Pe Arcul de Triumf

Simbata am fost pe Arcul de Triumf. Trecusem de sute sau chiar mii de ori pe linga el, dar nu il vizitasem niciodata. Ideea e ca, dupa o logica pe care o stiu doar astrele, mama Omida si dispozitia celor din administratie, Arcul de Triumf este deschis publicului larg citeva zile pe an. Care sunt alea, greu de zis. Doar se anunta cu citeva zile inainte in presa si daca ai norocul sa fii in Bucuresti, sa nu ai alt program si sa fie si vreme frumoasa, chiar merita. Astfel, Primaria, printr-un departament numit Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic a decis ca Arcul de Triumf sa fie deschis simbata 7 si duminica 8 martie, oferind astel publicului posibilitatea sa admire o serie de expozitii amenajate in interior.

Arcul de Triumf este un monument situat in partea de nord a Bucurestiului, la intersectia Soselei Kisselef cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu si Alexandru Constantinescu. Monumentul a fost inaltat in 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii si a victoriei României in Primul Razboi Mondial, in contextul incoronarii regelui Ferdinand si a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Din cauza timpului scurt, doar scheletul constructiei a fost turnat in beton armat, basoreliefurile exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat o degradare progresiva a aspectului exterior. In perioada 1935-1936, arcul este inlocuit cu unul din piatra, opera a arhitectului Petre Antonescu, basoreliefurile au fost inlocuite cu unele din marmura de Ruschita, iar edificiul a primit o nota mult mai sobra din punct de vedere al finisajului exterior.

Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii ‘80. In locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat locul.

Arcul de Triumf se numara printre monumentele care comemoreaza participarea României in Primul Razboi Mondial, la finalul caruia toate teritoriile locuite de români s-au gasit pentru prima data reunite. Din aceasta serie de monumente mai fac parte Catedrala Incoronarii de la Alba Iulia, Mausoleul de la Marasesti, Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman si Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.

Arcul este construit în stil clasic, dupa modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este de paralelipiped, cu o temelie de 25 x 11.5 m si o inaltime de 27m. Stilpii, pe care se sprijina onumentul au scari interioare, care duc spre terasa acestuia.

Acum ca Arcul de Triumf a scapat de schelele de anul trecut, e mai curat, dar... la fel ca inainte, poate fi si vizitat, ceea ce chiar e o experienta interesanta. Niciodata nu am crezut ca in arc se afla ceva, credeam ca e doar o constructie din piatra. Ei bine, in el este un fel de muzeu de istorie. In el sunt prezentate mai multe expozitii, precum „Marele Razboi al Reintregirii Neamului” (fotografie si film), „Arcul de Triumf in imagini” (fotografii si machete). Sunt expuse coroanele Regilor Romaniei Ferdinand si Maria si sceptrul regal. De asemenea au fost aduse efigiile din bronz care au apartinut marilor familii boieresti ale Bucurestilor. Incaperea de la ultimul etaj chiar este remarcabila. In tot acest timp din difuzoare rasuna muzica militara.

Am vrut sa urc pe Arc, sa imi vad orasul de sus si sa-l imbratisez cu privirea. As fi spus ca se ajunge sus foarte usor, dar al naibii Arc, desi nu pare, e foarte inalt si are o groaza de scari care parca nu se mai terminau. Desi in interior este destul de ingramadit, Arcul tinde sa para mai mare pe dinauntru decat de afara.

Am ajuns sus si am facut ochii roata, profitind de urma ultimei raza de soare a zilei. Am lasat istoria un urma, am uitat de expozitie, razboaie, regi si uniri, si mi-am concentrat atentia spre terasa arcului, unde tricolorul filfiia in vintul de dupa-amiaza, iar panorama orasului era spectaculoasa. Am vazut Manastirea Casin cu acoperisul cel verde infect (a cui o fi fost ideea sa-si bata asa joc de ea?), Casa Presei Libere, parcul Herastrau, Televiziunea, noile cladiri din Piata Charles de Gaulle si Piata Victoriei. In zare, hotelul Howard Johnson si apoi Intercontinentalul. Se vedea o mare parte din oras, privelistea mi s-a parut chiar fascinanta si am facut o gramada de poze, incercind sa surprind orasul dintr-un unghi inedit. Iar Arcul de Triumf este un loc fain pentru asta, fiind proiectat la vreme alui astfel incit de pe terasa superioara sa poată fi admirata in intregime capitala

Mi s-a parut fain sa am ocazia sa vad orasul de sus, sa il pot admira si prin obiectivul aparatului foto,

Este ceva deosebit sa vezi Bucurestiul de la inaltime. Un colt de istorie si Bucurestiul vazut de sus - cred ca a fost o alegere inspirata pentru dupa-amiaza de simbata.

Si acum, nemultumirile. Nu inteleg de ce zilele in care Arcul de Triumf este deschis sunt atit de aletoare, ca si cind ni s-ar face un favor. Si inteleg ca mereu e legat de cite o ocazie, fie 1 decembrie, fie Valentine’s Day (intr-adevar, o sarbatoare de traditie a poporului român), 8 Martie etc. Cred ca ar fi mult mai bine pentru toata lumea, daca el tot este amenajat ca muzeu, sa aiba un program clar de vizitare (fie si doar in week-end, dar macar sa fie in fiecare week-end), sa se perceapa o taxa de intrare (nu cred ca din cei care au fost, s-ar fi zgircit cineva la 5 RON) si sa fie promovat mult mai mult ca atare.

Iar alta chestie care mi se pare inimaginabila – Arcul de Triumf este un monument istoric al Bucurestiului, care este izolat. Nu exista nicio cale de acces legala pentru pietoni pina la intrarea in acesta, Niciun fel de trecere de pietoni, semafor, pasaj sau pasarela. Nimic. Doar 2 politisti care, atunci cind Arcul este deschis, ii dirijeaza pe pietoni astfel incit ei sa poata traversa atunci cind masinile care vin dinspre Televiziune sau dinspre Manastirea Casin au rosu. Intii te invirti in jurul Arcului, cautind trecerea de pietoni, dar iti dai seama dupa citeva ture, ca a fost doar o fata morgana, si ca nu exista asa ceva. Si chiar daca Arcul de Triumf nu poate fi vizitat in fiecare zi, eu cred ca nu ar fi mare lucru de amenajat o trecere de pietoni, eventual cu un semafor pe galben intermitent (sau care sa functioneze doar atunci cind monumentul este deschis). Altfel, ne facem naibii inca o data de ris, cind o veni turistul englez si cu cel german sa ne viziteze noua minunatia de Arc de Triumf si s-or trezi facind jaloane printre masini ca sa ajunga in mijlocul intersectiei.

