Despre interviuri

In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar sunt o persoana complicata si nemultumirile inerente oricarui job la mine se amplifica in timp, pana cand, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb. Am avut pana acum patru joburi si de fiecare data am plecat pentru ca doream sa scap de ceva si nu ca sa ajung undeva, asa cum ii sta bine unui adevarat profesionist care vrea sa faca cariera. Am avut motivatii negative, cum ar spune sociologii. Am schimbat joburi precum au votat romanii din '90 incoace.
Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri. Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu. Interviul este momentul cand cineva te cheama sa vada daca esti corespunzator sau nu.
El, angajatorul, vine cu reperele, cu criteriile. El e o certitudine, tu esti un semn de intrebare. Tu te raportezi la el, nu invers. El este un mic UE in care tu vrei sa te integrezi. Esti luat la intrebari, chestionat, pus in situatii dificile. Esti pus in postura in care trebuie sa le demonstrezi lor ce grozav esti. Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea. Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).
De la terminarea facultatii am fost la atatea interviuri incat uneori ele fac parte din programul meu zilnic. La inceput aveam emotii inca de la primele ore ale zilei, cand stiam ca trebuie sa ma duc la un interviu. Acum, le reprogramez ca n-am chef sau abia imi aduc aminte de ele in ultimul moment.
Desfasurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surpins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste intalniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile. Si ca mine, probabil cei mai multi. Stereotipul interviului pentru angajare e neschimbat de atatia ani. Ma gandesc cum trebuie sa se simta intervievatorii insa, care pun aceleasi intrebari de cateva ori pe zi. Groaznic de plictisitor trebuie sa fie. Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false. Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat. El stie asta dar nu te poate contrazice. Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine.
Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta. Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista. La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani. Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt "sanatoase". Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list.
Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu "KO" in loc de cea cu "OK". Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ?

(*) Pentru a intelege despre ce vorbesc, va recomand cartea "Breviar pentru pastrarea clipelor" - convorbiri cu A. Paleologu.
(**) primita pe e-mail... autor necunoscut...