De ce a murit Vama Veche si nu mai poate fi salvata?

Am primit ieri un comment la filmuletul pe care il am postat pe youtube cu un rasarit pe bolero in Vama. Ca o continuare a ideii mele de aici, cum ca Vama Veche a murit si, cu toate ca mai exista o raza de speranta, soarele de data asta n-a mai rasarit pe plaja din Vama Veche ci a apus pentru totdeauna. Comentariul suna asa (o sa-l reproduc intocmai, in ortografia si prescurtarile originale):

s-a alef prafu` de vama....am fost pe 14 feb...au demolat jumatate...si au facut PISTA de BICICLISTI prin fata Stufului, loool... Si, daca tot era o seara urita si rece de luni, m-a purtat un pic gindul pe acolo, gratie si melodiei lui Koop cu aroma de stuf, nisip incins si tipat de pescarusi in fundal.

Si ma tot gindeam de ce a murit Vama Veche si cum ar mai putea fi ea salvata...

Iar azi am gasit articolul lui Tudor Chirila, pe blogul lui, intitulat exact asa: "De ce a murit si nu poate fi salvata Vama Veche". Idei cu care sunt absolut de acord, si se pare ca si voi, cei care mai cititi ce mai aberez eu pe aici si va mai dati citeodata si cu parerea. Si pentru ca stiu ca sunt multi iubitori de Vama pe aici, iar poate unii dintre ei nu sunt cititori ai lui Chirila sau le e lene sa dea un click la blogroll, o sa continui cu postul lui Tudor:

Publicul sau consumatorul ia ce i se ofera. Daca nu gaseste ce cauta, pleaca. Daca ceea ce i se ofera poate fi considerat un substitut pentru ce cauta, ramane sa incerce.

Vama Veche nu a murit din cauza publicului ci din cauza ofertei. Cei care au populat Vama Veche cu micile lor afaceri nu au avut viziunea turismului de nisa.

Ei nu au inteles ca Vama Veche era un loc definit de un singur cuvant: simplitate. Ce poate fi mai simplu decat o curte de tara in care ti se pun pe masa rosii de gradina, salata de vinete si oua de gaina.

Ce poate fi mai simplu decat o ulita prafuita care duce la mare. Pescari care pleaca in zori, pentru a se intoarce la apus cu peste zvarcolind. Muzica in surdina. Haine simple. Defileul tricourilor. Taramul corturilor. Viata special de simpla de la cort. Reintoarcerea la natura.

Societatea de consum a complicat lucrurile. Ori cei care au venit sa faca turism si afaceri in Vama, au adus cu ei fripteuza, termopanul si Coca Cola in speranta ca vor face profit. Un timp au facut. Doar ca Vama Veche nu a fost niciodata pregatita sa devina o statiune. Ceva din trupul acestui satuc de la marginea tarii respingea ideea ca pe un soi de transplant incompatibil, cu care organismul refuza sa se impace.

Comerciantii s-au incapatanat insa, sa efectueze transplantul. Si Vama Veche a murit. Ca un delfin esuat care se zbate pe uscat.

Privita pragmatic, moartea satului ramane o problema de cultura. Daca in Vama Veche am fi avut un cazinou, s-ar fi gasit jucatori. Inca o data, nu a fost o problema de cerere ci de oferta.

Intr-o lume in care fugim de globalizare si consumism ca dracu' de tamaie negustorii care au populat Vama Veche cu afaceri buticoide n-au inteles ca exista un public din ce in ce mai larg si avid de simplitate. Englezi, olandezi, norvegieni care ar fi dat bani multi ca sa locuiasca intr-o curte cu wc-ul afara, mirosind a baliga, si care ar fi considerat asta, pe buna dreptate, "the return to innocence". Greseala turismului rural din Romania este ca incearca sa-ti propuna solutii moderne. Ori clientii numerosi ai acestui gen de turism tocmai de asta se feresc.

Vama Veche ar fi trebuit sa ramana un spatiu cu resurse limitate. Un spatiu inchis celor care cauta confortul clasic. Un spatiu destinat contemplarii, nu actiunii. Si credeti-ma, negustorilor nebuni dupa profit, s-ar fi platit bani grei pentru un dus in curte sau un cort pe plaja intr-un loc in care limonada ar fi castigat lupta cu Pepsi.

Cei carora Vama Veche le-a incaput pe mana n-au inteles ca o reproducere se plateste mai prost decat originalul. Vama Veche e o reproducere de prost gust a unui litoral oricum muribund.Atata vreme cat casa dobrogeana a sculptorului Buculei risca sa devina o anomalie arhitectonica pe drumul dintre Vama si 2 Mai, esecul acestor sate e o problema de cultura. Sau de incultura.