In rest, o initiativa laudabila si care consider ca ar trebui nu repetata cit mai des, ci ridicata la rangul de obicei, pe baza unui program saptaminal fix, dinainte stiut si afisat la diverse puncte de informare si in mass-media. Unul dintre cele mai importante monumente ale Capitalei trebuie sa devina un centru cultural deschis publicului.

Cam asta a fost povestea Arcului de Triumf, poate o sa mai revin si cu alte poze.

Despre strania poveste a lui Benjamin Button

Un week-end plin de lene, in care vremea de afara nu mi-a dat nici un imbold de a iesi pe undeva, asa ca a fost un week-end presarat si cu ceva filme. Auzisem pe scurt povestea straniei povesti a lui Benjamin Button si m-am gindit ca ar fi un moment bun sa o vad. Nu pentru Brad Pitt, ci pentru poveste.

M-a fascinat dintotdeauna povestea lui Dorian Gray, a lui Oscar Wilde (ca tot il pomeneam acum citeva zile la un pahar de absint...) si conflictul dintre promisiunea sufletului acestuia in schimbul tineretii vesnice versus incercarea sa de a se impaca cu propria constiinta reflectata in portretul sau. Povestea lui Dorian Gray este de fapt cea a portretului sau, care se uritea pe masura ce timpul trecea si el comitea fapte tot mai imorale sau mai scandaloase, in timp ce el isi pastra tineretea si sarmul, indiferent de trecerea timpului.

Povestea lui Benjamin Button este cumva povestea lui Dorian Gray privita invers. Benjamin se naste in trupul unui om batrin si devine tot mai tinar odata cu trecerea timpului si inaintarea in virsta, pentru a sfirsi ca un bebelus. Filmul este un mix ciudat intre drama, comedie si meditatie asupra destinului, fiind inspirat dintr-o povestire a lui F. Scott Fitzgerald, la rindul sau inspirat de o remarca a lui Mark Twain: "Ce pacat ca cea mai buna parte a vietii vine la inceput, iar cea mai rea la sfirsit..."

Povestea e frumoasa si te face sa te gindesti mai mult la destin si la bucuriile vietii. Cum ar fi sa te nasti batrin si in timp ce trec anii sa intineresti? Cum ar fi ca la 7 ani sa arati de 70, iar la 70 sa arati de 7? Cum ar fi sa stii exact cit mai ai de trait?

E de meditat pe tema asta, cum ar fi ca viata sa se desfasoare in sens contrar acelor de ceasornic si in care sa ai toata viata inainte pentru a intineri... Cum ar fi ca viata ta sa fie aparte, in mijlocul unei lumi formata din oameni normali, dar totusi deosebiti. Din punctul asta de vedere, o impresie adinca o lasa ultima scena: "Unii oameni sunt nascuti ca sa stea la marginea riului, unii sunt loviti de fulger, unii au ureche muzicala, unii sunt artisti, unii inoata, unii se pricep la nasturi, unii sunt actori, unii oameni sunt... mame, iar altii danseaza"

Toata povestea lui Benjamin sta sub semnul unui destin pervers, cel de a inainta in viata invers decit restul lumii, ceea ce da citeva imagini stridente, cea a unui mos facind ochi dulci unei fetite, dar si cea a unei femei de virsta a 2-a spre a 3-a facind dragoste cu un pustan. Poate avea si Irinel vreun loc in filmul asta :) O problema a acestei povesti este impacarea spiritului tinar cu exteriorul imbatrinit, iar efectele speciale si machiajul lui Brad Pitt in chip de batrinel au mai scos cumva camasa, dar nu au scuturat de tot dezacordul acestui film, in care am gasit destule inadvertente in plan interior. De exemplu mi s-a parut oarecum trunchiat faptul ca in “copilaria lui” este batrin, nestiutor asemenea unui copil, iar la “batrinete” cind este un copil devine din nou nestiutor.

Partea cea mai "normala" este cea in care dragostea dintre Benjamin si Daisy (Cate Blanchett) ajunge in perioada de mijloc, in care vietile lor se intilnesc in sfirsit pe picior de egalitate in virsta. Drama incepe atunci cind apare un copil, iar Benjamin este constient ca in curind va ajunge si el tot un copil, si nu o poate lasa pe ea sa creasca atit copilul cit si iubitul.

Povestea in sine este frumoasa si chiar emotionanta spre final, dar dincolo de frumusetea povestii, nu am descoperit mai mult decit o actiune destul de seaca, fara prea multe invataminte sau motivatie, care doar ne ajuta sa ne afundam intr-o meditatie despre viata, frumusetea si ironia vietii, despre dragoste, si mai ales despre omniprezentul indemn de a iti trai viata, de a trai clipa prezenta. Ideea de baza este frumoasa, dar modul in care e transpusa pe ecran mi s-a parut cam banal, cam previzibil, fara o morala sau o demonstratie a unei filozofii de viata, argumentata ca idee de-a lungul actiunii.

Oricum, se pare ca filmul a placut, a prins la public, si-a contruit deja un renume, avind un CV impresionant, cu 5 nominalizari la Globul de Aur si, mai ales, 13 nominalizari la Oscar, fiind, se pare, un mare favorit.

Overall, filmul mi-a placut, desi a fost cam lung (aproape 3 ore), in schimb frumusetea povestii mi s-a parut ca a surclasat calitatea filmului, si traiesc cu senzatia ca m-am dus la pomul laudat, cu prea multe asteptari, si mi-ar fi placut mai mult sa citesc doar cartea, ca si in cazul lui Dorian Gray.

