vama libera, de o Vama pe care am visat-o de atitea ori si pe care am gasit-o asa atit de rar.
Mi-e dor de o Vama pe care nu am trait-o cum ar fi trebuit si cind ar fi trebuit. Amintirile sunt acolo, desi pe cele mai multe nu le-am trait. Dar poate ca odata lumea se va plictisi de Vama si o va parasi pentru destinatii de mai mult bon ton pe coasta Bulgariei, iar Vama va redeveni un paradis boem...

Nimeni pe drum

E soare, norii sunt razleti, marea e turcoaz, superba si linistita, cu mici valurele. Daca nu bate vintul, e chiar cald. Si totusi, nu e nimeni. Am uitat amanuntul esential, e martie. Nici cei mai boemi dintre vamaioti nu au ajuns inca sa salute locul pe care il iubesc, fitele de corporatisti urban-cool inca au ramas in cluburi de house din Bucuresti, masinile de sute de cai putere si de sute de mii de euro inca zac in garaje, pregatindu-se pentru parada de 1 Mai din Mamaia, mitocania si prostul gust au ramas la ele acasa. Iar Vama e libera de fite, e libera de snobism, e libera de prost gust, e libera de mitocanie, e libera de nesimtire. Din pacate, starea asta de fapte si de superba libertate va mai dura doar o luna si jumatate, iar de 1 Mai hoardele de pseudorockeri, mitocani si corporato-fitzo-snobi vor da iar navala si Vama va redeveni din micul colt de paradis un loc de bon-ton, unde fiecare crede ca are dreptul sa faca ce vrea, indiferent daca asta deranjeaza sau nu pe ceilalti. Dar pina atunci mai e, iar eu pot sa impartasesc cu voi imaginea unei Vami goale, dar goale de fitze si de mitocanie, nu goale de spirit si de frumusete.

Iubesc marea

M-am reintilnit cu marea mai devreme decit speram, intr-o zi superba de primavara. Am ajuns in Constanta sa fiu alaturi de niste prieteni dragi si nu am ezitat sa onorez invitatia, mai ales cind mi-am dat seama ca o sa reintilnsesc marea.
Iubesc marea mea verde-tulbura-albastra cu o dragoste pribeaga si atunci cind e frig afara imi este tare dor de ea, fara ca ea sa ma stie. O iubesc de cind eram mic, de cind ardeam de nerabdare sa o ating si ma taiam in scoci alergind descult catre ea, prin nisip. Plingeam cu lacrimi sarate ca ale ei, dar nu renuntam, ajungeam la ea si, ca prin minune, durerea trecea si incepeam sa rid zgomotos, topaind in apa rece.
De-atunci ma intorc mereu la ea dupa zile lungi si reci si anotimpuri straine, cu sufletul sfisiat, cu trupul obosit, cu inima chinuita de intrebari. Clipele pina la ea trec greu pe autostrada cenusie dar batuta de soare si piciorul drept se incordeaza pe pedala de acceleratie. Vreau sa ajung mai repede, alerg cautind cu disperare un tarm salbatic, sa-i respir adinc rasuflarea sarata, sa o simt cum freamata de dor, trista dar puternica.
Imi vin in minte veri si veri de-a rindul, concediile cu ai mei la Eforie si Neptun, adolescenta efervescenta traita in Costinesti, 1 Mai-uri nebune la Neptun si bineinteles, marea iubire a primului deceniu din mileniul 3 - Vama.
Am ajuns in Vama, am fugit la malul marii, i-am reiterat declaratia mea de dragoste eterna si am fost fericit. Si liber. Parca nimic nu te sfisie mai rau ca dorul de mare. Nici nu stiu ce o face atit de speciala. Probabil ca libertatea de acolo. Poate emotia cu care accelerez la iesirea din 2 Mai. Poate caldura aia dintr-o zi de august, care parca iti incalzeste si sufletul, nu doar pielea. Poate miile de amintiri frumoase de pe un tarm de mare. Iubiri impartasite sau nu, saruturi furate fugitiv sau nopti fierbinti de pasiune. Discutii filozofice cu prieteni de-o viata sau de-o seara la un nesfirsit sprit de vara. Dansul cu picioarele goale pe nisipul din Vama. Baile facute noaptea in mare. Atitea si atitea lucruri frumoase, un amalgam de amintiri care ma napadeste in fiecare an la prima intilnire cu marea.

Am fost in Vama !

Duminica 16 martie 2008... Primul contact cu Vama pe anul asta. Am regasit Vama la 6 luni dupa ce am lasat-o. Acum 6 luni Vama era linistita si se pregatea de hibernare. Plecarea mea de acolo mi-a adus marele necaz pe care a trebuit sa il indur si care mi-a schimbat viata si mai ales pofta de viata. Dupa 6 luni am regasit Vama, pustie, linistita, insorita si destul de curata. Pustietatea nu mi s-a parut deprimata, ci superba. Soarele isi imprastia razele generos iar cei citiva nori erau total razleti, in schimb vintul batea rau de tot, amintindu-mi ca suntem abia in martie si mai e mult pina la vara. Pe plaja mai erau 5 oameni inghetind in jurul unui gratar, vreo 3 ciini ai nimanui, stapini pe toata plaja. Iar marea isi arunca valurile unul dupa altul in acelasi ritm infinit si atit de frumos. Asta este Vama pe care mi-o doream, libera de prostie, libera de manele, libera de nesimtire, libera de mitocanie si libera de fite. Doar noi si marea, soarele si nisipul, un pic de stuf, multe scoici si citiva crabi aruncati pe mal. M-am simtit liber si fericit, am reusit sa uit un pic de probleme si sa ma bucur de viata si de reintilnirea cu Vama... Si ne vom mai vedea din nou cind va fi ceva mai cald, ne am dat deja intilnire pentru luna mai.

Dor

2 locuri dupa care tinjesc, 2 locuri care imi sunt foarte dragi, 2 locuri pe care abia astept sa le revad... si o prelucrare a 2 poze care totusi au fost facute de mine in aceeasi zi, 10 august 2004...