Se ridica astfel o intrebare. Cum ar putea doamna Elena Udrea sa rezolve o problema de cultura?

Aici fac eu o paranteza, poate nu toata lumea stie despre ce e vorba. Elena Udrea, ministrul turismului, bomba sexy din guvern, clientul Louis Vutton, nevasta parcarilor Dalli, febletea presedintelui Basescu, consateanca cirnatilor de Plescoi, blonda cea mai blonda din spatiul carpato-dunareano-pontic, acum vreo 2 saptamini, a declarat la Madrid ca va propune infiintarea unei statiuni cu caracteristicile pe care le avea Vama Veche, daca situatia din zona se va deteriora in continuare.

Am vrut la vremea respectiva sa scriu un post intreg despre asta, dar m-am gindit ca daca as scrie despre fiecare aberatie cu care incearca sa ne ia ochii cei care ne conduc, de la autostrada suspendata la cel mai lung cirnat din lumea al lui Oprescu, de la miile de kilometri de autostrada ai lui Orban sau zecile de mii de euro pe care vroia sa ii ofere prostanacul Geoana tuturor celor care s-ar intoarce in tara de pe alte meleaguri, pina la turismul ecumenic si strandurile termale din Bucuresti ale aceleiasi Elena Udrea, as innebuni si eu si v-as innebuni si pe voi... Dar acum daca tot a venit vorba, sa dezolt un pic macar ideea.

Revenind la Elena Udrea, aceasta a spus ca niciodata nu ar fi autorizat ce s-a construit in Vama, dar ca nu a putut lua nici o masura, neavind statut de statiune, adaugind ca la Vama Veche situatia este degradata si, in prezent, exista un amestec intre cei care vin cu jeep-urile si cei care asculta manele, propunind ca solutie construirea unei alte statiuni, care sa fie asa cum era inainte Vama Veche. Nu stiu care a fost scopul blondei de la drept cu aceasta declaratie, probabil sa empatizeze cu cei ramasi cu dragoste de Vama in suflet (desi a dat-o cu bita in balta, vorba unui coleg - "Bob, tu nu ai Jeep, dar te duci in Vama. Inseamna ca esti manelist"...). Eu nu cred ca specimene de genul ei ar trebui sa vorbeasca despre Vama de pe vremuri. Locul il fac oamenii, si sigur un loc ca Vama Veche de atunci nu poate fi facut de o posesoare de Louis Vutton, ci de oamenii simpli, care vor simplitate. Nutzi uita ca a "infiinta" o statiune care sa aiba spiritul Vamei de acum zece ani si mai bine inseamna sa tii cont de ceea ce insemna spiritul respectiv - case mici, cu arhitectura tipic dobrogeana, plaja lata fara restaurante si mii de terase in jur, doar mare, nisip, corturi, soare, stuf si oameni. Un anumit gen de oameni. Nu discoteci, stufoteci, expiratoteci si alte fite, ci dor gasti adunate pe plaja noaptea, in jurul unui foc, unde se cinta la chitara.

Sa revenim la Tudor Chirila si la ultima solutie pe care o vede el:

Poate ca solutia ar fi ca Vama Veche sa intre in patrimoniul Ministerului Culturii si sa fie redezvoltata ca muzeu-sat, expresie a rezistentei anti-comuniste prin cultura. Caci, la izvoare, asta a fost. Ultima frontiera a intelectualilor ostracizati.

Ramane sa visam...

Multumesc, Tudor, pentru congruenta de pareri. Din pacate, nu cred ca se va mai gasi vreodata o solutie pentru a dezgropa din suflete si a retrai Vama Veche de pe vremuri. Dar vorba ta, ramine doar sa visam...

Pe o pinza de paianjen...

Si o sa inchei azi ciclul pozelor din Vama de martie plin de nostalgia berilor baute la Ovidiu. Sau "La Stuf", pentru cei mai tineri. Locul interzis prostilor, dupa cum scrie pe o placuta de lemn la intrare. Sau cea mai boema terasa din tara asta (si recunosc ca nu am mai fost de mult la Motoare...). Va las sa va dati friu liber amintirilor si sa va fie dor de Vama, mai ales pe frigul asta. Un ceai cald, poate cu putin rom, si la culcare. Mai e pina la vara, desi sufletul nu mai are rabdare. Ne vedem acolo, la rasarit, la Bolero, la coada la cafea...