The Absinth bar - povestea unui loc si a unei bauturi

Simbata seara, cu chef de iesit prin oras. Amicul Andrei imi propune un loc despre care mai auzisem, dar in care nu fusesem niciodata. Si iata-ne la The Absinth Bar – unul dintre cele mai cochete locuri ale perzaniei, un bar bine ascuns, initiatic, pe stradutele din spatele Mitropoliei, intr-o casa veche (care probabil are si ea o poveste), pe Ienachita Vacarescu.
Interiorul are o patina destul de bine facuta de secol aristocratic disparut, cu seminee, tapet, reclame vechi si tablouri simboliste, dintre care se desprinde “Bautorul de Absint” – o replica dupa Viktor Oliva. Un tablou fara rama, dar cu poveste. Un decor “creepy” si un barbat trist la o masa, care isi sprijina capul cu o mina, iar in cealalta tine strins un pahar. Este clar ca a gustat din licoarea interzisa, caci la masa lui s-a infiripat zina stravezie. I se spune “la Fee Verte” si este imbracata mereu in culoarea verzuie a absintului. Mai exista si o reproducere dupa Degas – "Bautorii de absint".
Tapetul este fenomenal – decoratorii au avut fericita idee de a pune pe pereti un tapet “vintage”, de pe vremea strabunicii plecate in America, cu flori mari pe un fond bleumarin. Semineele raspindite prin fiecare camera, sfesnicele vechi si lumina stravezie intregesc senzatia unui loc boem si placut. Reclamele vechi raspindite pe peretii incaperilor sunt de mare efect – fie reclame care te invata cum se bea absintul, in care se vad flacarile si cubul de zahar ars deasupra paharului de “Vieille Absinthe Francaise. Fabrique en 1913”, fie doar un simplu “en vente ici”. De asemenea sunt postere din vremurile cind absintul era ilegal in multe tari.
Programul muzical este diferit, in functie de seara. Din pacate, mergind simbata, am nimerit o seara house, care nu a fost chiar pe placul meu. Si nici o parte dintre clienti nu erau chiar ce trebuie – pustani cocalaro-manelisti care se imbatau acolo inainte de a merge sa se sparga in figuri prin vreun club. Totusi, atmosfera era suficient de interesanta, incit sa pot ignora atit specimenele respective, cit si muzica, care a devenit mai digerabila dupa ceva absint. Am fost asigurat ca exista si seri de oldies, de rock si alternativ, sau chiar de bossanova sau jazz, ceea ce m-a facut sa vreau sa revin pentru a incerca si asta. Sunt convins ca absintul merge mult mai bine cu rock-ul. Oricum, pot sa spun ca the Absinth bar e un loc ideal pentru a petrece o seara mai altfel, relaxanta si plina de povesti intre prieteni. Bautorii rafinati vad in absint un excelent revitalizator social...

Primul meu contact cu absintul a avut loc la Praga, acum 3 ani. Am aflat atunci frinturi din istoria acestei bauturi a pierzaniei in Europa artistilor postromantici, am baut un shot si am luat o sticla si pentru acasa. Inevitabil vine intrebarea “De ce as incerca vreodata vreun pahar de absint?”. Iar raspunsul simplu pe care l-am primit a fost “Are vise inauntru”. Iar in acest bar, visele au venit odata cu atmosfera create prin decor. Controversat si puternic, astfel e caracterizat absintul, a carui popularitate este data de artistii europenin din La belle epoque a secolului XIX.

Primind meniul, am ignorat bauturile clasice si am ajuns direct la specialitatile cu absint (Absinth Delights). Am incercat intii un Bohemian Summer Dreams (cu curacao, suc de portocale si de lamii), a fost usor, racoros si intr-o prezentare de senzatie. Apoi am trecut la un Absinth Frappe (cu nescafe si lapte), care a fost foarte bun si aromat, iar absintul era destul de bine ascuns, abia la sfirsit iti dadeai seama ca nu ai baut un simplu frappe. Alte specialitati erau Afterburner (cu lime si energizant), Death in the afternoon (cu sampanie, in stil Hemingway), Bitter taste of victory (cu Jagermeister si suc de grapefruit, in stil Grecia antica), Dancing with a green fairy (cu snaps si suc de piersici), Osiris Adiction (cu vin rosu, in stil Egiptul antic), Amnesia (cu sambuca si curacao) sau From Hell (cu vodca si suc de rodii). Barmanul recomanda The most horrible thing in the world (sau in stil Oscar Wilde), care contine 3 shoturi de absint pur, dupa celebrul citat al lui Oscar Wilde: "Dupa primul pahar de absint, vezi lucrurile asa cum ti-ai dori sa fie. Dupa al doilea - le vezi asa cum nu sunt, de fapt. Dupa al treilea, vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, si asta este cel mai ingrozitor lucru din lume". La categoria pentru initiati sunt trecute specialitatile Absinth Green Fairy, adica Absinth Old Style Promo 70° sau Pernod Paris 1805 40°. Eu am incheiat seara cu un Old Style ca la carte. Preturile nu sunt mari, toate acestei cocktailuri sau specialitati sunt in gama 10-20 RON, majoritatea cocktailurilor fiind 16 RON.

Exista doua metode celebre de a bea absintul, ambele presupunind existenta unei lingurite speciale, perforate si a unui cub de zahar nerafinat (pentru a atenua gustul amar)
Metoda clasica, brevetata la Paris, in secolul XVIII: se toarna putin absint pe fundul paharului. Deasupra se tine lingurita, pe care se aseaza cubul de zahar. Exista un vas mare, de 5-6 litri, umplut cu apa si gheata (fintina de absint), cu 4, 8 sau 16 robinete prin care curgea apa rece. Sub acestea sunt asezate paharele de absint. Se picura apa rece, iar firicelul de apa cu gheata va dizolva zaharul care se prelinge si el in pahar. Lichidul final ar trebuie sa contina itre o treime si o cincime de absint. In cursul acestui proces, componentele nesolubile ies din amestec si formeaza o microemulsie uleioasa stabila (”cloud the drink” sau ”efectul ouzo”). Opalescenta verde laptoasa rezultata se numeste louche. Adaugarea apei este importanta deoarece determina ”inflorirea” ierburilor si scot la suprafata o parte din aromele care se simt mai putin datorita anasonului.
Metoda moderna, patentata la Praga in anii 1990: se pune un cub de zahar in lingurita speciala, se toarna citeva picaturi de absint peste cubul de zahar si se flambeaza zaharul. Se asteapta ca zaharul sa se caramelizeze, apoi lingurita invaluita de flacari albastre se coboar in pahar, absintul din pahar ia si el foc, apoi totul se stinge cu 3 masuri de apa, si se amesteca.
Varianta de la the Absinth bar este asemantoare cu cea moderna, doar ca paharul contine la inceput absint si gheata, iar cind lingurita cu zahar coboara in continutul paharului, acesta este deja diluat si nu mai ia foc, ci stinge si flacara din lingurita. Chiar daca varianta flambata este modernista si nu are legatura cu adevarata istorie, eu am devenit fan al acesteia, fiind mult mai spectaculoasa.