Soarele rasare din mare

A mai trecut o saptamina fierbinte, e din nou vineri si in fata studiului de analiza tehnica saptaminala a cursului de schimb simt din nou briza marii, liniile de suport si de rezistenta se ascund dupa niste scoici, trendchannelul duce pina in zare la rasarit, iar Fibonacci ma invita la o bere la Ovidiu. In fata acestor semne evidente, nu mi-e greu sa ma hotarasc. Plec acasa, caut slipul si citeva tricouri, pantalonii de in si bandana, si... sunt din nou gata de Vama.

Din nou plec tirziu desi sunt gata devreme, dar ce mai conteaza, deja sunt obisnuit. Un nou accident pe drum, chiar inainte de Constanta, ne lungeste drumul cu o ora si ajungem in Vama la 1.30 am, cu frustrarea ratarii unui concert Iris la Soni. Dar the night is still young si... whisky, povesti si dans pina la rasarit. Apoi din nou povesti si o sticla de vin. Cind s-a facut ora 10 ??? E timpul de culcare, lumea merge demult la plaja, Vama s-a animat, iar unii abia atunci merg sa se culce. Inevitabil, somnul se prelungeste pina la 5, citeva beri de trezire si un pui copt in lipie nerusinat de mare si de gustos la Mitocanu. Niste prieteni ma conving si avem o seara muzicala, concert "The Others" si "Luna Amara" la Soni. Concertul a fost acustic, asa ca baietii de la "Luna" nu au fost atit de "rai" cum ii stiam, dar chiar au cintat bine si nu mi-a parut rau de timpul petrecut pe acolo. Pacat ca nu au vrut de nici un fel sa cinte "Folclor", imnul opozitiei fata de PSD, Iliescu, Nastase si alte persoane la fel de dezgustatoare. Combinatia din repertoriu de melodii de un radical protest politic si social si de cintece post-grunge, descriind spleenul existential si angoasele unui ego prea sensibil a fost de mare efect. Si mi am dat seama ca Soni e o gazda buna pentru asemenea concerte, in care ai senzatia ca esti doar cu un mare grup de prieteni. Si din nou noapte de dezmat in Vama, un pic de whisky cu Cola, repliat la Stuf si dansat pina in zori, un nou rasarit, noi povesti si a mai trecut o noapte. Iar duminica e dulce si calda, imi cere sa ma plimb pina spre granita. O ciorba la Corsaru si un cautat de scoici, apoi retras la umbra la Ovidiu si la citeva beri (ce bine e sa nu fii sofer), reintregit gasca si plecat la delicioasele icre de la "Micul Golf" din 2 Mai si apoi incet-incet spre casa. Ce mai conteaza ca e deja luni, e ora 2, iar eu peste citeva ore trebuie sa fiu din nou la munca ? Am mai petrecut un nou week-end superb in Vama, am gasit cea de-a opta scoica a acestei veri, am mai incarcat niste vagoane de povesti, am mai vazut doua rasarituri superbe. Ma declar multumit.

Vama Veche nu e o statiune. In Vama Veche nu se face turism. In Vama Veche nu te duci in vacanta. Vama Veche nu are nevoie sa fie salvata, ci sa fie inteleasa, Vama Veche nu "s-a stricat", Vama Veche e mai mult decit o bucata de nisip, citeva baruri, rasarit de soare, o epava si oamenii care se aduna acolo de ani de zile sa vada marea. Vama Veche e Vara insasi, e locul geometric al tuturor sufeletelor romantice si iubitoare de frumos, e locul libertatii depline... E locul unde soarele iese din mare ca sa asculte Bolero...

Rasaritul in Vama... hmm... cit de multe pot povesti despre asta. Cred ca am vazut deja 100 de rasarituri in Vama, si totusi parca nici unul nu seamana cu celalalt.... Intr-adevar, Rasaritul la Vama Veche, in fata la "Ovidiu" este un amanunt care nu ar trebui sa lipseasca din nici un dictionar al limbii inimilor indragostite de Vama. Ele stiu deja despre ce e vorba, ar fi mai degraba potrivit un dictionar de rime ale iubirii in alta limba. Rasaritul la Vama are ceva spectaculos. Peisajul ti se deschide incet in fata ochilor fara oprelisti, de la o mica dunga portocaliu inchis pina la spectacolul soarelui puternic care domina tot cerul de vara... Iar daca te asezi chiar linga mal, vezi si mai bine jocul de lumini si umbre, la orizont. Din rindul intii ai prioritate... Toti cei indragostiti de Vama fac o publicitate extraordinara acestui eveniment, pentru ca vine din adincul sufletului.

Intii se ghiceste la orizont o geana de lumina pe carul incredibil de plin de stele, geana care inseamna in primul rind caldura, dar si spectacol si culoare, inseamna emotii, inseamna sentimente, inseamna dragostea de soare si de valurile marii. Cerul devine pe rind indigo, portocaliu inchis, albastru, rosu, portocaliu orbitor... Pescarusii matinali incep sa dea si ei tircoale locului. Barca pescarilor pleaca si ea in larg. In sfirsit se crapa de ziua. Pescarusii se string din ce in ce mai multi pe plaja, venind dinspre mare si aducind cu ei croncanitul lor mofturos si inconfundabil. Un moment de liniste, o gura de vin si vine primul semn. Ritualul este meru acelasi. Vad acum o reclama in "Sapte Seri" care zice asa: "Ovidiu este in Vama, in acelasi loc de 9 ani, nimic nu s-a schimbat, nici macar RASARITUL, de BOLERO ce sa iti mai spun...". Lasind la o parte partea cu Vama in care nu s-a schimbat nimic, Boleroul este mereu acelasi. Fiecare rasarit de soare aici se aude, se asculta, se priveste si se simte pe Boleroul lui Ravel. Fiecarei miscari a soarelui ii raspundea o masura muzicala, si fiecarei miscari muzicale, o masura a soarelui. Echilibru complet, nici un cuvint. Forta si crescendo-ul Boleroului erau intimpinate de un soare din ce in ce mai mare, la inceput un punct, apoi o gilma, un musuroi, un semicerc, ceva care isi schimba forma in fiecare secunda, urmind ritmul instrumentelor lui Ravel. Ascult inmarmurit, uit de frig, de somn, de foame. Tigara, sticla de vin si aparatul foto se opresc si ele si asculta. Sometimes there is so much beauty in this world that you feel you can't take it... Pustii care dormeau netulburati pe plaja au parul plin de alge si de nisip, dar ce conteaza ? Viseaza frumos, asta e important. Doi tineri se saruta, un om la vreo 60 de ani cu parul alb se dezbraca si intra in mare, o fata dragutza cu un hanorac cu bluza trasa pe ochi pozeaza, alaturi e un cameraman care si-a instalat camera profesionala pe un trepied si filmeaza minunea. Citiva au tras niste banci chiar la mal si stau ca la cinematograf. Si Boleroul continua, din ce in ce mai tare, iar soarele se ridica, din ce in ce mai sus. E cald din nou, e din nou Vama Veche, nu doar noaptea groasa si incremenita de frig. Pescarusii pleaca pe rind, vazind ca nu e rost de mincare. Boleroul se termina incet, urmeaza "Perfect Day" si o bucata din "Anotimpurile" lui Vivaldi. Soarele e din ce in ce mai sus. Am ajuns la a treizecisisasea poza si deja nu mai are sens, se vede doar o mare galusca portocalie pe un fundal rosu. Soarele, atmosfera, aerul sarat, locul, muzica, oamenii care stateau pe plaja, toate astea s-au amestecat intr-o reactie chimica superba si compusul rezultat e ceva care, ca si fenolftaleina sau turnesolul, evidentiaza nu caracterul acid sau bazic si cel de iubitor de vama. Unii, mai putin rabdatori, se ridica inainte sa se termine "spectacolul". Are loc schimbul de stafeta, cei care pleaca parasesc ultima bere a noptii, iar cei care vin se indreapta spre cafeaua de dimineata. Se schimba ora, oamenii, spatiul, temperatura, locul, lumea, tot. O miscare completa de involutie a locului, inspre sine insusi, si totodata de revolutie, catre o noua zi. Si asta pentru ca Vama Veche incepe dimineata, la rasarit. Cu precizie de ceasornic, Boleroul este pe post de alarma la ceas. Sunetul muzicii incepe sa fie estompat de concertul de fermoare, fosnete, trupuri sarind in apa aurie, pletosi cintind la chitara, indragostiti care se fugaresc prin nisip, tipetele peascarusilor si valurile spargindu-se de tarm. Este ea, muzica eterna a Vamii, dinainte de Bolero si care va rezista pina atunci cind nimeni nu isi va aminti de Bolero. Desi acum Boleroul pare etern, pare dintotdeauna si pentru totdeauna acolo. Iar Vama va ramine mereu acolo, si soarele va rasari in fiecare zi din mare, tinjind dupa muzica lui Ravel....