Si fiindca absintul mi se pare o bautura fascinanta, unica si misterioasa, cu o istorie lunga si intersanta in spate, am studiat un pic istoria acestei bauturi. Absintul este egal boema, de pe vreme cind artistii europeni isi gaseau muza in licoarea verzuie. Cind bem un pahar de absint, ne putem crede, cu un pic de imaginatie, prieteni cu Picasso, Van Gogh, Hemingway sau Maupassant. Sau macar demni urmasi ai acestora. Absintul i-a inspirat pe multi de-a lungul vremii. Si chiar daca a fost interzisa odata, licoarea s-a intors in baruri. Fara puteri halucinogene, dar cu la fel de multe povesti.

Absintul este o bautura alcoolica tare, verzuie si amaruie la gust, distilata din plante: grande wormwood (artemisia absinthum – o specie de pelin, care i-a dat si numele), green anise (anason), florence fennel (fenicul), si, eventual, alte ierburi aromatice - angelica, isop, chimion dulce, veronica, lemn-dulce, roinita – o insiruire de ingrediente care suna ca un poem. Continutul in alcool variaza intre 55 si 90 de grade, concentratia cea mai intilnita fiind de 70°. In functie de arome poate exista si in alte culori – absintul rosu contine si scortisoara, iar absintul negru are o cantiate mai mare de anason.
Exista mentiuni despre utilizarea medicianala a acestui pelin inca din 1550 BC in Egipt, e mentionat si in Vechiul Testament, apoi e recomandat de Pitagora pentru a dminua durerile nasterii si de Hipocrate contra reumatismului si durerilor menstruale.
Considerata de multi un elixir al creativitatii, absintul este o bautura cu un trecut celebru. Cultura si istoria a bautura alcoolica incepind in 1792, cind absintul a fost distilat pentru prima dara conform retetei doctorului francez stabilit in Elvetia, Pierre Ordinaire, bazata pe o intreaga colectie de plante si un extrem de concentrat continut de alcool – 68%. Initial a fost considerat un remediu pentru afectiunile stomacului, apoi s-a constatat ca producea un efect halucinogen, datorat unui compus chimic aflat in structura pelinului, numit tujon, asemanator substantei halucinogene din cannabis/marijuana.
Din 1797, reteta intra in posesia lui Henri Louis Pernod, care incepe productia de masa. In doar citiva ani, absintul devine bautura favorita – si muza – artistilor si intelectualilor boemi din Europa (si in special Franta). Francezii il intituleaza La Fée Verte (zina verde) din cauza culorii verzi opalescente si devine capul de lista al cafenelelor. Nu e de mirare ca absintul a prins cel mai bine la Paris, fieful artistilor si intelectualilor boemi pe care nu i-a deranjat nici un moment tujonul, iar rezultatul a fost unul benefic, cel putin pentru pictura universala, cu o serie de opere inspirate de “zina verde” din paharele transparente, de la bautoarele lui Degas si Picasso pina la urechea lui Van Gogh. Se pare ca Van Gogh daduse pe git o sticla intreaga in seara cand si-a taiat urechea, spre a o trimite in dar femeii nevrednice de asemenea, neinteles, sacrificiu. De altfel, cunoscutul autoportret intens colorat in galben, in care un bandaj grosolan inconjurand maxilarul aminteste de groaznicul accident, e folosit frecvent ca reclama predilecta, in maniera unui blazon menit sa garanteze nobletea autentica a produsului.
Absintul este un excitant al secretiei gastrice, gratie absintinei continute, care este amara. Fiind amar si aromat, nu e recomandat sa fie baut sec. E suficient de tare incit sa nu ii simti gustul daca il bei la shot, cum se gaseste in majoritatea barurilor din Bucuresti. Ca sa fie clar – absintul nu se bea la shot. Nu se face ca barmanul sa ti-l toarne in pahar pur si simplu. Absintul nu se da pe git ca tequila, in acest caz niste sute de ani de istorie boema s-ar rasuci in mormint, vazindu-te cum te imbeti ca porcul, fara stil. A bea absint, la modul corect, este un ritual aproape cultural.
Absintul reprezenta calea spre euforie, spre o lume boema. Faptul ca producea excitari cerebrale (stari creationiste) si hipersensibiliza il face foarte popular in rindul artistilor si scriitorilor (acum stau si eu si ma intreb daca faptul ca m-am documentat atit si am scris atit de mult pe tema asta nu e chiar rezultatul tujonului din absint…), devenind astfel un simbol al stilului de viata boem, atit in Europa, cit si in America. Asa se face ca pe listele bautorilor de elita se afla nume ca Manet, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Degas, Oscar Wilde, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monticelli, Gauguin, Picasso, Hemingway si multi altii.
La sfirsitul secolului al XIX-lea, ora 17 era supranumita in Europa civilizata ora verde (Green Hour sau Heure Verte), fiind sinonima cu sfirsitul programului de munca si inceputul programului de baut, Intelectualii si artistii se stringeau in cafenele pentru a savura un pahar de absint. Un fel de “five o’clock absinth” cum am zice acum.
Bautura devine atit de larg raspindita, incit The Times raporteaza ca in 1913, in Franta se consumau, in medie, 60 de litri de absint pe cap de locuitor pe an, ceea ce insemna la o concentratie medie de 60%, cam 36 de litri de alcool pur. Spre comparatie, am gasit topul Forbes 2008, care aduce pe primul loc Luxemburg cu 15.5 litri de alcool pur pe cap de locuitor, urmat de Franta cu 14.2 litri (deci de 2.5 ori mai putin), Irlanda, Ungaria, Moldova, Cehia. Germania, Marea Britanie, Spania si Danemarca.
Urmare a unei ample conspiratii a producatorilor de vin si de alte bauturi alcoolice, absintului ii sunt atribuite 2 caracteristici foarte negative – supozitia ca ar creste agresivitatea (mergind pina la crima) si cea ca ar cauza nebunia. Era cumva de asteptat ca, in formula lui originala, absintul sa fie asociat cu tendintele paranoice si schizofrenice.
Ca urmare, mult timp s-a crezut ca absintul provoaca halucinatii, te innebuneste, este un drog si provoaca orbirea si chiar moartea, in special datorita tujonului. Consumul de absint a fost asociat cu tendintele paranoice si schizofrenice, cit si cu boala psihica numita (chiar dupa bautura) absenteism. Nu este vorba despre absenteismul parlamentar, ci despre incapacitatea de a se concentra si de a raspunde adecvat la stimulii externi, care ajung aduse la pierderea treptata a contactului cu realitatea.
Dupa un secol in care absintul a fost simbolul boemei si poate al fericirii, datorita acestei imagini negative pe care o dobindise la inceputul secolului XX, reteta originala a zinei verzi a fost interzisa in majoritatea tarilor europene si nu numai - Belgia (1905), Elvetia (1908), Olanda (1909), chiar SUA (1912), Italia (1913), Franta (1915) si Germania (1923).
Ca atare, incepe sa se produca mult absint clandestin, de calitate proasta, si deci, mult mai daunator. Mai ramin citeva tari europene, cum ar fi Spania si Portugalia, in care acesta nu este interzis, si ca atare productia si consumul continua, ceea ce pune bazele unui trafic cu absint in secolul XX.
Absintul secolului XIX si-a pastrat aura de mister si in secolul XX, simpla mentionare acestei licori inca interzise in unele tari generind fascinatie, teama sau exaltare. In 2 secole de existenta, absintul a cistigat o solida reputatie, cu care face acum impresie si in Romania mileniului 3.
Spre sfirsitul secolului trecut, in anii 1990, absintul a reaparut in Cehia, insa sub o alta forma: cu aceeasi tarie, dar cu o concentratie de tujon limitata drastic – de la 70 mg/kg in perioada “clasica” la maximum 30 mg/kg acum. Astazi, absintul este legal in majoritatea tarilor si poate avea o concentratie alcoolica de pina la 90%, dar in conditiile unui nivel de tujon tinut sub control. Absintul de sorginte ceha actual mai are doar 2 asemanari cu cel traditional – faptul ca contine tujon si continutul mare de alcool. Producatorii cehi de absint introduc in anii 1990 metoda flambarii cubului de zahar. Acest tip de absint si ritualul focului asociat sunt creatii moderne si nu prea mai au nici o legatura cu istoria si traditia absintului ca si fenomen cultural.
Nu se poate confirma ca absintul, in forma lui actuala, este un energizant al creativitatii, desi studii contemporane arat ca tujonul determina o crestere semnificatia a permeabilitatii membranei neuronale, care stimuleaza imaginatia, Nu se poate confirma nici efectul halucinogen si de alterare a realitatii, nici legatura intre consumul de absint si originalitatea continutului artistic in ceea ce-I priveste pe adeptii declarati ai zilelor noastre – Eminem, Johnny Depp, Sting, Tom Cruise, Pink, Puff Daddy, Marylin Mansin sau Parazitii.
Cert e ca dupa ce am incercat simbata 3 variante de absint, incep sa ma intreb cita dreptate avea Oscar Wilde cind spunea “Dupa primul pahar, vezi lucrurile asa cum ti-ai dori sa fie. Dupa al doilea, vezi lucrurile asa cum nu sunt, de fapt. Dupa al treilea, vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, si asta este cel mai ingrozitor lucru din lume”