A sasea scoica

Nu stiu cum fac, dar mereu ramin dator cu povesti... Si, desi au trecut mai bine de 2 saptamini de atunci, o sa ajung azi la povestea celei de-a sasea scoici. Poveste care putea sa inceapa vineri seara, dar a inceput simbata dimineata, din cauza unei petreceri corporatiste :)

Este o poveste despre libertate, despre un week-end cu multi prieteni, dar in care fiecare a facut ce a vrut si nu am reusit sa ne intilnim cu totii, ci doar pe bisericute. Povestea a inceput frumos, cu niste oameni iubitori de Vama pe care i-am cunoscut la mine in masina, a continuat cu o autostrada nesperat de goala, cu o inghesuiala totala intre Cernavoda si Constanta, cu muzica din Satra dar si cu Vama Veche.

Bere rece la Ovidiu, papanasi la Mitocanu, saorma la Turcu', un Volkswagen "broscuta" decapotabil, un pas in Bulgaria, o ora de stat la povesti cu granicerii, aflat povestea epavei (un vas grecesc care a esuat in februarie sau martie 1982), fotografiat soarele prin ochelari de soare, baut vin si Silva bruna in fata casutei, luat o mica lectie de salsa, povestit cu sotia unui amic gravida in 6 luni admirat stelele si pozat carul mare, rasaritul de luna, povestit cu seful la o sticla de whisky pe nisip (din ciclul "Se intimpla numai in Vama"...). Din nou rasarit, mai clar ca niciodata (nu eram eu atit de clar dar asta e alta poveste...), socializat cu Francisco - un mexican simpatic, culcat la 8 dimineata...

A doua zi... o bere si multe cafele (avatarurile soferului...), socializat din nou cu toata lumea cunoscuta de prin Vama, facut citeva ture pt a-i intilni pe toti, gasit o noua scoica, mincat din nou in 2 Mai la "Micul Golf" (excelente icre...) si plecat mult prea tirziu spre casa. Obosit, dar multumit. A fost un week-end frumos, am mai cunoscut niste oameni, am mai aflat niste povesti... Trenul de Vama are citeva vagoane noi...

Ma intrebam daca oare Vama mai exista sau mai rezista doar ca stare de spirit care se naste, zilnic, din pietrele digului din 2 Mai si din epava care s-a inmormintat singura in nisipuri. Oare mai rezista trecerii prin sita timpurilor tulburi, pina la falezele albastre din zare, pina la digurile albe din iarna cotidiana, pina la hotarele oricarei melancolii si dincolo de ele, sau sunt numai amintirile noastre la mijloc ?

Din pacate, Vama de altadata nu mai exista. Ea a fost ingropata de vie, sub modernizarile repetate, sub dezvoltarea haotica, dorinta de imbogatire a tuturor celor cu afacero pe acolo, sub hoardele de snobi care vin acolo pentru ca e de "bon-ton", sub masinile de 100.000 de euro din care rasuna manele si rasar miini cu ghiuluri la degete. Si totusi, dincolo de straturile de fard ale zidariei multicolore, dincolo de muzicile amestecate si peisajele care se schimba de la an la an, exista totusi nisipul fierbinte, exista algele verzi mirositoare, exista scoicile ciobite care iti intra in talpi si te inteapa in spinare, cind lenevesti la soare. Aceasta este Vama cea incomoda, cea care iti cere mult, dar stie sa daruiasca insutit, in schimbul unei fotografii cu tine, pe care o va pastra cu ea pina la Sfirsit. Vei supravietui in fotografia aceasta, mereu acelasi, dar intotdeauna altfel...

Vama Veche ramine locul in care totul depinde de oameni. Se poate intimpla totul sau la fel de bine se poate sa nu se intimple nimic. Cu amintirile si reveriile noastre, gata oricind de orice pentru a ne salva micul nostru colt de rai liber de la disparitie, o parte din istoria Vamii Vechi suntem noi. Cind vom uita cine suntem, ea va muri un pic.... Dar pina atunci, vor trece multe veri, soarele va rasari de multe ori din mare, pescarusii vor dansa haotic pe plaja pe acorduri de Beatles, Led Zeppelin si Rolling Stones, Ovidiu va mai face multe cafele la ibric, iar soarele, marea si vintul din Vama ne vor ramine prieteni vesnici.

Descoperind 2 Mai

Din pacate nu am mai ajuns de ceva vreme in fata calulcatorului si sunt dator cu multe povesti. Dar azi am platit netul si sunt back, alive and kicking. Nu puteam sa nu reincep cu concertul "Rolling Stones" si cu blogul lui Tudor Chirila. Iar acum, incerc sa imi platesc datoriile si recunosc ca intre timp au mai fost 3 weekend-uri in Vama si numarul scoicilor a ajuns, deocamdata, la 7...

Primul dintre ele a fost un pic altfel. Am plecat spre Vama vineri seara, dar ora tirzie si amicul Alex au facut sa ajungem in 2 Mai si sa raminem acolo. Si, desi cea mai mare parte a timpului tot in Vama am petrecut-o si a existat vesnica problema a trambalatului dintr-o parte in alta, pot sa recunosc ca a meritat. Nu mai fusesem de mult in 2 Mai si nu mai stiam cum e acolo. Si am fost pus in situatia de a-l redescoperi intr-un week-end de sfirsit de iunie si inceput de iulie (sau Revelionul verii, cum l-am denumit eu simbata la 12 noaptea pe plaja in Vama, cu un pahar de whisky in fata, constientizind ca ajunsesem exact la mijlocul anului).

2 Mai ne-a intimpinat absolut spectaculos. Am oprit direct linga dig, la o terasa pe care nu o stiam, numita "Micul Golf". De cazare urma sa ne ocupam mai tirziu, oricum intelesesem ca un prieten ne rezervase deja o camera, trebuia doar sa ajungem la un moment dat acolo. Marea superba si linistita ne facea sa admiram un spectacol absolut magnific. O luna plina rasarise de curind si acum isi facea drum tot mai sus pe cer, luminind totul aproape ca ziua si reflectindu-se magnific in oglinda linistita a marii. O imagine superba, greu de descris doar in cuvinte. iar la terasa muzica alterna excelenta unui Beatles sau Rolling Stones cu superbitatea trompetei lui Louis Armstrong. Chiar o seara perfecta, in care am descoperit si cele mai bune icre din 2 Mai (dupa citeva incercari la Dinamo si nu numai...), am retrait senzatia uitata a rasaritului de luna plina si a reflectiilor in mare si am auzit o muzica superfaina... si bineinteles am baut Silva Bruna. Si chiar daca am ajuns acolo setat sa fug in Vama, nu m-am mai dezlipit de locul acela pina la momentul plecarii spre camera. Mi-am pus ceasul sa sune la ora 5 si am ajuns inapoi acolo la timp pentru un rasarit de soare. Care rasarit a reusit sa fie unul din cele mai frumoase vazute vreodata, genul acela de rasarit in care soarele iese direct din mare, fara sa se impiedice de nici un nor. A lipsit Bolero-ul din Vama dar si muzica valurilor care se spargeau usor de mal, glasul ei, al Marii, care imi arata ca si muzica ei este cel putin la fel de frumoasa ca si cea a lui Ravel, au acompaniat de minune acel rasarit. A doua zi pe seara ma mai avut parte de un rasarit de luna, in acelasi loc, pe care de data asta l-am prins de la inceputul inceputului, de cind mi s-a parut mie ca vad o pata portocalie in zare pe mare si am sarit cu aparatul pe mal sa imortalizez minunea.

Iar in restul acelui week-end, a fost Vama Veche... cu multi prieteni, cu o sticla de whisky, cu o furtuna pe mare dar si cu un curcubeu imens si superb. La un moment dat, nori negri si amenintatori au pus stapinire pe 2 Mai si parea ca se petrece o furtuna naprasnica acolo, iar norii inaintau cu repeziciune spre noi. Din fericire, directia vintului s-a schimbat si norii cei amenintatori au luat-o spre vest si ne-au ocolit, iar la noi au ajuns doar cei mai mici, albi. Oricum, marea a capatat o culoare turcoaz pe care nu am mai vazut-o absolut niciodata, a plouat cam o ora cu soare, iar in acest timp si-a facut aparitia pe tot cerul un curcubeu pictat, imens, unind epava de macaralele de pe santierul din 2 Mai. De fapt a fost chiar cazul fericit in care curcubeul mare si intens era inconjurat, concentric, de un altul, ceva mai sters. Si citeva beri cu Toni si cu sotia lui, cu Jimmy, dar si cu oameni pe care i-am cunoscut atunci. Am descoperit o noua gazda in Vama, descoperire de care am profitat si eu in weekend-urile urmatoare, am fost partas la un nou rasarit pe Bolero, am terminat pentru a nu stiu cita oara bateriile aparatului foto incercind sa imortalizez minunea cea zilnica dar mereu altfel in cit mai multe feluri. Si fireste, am gasit o noua scoica... A cincea...

Din nou vama in mai

Simbata 26 mai... 35 de grade la umbra in Bucuresti (parca asta trebuia sa se intimple prin iulie, dar se pare ca nici anotimpurile nu mai sunt ce erau odata...). Ora 14.30. La 15.30 trebuia sa ajung la aeroport, sa duc niste prieteni foarte buni. Si totusi ce-ar fi daca ? Hmmm... cred ca nu ar fi o idee atit de rea... E prea cald, e mult prea cald. Te topesti sub soarele nemilos de mai. Dupa 5 minute de stat la soare iti doresti sa gasesti cel mai apropiat dus. Si totusi, cred ca exista o alternativa... Orasul e superaglomerat si pina la Otopeni fac exact o ora, dupa interminabile asteptari si blocaje in trafic (dar parca astea trebuiau sa se intimple doar in timpul saptaminii... sau nici week-endurile nu mai sunt ce erau odata ?)