Cronica unui concert la care nu am fost

Am un mare regret. Duminica seara a cintat la Bucuresti unul dintre artistii pe care ii am cel mai aproape de inima, iar eu nu am fost acolo. Nehotarirea de la inceput si participarea la un alt eveniment in week-end-ul respective m-au facut sa ratez concertul lui Leonard Cohen. Venirea lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un mare eveniment. Dupa cum zicea si Marius Tuca, nu stiu de ce aveam sentimental ca vine la noi un prieten, si nu marele artist. Un prieten tainic, un prieten adevarat, de care nun e-am indoit niciodata, si care a fost de fiecare data linga noi atunci cind am avut nevoie de el.

Toti cei care ii ascultam muzica, poate de o luna, de un an, de 10 sau 20 de ani, stim cel mai bine ce inseamna muzica lui Leonard cohen, ce inseamna abandonul fiecaruia dintre noi in cintecele sale. Ne-am obisnuit sa luam din muzica si poezia sa si balsam, si venin, si suferinta, si aer, si energie, fara sa ni se ceara vreodata ceva inapoi. Uneori spiritual sau ne cotrobaie prin sufelete ca si cind ar fi la el acasa, alteori muzica lui ne patrunde pina in maduva spinarii, deseori poezia lui se amesteca impreuna cu single nostrum, oxigenindu-l sau otravindu-l, iar dintotdeauna ne bintuie visele si iubirile aidoma amantei sau amantului asteptat(e) de o viata si venind niciodata.

Chiar in ziua concertului a fost ziua de nastere a lui Leonard Cohen… nu a implinit nici o virsta. 74 este doar un numar, in timp ce el este etern precum poetul care impleteste viata cu vocea. Nici nu stii cum sa il caracterizezi, nu stii daca este om, cintec, vers sau sentiment. De fapt nici nu stii ce sa mai faci. Ce poti sa mai spui despre cineva care are curajul nebunesc de a dansa pina la sfirsitul iubirii ? Care are curajul de a incerca viata cu provocari pe care altii doar le viseaza ? Despre un om care spune: “Am atins corpul tau perfect cu gindul meu” ?

Toti cei prezenti duminca seara pe stadionul "Arcul de Triumf" au respirat versurile maestrului, picurate in suflete o data cu stropii de ploaie. Sa te usture palmele de la aplauze la un concert precum cel oferit de Leonard Cohen la Bucuresti, a fost un nobil discomfort. Un concert aproape ireal. Perfect. O experienta estetica, poate unica, pentru publicul din România. Aşteptind, unii de-o viata, alţii doar de citiva ani, sa fie cuceriti de poetul, compozitorul si artistul Cohen, zece mii de spectatori au ascultat duminica un tinar de 74 de ani, care si-a sarbatorit ziua de nastere la Bucuresti, pe scena.

Leonard Cohen a imblinzit publicul desi nu a avut artificii sau jocuri de lumini, nu a cersit aplauze, nu a schimbat nenumarate costume "de designer" si nici nu a uitat ca se afla la Bucuresti si nu la Budapesta.

A spus simplu "Thank you" de fiecare data cand cineva din public i-a strigat "Happy birthday" si si-a scos de nenumarate ori palaria, la propriu, atit in fata publicului, cit si a colegilor sai de pe scena.

A aparut pe scena fara semnale sonore, fara jerbe de artificii, fara vreo prezentare pompoasa. A facut o plecaciune cu palaria la piept si, din acel moment, totul a fost magic. Melodie dupa melodie, vocea, prestanta si modestia lui Cohen au reusit sa ridice tot mai multe cupluri la dans. A zimbit, a glumit curtenitor cu cele doua backing vocals. A prezentat pe fiecare dintre cei care-l insoteau pe scena, de fiecare data cand acesta avea o partitura care-l scotea in evidenta. Peste 10.000 de spectatori de toate virstele au petrecut o seara memorabila, cu un artist desavirsit. Fara a fi spectaculos sau dinamic, Leonard Cohen a "imblinzit" publicul si l-a obligat la meditatie, la visare.