"Drum bun!", "Aveti grija de voi!", "Sa-mi aduceti si mie un magnetzel !"... Si cei doi dispar pe usa de la intrarea aeroportului... Drumul inapoi. La un moment dat, soseaua de centura si un indicator "A2. Autostrada Soarelui". Ce-ar fi ? Semnalizez si fac dreapta. Fac plinul, ma tirasc jumatate de ora printre nenumarate tiruri si intersectii fara prioritate. Este fix ora 16 si intru pe autostrada. Piciorul apasa instinctiv pe pedala de acceleratie, acul vitezometrului urca usor... 100... 120... 130... 140... 150... 160... Cred ca e suficient, nu sunt un mare vitezoman (sau am fost si mi-a mai trecut... prefer varianta mai safe). Si totusi, drumul e liber, detectorul de radar tace cuminte lasindu-ma sa inteleg ca la ora asta Politia Romana are cu totul alte treburi decit sa masoare viteza soferilor intirziati de pe Autostrada Soarelui. Asa ca incerc pentru citeva minute si 190... Kilometrii zboara unul dupa altul, Fundulea... Lehliu... Drajna... Fetesti... imi amintesc de vremurile fara autostrada cind faceam 2 ore si mai bine pina la Fetesti. Il sun ca de obicei pe Horica "Alo ? Ba ! Sunt la Fetesti, ba ! Pe autostrada, da !". Ies din Cernavoda la exact o ora de la intrarea pe autostrada. Drumul pe dealurile si colinele Dobrogei e neobisnuit, dar relaxant de gol si, pe nesimtite, apare vaporul lui Mazare si am intrat in Constanta. Din nou trec prin Eforie si vad marea in stinga si lacul in dreapta si imi propun din nou sa ma opresc cindva pentru un apus de soare pe malul lacului. Se duce si batrinul Costinesti, ajung si in 2 Mai, mai animat decit cu 2 saptamini in urma. Si... e timpul pentru Vama Veche... Ca de obicei, masina ma poarta singura incolo, in stinga este marea, miroase a mare, a nisip si a scoici. Intru in Vama si masina se opreste cuminte chiar in fata la Mariana - gazda mea de ani de zile. Din nou in Vama si simt ca exact asta trebuia sa fac. Ma simt exact ca in melodia cu "Vara asta"... "M-am saturat de patul meu de acasa / Cearsafurile nu imi mai zimbesc... Si atuncea ies afara / E vint si este vara / si ceru-mi spune <>... Acuma stiu ca marea ma asteapta... / Nisipul ma va saruta si el / O scoica o sa ma zgirie in mana dreapta / Algele o sa ma gidile nitel... <> Si iar e vant afara si marea o sa ma doara..." Iar Mircica, in dreapta mea fredoneaza si el: "Acuma tin o bere-n mana (si o beau)/In stanga mea conduce cineva". Dar important e ca am ajuns si poate, cine stie, chiar vara asta o sa ma indragostesc...

Ca de obicei Mariana bea o bere cu noi si depanam povestile ramase de depanat din ultimul an de cind nu ne am mai vazut, aflam ca preturile la terenurile din Vama au ajuns la fel de astronomice ca si in Bucuresti, aflam ca din ce in ce mai multa lume prefera Bulgaria atit din punct de vedere turistic, cit si imobiliar, povestim despre Balcik. Si incet, incet se face seara. Mincam. Ajungem la Stuf... Acolo... o mare de oameni. Incredibil, e totusi mai ! Si totusi... nici o legatura cu cle citeva zeci de oameni de acum 2 saptamini. Acum sunt citeva sute bune. Multi copii, berea Burger la 2 litri fuge dintr-o mina in alta si deja citiva incep sa cedeze... Oare asa trebuia sa fie ? Oare copiii astia au vreo idee despre ce era Vama inainte ? Sau e doar un loc unde se bea ieftin si e multa lume, asa ca distractia e garantata ? Sunt sigur ca 80% din ei sunt ori din Constanta ori din Mangalia, si imi amintesc povestile anilor '60-'70 cind intelectualitatea din Bucuresti alegea 2 Mai, iar intelectualitatea din Ardeal alegea Vama, iar la iesirea din Mangalia nu erai lasat sa treci decit daca prezentai buletinul... S-au dus demult vremurile alea si acum Vama e napadita de acesti "oameni noi". In fine, la Stuf lumea e foarte pestrita si astept totusi sa vina vara si sa se mai decanteze, sa existe si Expirat, B52, Club A (si sper sa dispara monstruozitatea de Bavaria care dupa parerea mea nu are ce cauta de nici un fel in Vama). Si totusi nimeni si nimic nu-mi poate lua placerea de a asculta o muzica buna pe malul marii si de a dansa descult in nisip. Mai apar oameni noi, schimbam vorba si povesti, mai dansam, mai povestim, mai bem un whisky si incet-incet se lumineaza.

Desi e innorat, se pare ca in fine o sa am parte de primul meu rasarit pe anul asta. Si bineinteles, in fata la Ovidiu. E aproape 5.30, a ramas putina lume, in stinga mea sunt citiva care dorm direct pe nisip de vreo 2 ore... Si deodata din difuzoare incep sa se auda inconfundabilele acorduri de Bolero. Mi se face pielea de gaina, de emotie... Ma uit la mare si culorile se schimba intr-un ritm uluitor si fascinant. Ce bine ca mi-am luat baterii noi la camera ! Totusi, oare va iesi din mare ? Pare ca norii sunt mai puternici. Asist la o lupta, iar cerul e ba roz, ba portocaliu, ba albastru, ba violet. Imi doresc ca toti cei dragi mie sa poata fi cu mine in momentul asta si sa poata vedea minunea. Stiu ca soarele rasare in fiecare zi, dar fiecare rasarit pe care l-am vazut a fost altfel. Doar Bolero-ul e la fel, 15 minute in care uiti de tine, in care flautul, clarinetul, tromboanele, saxofoanele si toba te poarta pe niste carari numai de ele stiute si imaginatia si visele tale ajung in colturi negindite... Iata ! Soarele a invins si iese dintr-un nor, la orizont.. Nu a iesit din mare si pozele nu vor fi la fel de clasice, dar frumusetea luptei nu poate fi povestita in cuvinte. Totul e rosu acum si stiu ca a inceput o noua zi, ca viata merge inainte si ca trebuie sa ne bucuram de fiecare moment al ei. Si sunt fericit ca am vazut acest superb rasarit, imi pare atit de bine ca am evadat si am facut iesirea asta spontana. Acum a devenit portocaliu si 5 minute mai tirziu e din nou violet. O ultima gura de bere si e timpul de culcare, din pacate duminica inseamna si condus 275 km inapoi...

Duminica la prinz... Soare, nici un nor pe cer, multa lume leneveste pe plaja sau sub acoperisul de stuf al terasei de la Ovidiu. Eu am chef de plimbare. Si vreau sa admir marea, eterna mea iubire. Este o mare linistita, aproape fara valuri. Ici-colo cite o mica creasta inspumata se sparge lenes. Apa e aproape caldutza. Plec inspre sud si merg pe plaja pina in capat. Spre sfirsitul drumului, gasesc din ce in ce mai multi maci. E absolut superb, nu am mai vazut niciodata maci pe malul marii. Din nou camera incearca sa surprinda momentul. Este superb, macii dau din capul lor rosu in ritmul brizei usoare care adie, iar linga ei este nisipul, apoi marea. Culeg o scoica, si imi propun ca de acum inainte sa ma intorc cu cite o scoica de fiecare data cind ajung in Vama. E superb, e liniste, se aud doar valurile... Atit de frumos si din pacate atit de efemer... In citeva saptamini Vama va fi iar calcata in picioare de mii si mii de oameni, urletele, manelele si copiii plingind dupa lopatzica vor constitui coloana sonora a unui film care pentru mine incepe cu Bolero. Nu pot decit sa ma bucur de aceste momente, sa stau apoi si la Stuf - locul unde s-a nascut nemurirea si sa admir marea... plaja... Vama... Ca de obicei, Ovidiu imi face un cocktail in stare sa te trezeasca din cea mai crunta mahmureala. Si incet-incet se face tirziu si gindul la ziua de luni ma face sa plec. A mai trecut un week-end, dar a trecut frumos, a insemnat maci si Bolero.

Masina merge lin pe autostrada, iar kilometrii fug unul dupa altul descrescator... Km 150... Km 80... Km 15... si am ajuns inapoi... Visul s-a terminat, capul la fund, miine e luni si incepe o noua saptamina de munca. Dar macar va incepe cu o alta stare de spirit. Am vazut rasaritul ! Si mi-e dor de Vama !