Un concert surprinzator, fara decibeli asurzitori. Cum altfel sa-l asculţi pe Cohen explicindu-ti ca dragostea nu are vindecare, dansind un ultim vals, la ora inchiderii, cucerind mai întii Manhattanul si apoi Berlinul? Duminica seara, privindu-i pe cei veniti sa-l asculte pe Cohen si sa fredoneze cu el "Dancing to the end of love", pentru a-si aminti impreuna de "Suzanne", i se putea descoperi lui Cohen "viata secreta" si se putea invata sa fim liberi "ca o pasăre pe o sirma".

Artistul si-a inceput spectacolul cu unul dintre cele mai cunoscute cintece ale sale: „Dance me to the end of love”, urmat, curgator, de „The Future” si o serie dintre cele mai faimoase piese din repertoriul sau - "Ain't No Cure for Love, apoi "Bird on the Wire", "Everybody Knows", "In My Secret Life", "Who by Fire", "Hey, That's No Way to Say Good Bye" si "Anthem". Dupa o scurta pauza, spectacolul a fost reluat fulminant cu "Tower of Song", cu celebra "Suzanne", cu "The Partisan", "Hallelujah", "Democracy", "I'm Your Man" si "Take This Waltz", piese pe care publicul le-a primit cu aplauze calduroase, in ciuda gradelor Celsius ce scadeau din ce in ce mai mult.

Trei torturi (doua pe scena si unul in culise), 74 de ani (impliniti duminica), 27 piese, aproape 3 ore de magie, pentru 10.000 de spectatori si 180 de persoane din staff-ul de organizare – cam asa s-a tradus, pe scurt, acest eveniment in cifre.

La final, dupa mai bine de doua ore de concert, Leonard Cohen s-a retras de pe scena in acorduri de vals, aplauze si urale… pentru ca sa revina, apoi, pentru un bis NEPROGRAMAT ce a durat peste 30 de minute. Trei runde de bisuri - din care nu au lipsit "So Long Marianne", "First We Take Manhattan", "Sisters of Mercy" si "Closing Time" - au trecut pana cand Leonard Cohen a parasit definitiv scena.

In acest timp, spectatorii au ramas in picioare, in ciuda ploii ce s-a incapatinat sa apara, totusi, la final si, mai mult, au cantat „Happy Birthday, Mr. Cohen!”. Mr. Cohen, rezervat, riguros si… timid, a zimbit din ochi, vizibil emotionat, dar a continuat sa cante.

La finalul celui de-al treile bis, Cohen s-a autodefinit ca "un om care inca mai munceste pentru a va face sa zimbiti" si a multumit celor prezenti pentru ca "ati tinut muzica mea in viata". A primit pe scena doua torturi, a suflat in luminari, a multumit, a zimbit, si-a mai scos o data palaria in fata publicului, a spus parinteste "Vedeti sa nu raciti. Dumnezeu sa va binecuvinteze!", a spus "God bless you" si a iesit de pe scena. God bless you, too, Leonard!

Atit de rau imi pare ca am pierdut acest concert, ca am ratat ocazia unei intilniri senzationale cu acest artist care inteleg ca a facut sufletele tuturor sa plinga sis a rida de sute de ori, un concert care, dupa cum zicea acelasi Marius Tuca, a fost ca o rugaciune. God Bless Leonard ! And hope you will come and sing again for those who could not be there at our first meeting…

I am back

M-am intors. E drept ca m-am intors de 2 saptamini, dar, intotdeauna, dupa concediu, lucrurile tind sa se miste mult mai incet, si sa isi reintre in ritmul lor obisnuit mult mai greu.

Si, ca sa fac bilantul acestui concediu, trebuie sa spun ca a fost foarte frumos. Au fost 5.000 de kilometri (4.000 cu trenul si 1.000 cu masina - desi probabil ar trebui sa mai adaug si vreo 100 ca pieton plimbaretz), 6 tari straine, 4 capitale, 3.000 de poze, multe frumuseti arhitecturale, multa istorie, multe peisaje superbe, si doar 2 saptamini... Trseul complet a fost: Bucuresti - Budapesta (2 zile si 2 nopti) - Viena (2 zile si 3 nopti) - Bratislava (1 zi) - Salzburg (1 zi) - Munchen (1 zi si 1 noapte) - Heidelberg (5 zile si 8 nopti) - Luxemburg (1 zi) - Strasbourg + Ribeauville (1 zi) - Mannheim (1 zi) - Munchen (1 zi).

Nu stiu ce mi-a placut mai mult. Daca a fost ziua fierbinte de august din Budapesta sau seara de week-end de pe podul "Chain Bridge" care devenise pietonal si era o copie fidela a celebrului "Karlovy Most" din Praga. Daca a fost romantismul Vienei, frumusetea cladirilor dar si minunatia din curtea palatului Schonbrun. Poate modul in care verii nostri slovacii au stiut sa faca din centrul istoric al Bratislavei o zona turistica minunata, poate modul in care imaginea lui Mozart se simtea (si se vindea) peste tot in Salzburg, poate minunatia de primarie din Munchen si statuetele care cinta la ora 12. Poate romantismul si frumusetea vechiului centru universitar Heidelberg si trenuletzul vechi de 100 de ani cu care poti merge in virful dealului, pentru a avea o panorama care iti ia suflarea, sau poate barul vechi de sute de ani din acelasi Heidelberg si cu pianistul care cinta fara partitura, ore in sir, fara sa se repete. Poate maretia unui oras mare dintr-o tara mica, Luxemburgul, sau poate casutele ca de turta dulce din Alsacia, catedrala din Strasbourg, dar si idilismul din Ribeauville, un satuc la 80 de kilometri de Strasbourg unde as vrea sa ma retrag cindva, la batrinete...

Sau poate cel mai mult mi-a placut civilizatia din toate aceste tari, relaxarea pe care o vedeam pe fata tuturor, fie ei unguri, austrieci, nemti sau luxemburghezi. Viata curge in ritmul lor linistit, si nu atit de grabit ca la noi. Si totusi, eu au timp sa traiasca, sa iasa in pacuri, sa se plimbe cu bicicletele, sa iasa seara la o bere, sa aiba grija de ei si de sanatatea lor si sa puna pe primul plan conceptul de calitate a vietii. Nu o sa-i vezi inghesuindu-se in tramvaiul 5 care venea cu o precizie aproape enervanta la ora la care era afisat pe panou, nu o sa il auzi claxonind isteric pe cel care e al zecelea la semafor in secunda in care s-a facut verde, nu o sa ai unde sa inveti injuraturi noi cum ai dimineata la Razoare, nu o sa-ti faci probleme pentru siguranta ta cind te plimbi pe strazi mai putin centrale dupa lasarea intunericului. O sa te miri cum mame cu copiii in carucior au curajul sa se plimbe cu tramvaiul, cum batrini in carucior ies seara sa bea o mere si sa manince niste wurst in centru, o sa te miri cit de bine e pus la punct totul, cit de mult conteaza omul pentru autoritati, cit de mult respect reciproc exista. Si nu o sa intelegi de ce toti cei a caror privire se intersecteaza cu a ta iti zimbesc, sincer, din inima, pentru ca ei stiu ca viata e frumoasa, si nu vei vedea fetele superior-plictisite sau cu nervii in pioneze dupa 5 kilometri intr-o ora si 20 de minute din traficul din Bucuresti.

Europa, venim si noi. Dar, din pacate, suntem inca atit de departe, incit nu pot decit sa ma mir cit de optimist a fost nea Brucan cind ne-a dat numai 25 de ani sa ajungem acolo. Mai avem sute de ani, multe schimburi de generatii si o nevoie tot mai puternica de epurare etnica. Pina atunci, ma duc sa inchid geamul, ca iar trece un jmecher cu un chiu sapte alb la mine pe strada, ascultind la maxim ultimele compozitii ale rapsozilor de cartier...

Noaptea muzeelor

Ca in fiecare an, si anul acesta are loc noaptea cea mai lunga a muzeelor - o noapte in care mai multe muzee vor fi deschise pina dimineata, vor avea intrarea gratuita si vor avea programate diferite activitati si spectacole, in functie de profilul fiecarui muzeu. Iar asta se va intimpla simbata, pe 17 mai. Dupa ce anul trecut fiecare muzeu a organizat singur actiunea proprie, anul acesta s-a hotarit ca toate muzeele sa fie pe acelasi afis si sa isi armonizeze actiunile. Evenimentul se adreseaza vizitatorilor de toate virstele, dindu-le acestora ocazia unei vizite neconventionale a muzeelor, instructive si distractive in acelasi timp.
S-au alaturat acestui program 12 din cele mai importante muzee, in cadrul unui circuit cu intrare libera. Ba chiar mai mult cu sprijinul RATB-ului va exista un autobuz special care va circula in noaptea de 17/18 mai pentru a face legatura intre cele 12 muzee. Va exista chiar un pliant gratuit cu harta muzeelor. Aceste muzee vor fi deschise de la orele 16 pina in zori la orele 4 ale diminetii de duminica.
Cele 12 muzee care au aderat la aceasta idee sunt Muzeul Colectiilor de Arta, Muzeul Militar National Regele Ferdinand I, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul National Cotroceni, Muzeul National de Arta Contemporana, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul National de Geologie, Muzeul National George Enescu, Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti si Muzeul Taranului Roman.

Ne vedem la muzeu !

Sibiu 2007

Sibiul a fost desemnat pe 27 mai 2004 in urma votului final al Consiliului de Ministri ai Culturii din Uniunea Europeana drept Capitala Culturala Europeana (CCE) pentru anul 2007, titlu pe care il imparte cu Luxemburg. Tema aleasa de Sibiu/Hermannstadt pentru Programul Sibiu 2007 isi propune sa prezinte profilul multicultural al acestui oras vechi de opt secole, sub deviza "City of Culture – City of Cultures".

De sute de ani, cetatea Sibiului s-a situat in calea invaziilor din Evul Mediu, al conflictelor si razboaielor. De aceea, in acele vremuri tulburi orasul isi intimpina vizitatorii cu ziduri de aparare solide si porti inchise. O legenda spune ca acum 800 de ani fondatorii orasului au trasat locul viitoarei asezari cu doua sabii - arme ce se pot vedea astazi in stema istorica a orasului. Sabiile din Evul Mediu au disparut de mult si orasul si-a deschis larg portile spre lume si a devenit adapost pentru oameni de culturi diferite, care vorbeau limbi felurite si impartaseau credinte diferite. Secolele in care au trait pasnic laolalta pe aceste meleaguri au adus tot mai aproape diversele comunitati etnice, pina la modelul de convietuire din ziua de azi. Sibienii sunt oameni calzi si ospitalieri. Ei isi primesc vizitatorii cu bratele deschise fie ca acestia vin sa-si stabileasca o afacere aici sau vin ca turisti dornici sa cunoasca mai bine mostenirea culturala si sa petreaca clipe de destindere.

Ocazia oferita Sibiului de a deveni Capitala Culturala Europeana a insemnat o sansa pentru sibieni de a-si prezenta orasul, modul de viata si realizarile, intr-un program complex si atractiv. Manifestari culturale, stiintifice, sportive, expozitii, concerte, parade, show-uri cu opera, dans, lumini si trupe rock in Piata Mare, happening-uri, festivaluri de teatru, film, arta stradala, excursii pe teme culturale, concerte de orga, festivaluri folclorice. Multiculturalism, caracter european, ingemanare de culturi, istorie. Asta inseamna Sibiul in 2007 si am fost tare bucuros sa ajung, chiar daca atit de spontan si pentru atit de putin timp, sa il vad.

Cunoscut in germana sub numele de Hermannstadt, Sibiul a fost dintotdeauna cel mai important centru al minoritatii germane din Transilvania. Chiar si in zilele noastre, aici se afla cea mai mare comunitate germana din Romania si un spirit german inca se mai simte in oras. Conform legendei, copiii pierduti din Hamelin au iesit din pesterile ‘Almasch’ in Transilvania, undeva aproape de actualul Sibiu. Aceasta este explicatia romantica a unui fenomen inedit prin care pe aceste locuri a aparut un popor cu par blond si ochi albastri, care vorbea germana si urma obiceiurile unor popoare aflate la mii de kilometri departare. In realitate, cetatile si satele fortificate din Transilvania au fost ridicate in secolul XII de catre imigranti veniti din zona vaii Moselle, cunoscuti sub numele de saxoni.

Astazi, Sibiul se prezinta ca o adevarata capitala culturala si turistica a Romaniei, atragand turistii prin farmecul sau medieval, prin minunatele frumuseti din imprejurimi, prin mincarurile si traditiile locale si prin fermecatorul decor natural. Orasul Sibiu este considerat pe buna dreptate ca fiind unul dintre cele mai frumoase si bine conservate orase istorice din Romania si Europa, cu un patrimoniu arhitectural care se intinde pe 80 de hectare. Cetatea medievala a Sibiului, ramasa intacta dupa doua razboaie mondiale si neatinsa de regimul comunist, pastreaza inca spiritul si atmosfera secolelor de mult apuse.

Imprejurimile Sibiului, dintre care zona etnografica de o inestimabila valoare culturala cunoscuta sub numele de 'Marginimea Sibiului', unde poti ajunge cu tramvaiul electric (al doilea din Europa), statiunea Paltinis (statiunea montana romaneasca cea mai veche si situata la cea mai mare altitudine - 1440m), muntii Fagaras de la Transfagarasan pina la Valea Oltului si satele sasesti din jur, contribuie intr-o si mai mare masura la reputatia Sibiului de cea mai importanta destinatie turistica din Romania.

Strazile si pietele orasului istoric, cu arcadele lor gotice, casele in stil renascentist si elegantele biserici baroce, cladirile in stil art Nouveau, Piata Mica, Piata Mare, frumosul Muzeu Bruckenthal - toate acestea m-au facut sa indragesc Sibiul de cind l-am vazut prima oara. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost arhitectura - aceleasi case de piatra, cu acoperisuri de tigla, perfect aliniate de-a lungul strazii. La fel ca la Brasov sau Sighisoara - acelasi parfum medieval de Europa Centrala, total diferit de restul Romaniei. Sibiul are o atmosfera distinct medievala, iar daca nu ar fi limuzinele de pe strazi sau magazinele luxoase, ar fi simplu sa-ti imaginezi ca te-ai intors in timp. Ar fi nevoie de pagini intregi pentru a enumera toate frumusetile pe care le ofera orasul. Cel mai bine este sa le descoperi singur si sa te bucuri de fiecare surpriza pe care o poti gasi la fiecare colt, ridicind colbul de pe aceste strazi stravechi. Sibiul e un muzeu in aer liber, iar o plimbare pe vechile strazi pietruite iti ofera ocazia sa vezi indeaproape vestigii ale unei epoci. Orasul are doua nivele: Orasul de Sus, unde se afla majoritatea obiectivelor istorice ale Sibiului, si orasul de Jos, legate prin Podul Mincinosilor ("Liegende Brucke" - primul pod metalic din Romania) si Pasajul Scarilor, construit in secolul al XIII-lea.

Piata Mare este centrul istoric al Sibiului, care a fost mentionata pentru prima data in 1411 ca fiind o piata de porumb. Ca in cazul majoritatii pietelor centrale din orasele medievale, acesta este locul unde aveau loc intilnirile publice -- dar si executiile publice. Piata Mica este inconjurata de cladiri medievale bine conservate, majoritatea locuinte si ateliere ale mestesugarilor, si ofera acces rapid la muzeele etnografice.

Sibiul mi s-a parut trist anii trecuti, imbracat in schele si plin de santiere care vizau transformarea si renovarea lui, dar ceea ce a iesit arata tare bine. E atit de frumos sa hoinaresti prin centru, prin zona pietonala, sa te asezi la una din zecile de terase, sa bei o bere si sa te uiti la oameni, sa vezi figuri destinse si oameni lipsiti de griji... Mi s-a parut absolut senzational si m-am simtit cu adevarat ca intr-o capitala europeana, fie ea si culturala din Romania. In noaptea de simbata spre duminica, la 12 noaptea, era o forfota de nedescris. Si multi iubitori ai rock-ului gothic, printre care si amicii mei care se delectasera in acea seara cu "Gathering", "My Dying Bride" si "Within Temptations". Dar si multi turisti din Germania, Belgia, Olanda sau capitala culturala infratita Luxemburg. Multi tineri care nu aveau poate nimic in comun cu rockul gothic. Dar si multi sibieni trecuti de 50 de ani care se simteau bine plimbindu-se la ora respectiva, oprindu-se la o terasa pentru o bere, un frappe sau un cocktail cu umbrelutza. Desi era ora 12 noaptea, era foarte greu sa gasesti o masa libera. Si totusi... Atita relaxare, atita calm si niste priviri atit de linistite. Oameni care se bucurau ca traiesc si care stiau sa faca si altceva decit sa se uite la "Surprize, surprize". Mi-am dat seama cit de mult imi lipseste asa ceva in Bucuresti. Centrul istoric e o tiganie manelistica unde se vind blugi turcesti si seminte, si doar "Carul cu bere" te face sa te simti bine. Ne lipseste foarte mult o zona pietonala cu zeci de terase una linga alta, unde sa poti minca niste papanasi sau bea o bere la orice ora, unde sa poti sta cu prietenii uitind notiunea timpului, sau unde sa mearga cu placere si parintii nostri.

Iar in Bucuresti, totul se intimpla prea repede, nimeni nu mai are rabdare, ziua ar trebui sa aiba minim 40 de ore, si intreaga noastra viata e o fuga. Fugim pe contrasens ca sa ajungem mai repede, nu mai avem timp pentru noi, nu ne mai facem acele mici placeri ale vietii pentru ca nu avem timp si suntem pe fuga.O opozitie atit de flagranta fata de calmul ardelenesc, fata de modul molcom in care se intimpla totul. Liniste, calm, seninatate, buna-voie, boemie. Lucruri pe care le regasesti doar in anumite oaze de putina lume stiute din Bucuresti, dar omniprezente in Sibiu, Brasov sau Sighisoara. Noi ne grabim atit de mult ca sa ajungem... Dar oare unde vrem sa ajungem ? Nu cumva ne grabim atita ca sa ajungem intr-un loc ca Sibiul, unde sa ne simtim bine uitindu-ne pur si simplu la oamenii din jurul nostru ?

Una peste alta, statutul de Capitala Culturala Europeana a schimbat Sibiul fata de cum il mai vazusem eu anii trecuti, si l-a schimbat in bine. Am stat doar citeva ora si am dormit o noapte, in mod cert vreau sa mai ajung acolo anul asta si va sfatuiesc pe toti sa il includeti in itinerariile voastre din 2007, pentru ca va va incarca din plin bateriile cu un cocktail de parfum medieval, arhitectura gotica, cultura, traditie, calm si lipsa de griji, si sigur va va face sa mai luati un pic piciorul de pe pedala de acceleratie a vietii traite pe contrasens. Sibiul ne asteapta pe toti sa-i descoperim muzica, dansul, teatrul, artele vizuale si toate celelalte evenimente ale acestui an.