La multi ani, Ana Patricia !

Din nou ajung sa scriu cu intirziere despre un eveniment la care am participat: botezul Anei-Patricia, fetita lui Serban si a Mirelei.
Botezul este Taina initierii crestine, poarta de intrare în crestinism sau taina fundamentala si indispensabila pentru mintuire, prin care omul renaste pentru viata spirituala, adica devine membru al Bisericii lui Hristos, dobândind iertarea pacatului stramosesc. Cuvintul “botez” vine din greceşte şi înseamnă scufundare în apă.
Botezul a fost foarte frumos, ca si petrecerea de dupa, iar eu ii urez Anei-Patricia sa aiba parte de o viata frumoasa, sanatate, multe bucurii, multa fericire si mult noroc in viata, o familie unita. Sa creasca mare si sa aiba mereu puterea de a pune un zimbet in sufletul lui mami si al lui tati, sa le aduca numai fericire si sa fie mindri de ea.
Multe succese in calatoria asta noua numita viata ! Sa cresti mare si sa auzim de mult, mult bine ! Mii de ingerashi sa vegheze asupra ta si sa te ocroteasca, cu usurinta orice dorinta-n viata sa ti se-mplineasca. Sa fii prea generoasa cu cei ce te iubesc, prea nobila pentru a te supara, prea puternica pentru a-ti fi teama si prea fericita pentru a admite si permite prezenta necazurilor.

De cind a incetat munca sa mai fie munca ?

Unul dintre cliseele care inca se mai vehiculeaza pe la noi e acela ca romanii muncesc putin. Desigur ca afirmatia e adevarata pentru multi dintre noi. Dar nicidecum pentru toti. Adeseori ea e infirmata masiv de realitate.
Exista foarte multi romani, am cunoscut chiar eu o multime, care muncesc mult mai mult decit majoritatea europenilor. Si numarul lor e in crestere. Acum ceva vreme ma aflam la sediul unui client din Viena, unde aveam o misiune de consultanta. Am iesit la un moment dat din biroul pe care mi-l alocasera ca sa cer secretarei sa-mi caute un document si am constatat cu stupoare ca in sediu nu mai era nimeni. M-am uitat la ceas si era sase seara. Si nu mai era absolut nimeni. Doar intr-un colt, ratacit, am mai vazut un baiat maruntel care scria ceva la un calculator. M-am dus sa-l intreb ce s-a intimplat cu restul lumii si am constatat cu surprindere ca era roman. Mi-a explicat ca austriecii nu lucreaza dupa ora 17.30 nici un minut. O vreme mi-am amintit acest episod ca pe o dovada ca noi nu sintem asa de lenesi si ingalati cum ne crede lumea. In ultima vreme insa am inceput sa-mi reconsider opinia pentru ca constat ca se accelereaza o spirala furibunda a devenirii, a succesului. Oamenii par sa se fi angrenat intr-o cursa catre nimic, dar care a devenit brusc mai importanta decit orice altceva. In vara asta a avut loc un festival al filmelor de superamatori in care au fost invitati sa concureze oameni obisnuiti din companii. Tema era sa faca o parodie de 15 minute despre un film celebru. Cam jumatate dintre ei au ales ca parodia sa fie despre firmele sau produsele lor. Atit de preocupati sint despre ceea ce fac incit nici atunci cind se distreaza nu se mai pot distra decit in modelul corporatiei. Au aparut jargoane de corporatie, in romgleza, de o barbarie infioratoare pe care oamenii le folosesc fara nici cel mai mic sentiment de stinghereala. Pe scurt, toata viata lor a ajuns sa graviteze in jurul unei firme sau al unui produs pe care firma respectiva il fabrica sau il vinde. Iertat fie-mi sexismul, dar constat ca fenomenul e de-a dreptul ingrijorator la femei. Probabil din cauza presiunii puse asupra lor de o cultura care a considerat multi ani femeile inferioare in afaceri, acum simt nevoia sa demonstreze, inca in plus fata de barbati, cit sint de dedicate si de capabile. Am cunoscut mame care au venit la serviciu pina cu doua saptamini inainte de nastere si apoi si-au lasat copiii in seama bonelor si s-au intors dupa trei luni. Daca le intrebi ce le mina, spun ca se plictisesc acasa, ca nu se implinesc si ca au nevoie sa faca ceva important. Ce fel de societate sintem pe cale sa cream in care mamele cred ca e important sa vinzi detergent la gospodine si neimportant sa-ti cresti copiii? Asa ca, din ce in ce mai des, am inceput sa ma gindesc ca austriecii aia nu erau chiar prosti. Sa nu uitam, totusi, ca munca e o servitute al carei rol este sa ne asigure traiul. Sigur ca, de vreme ce sintem acolo, e bine si energizant si pentru noi sa o facem cit mai bine si sa avem cit mai mult succes. Dar viata noastra cea de toate zilele incepe, totusi, o data ce am inchis in urma noastra poarta pravaliei. In mod paradoxal, o astfel de atitudine ajuta chiar institutia in care lucram. Vom fi mai relaxati, mai productivi, mai putin predispusi la conflicte si rivalitati interne, mai echilibrati si, mai presus decit orice, mai umani.

Adrian Stanciu

Ia surubul, na surubul !

Inalţii funcţionari de la Bruxelles au hotărît ca bananelor ce pătrund pe piaţa europeană să li se măsoare numaidecît unghiul de îndoire, în aşa fel încît să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică nici prea drepte, dar nici prea blegi.
Mînaţi probabil de vagi obsesii sexuale şi persecutaţi de un simţ estetic de-a dreptul crăcănat, micii dictatori comunitari au bunghit, aidoma tătucului Stalin, că trebuie să-i aplice Naturii cîteva lecţii de dirigenţie, obligînd-o să producă, precum o fabrică de şuruburi, doar produse standard.
Deocamdată nu s-a primit nici un protest din partea palmierilor, care de cîteva sute de mii de ani s-au scremut să dea naştere ciorchinilor de fructe gălbui şi parfumate fără să le măsoare îndoitura cu echerul şi fără să-i întrebe pe papuaşi dacă pîrdalnicul unghi al bananei le provoacă arsuri la lingurică.
Bine ar fi ca, după modelul medicilor fără frontiere, experţii în gusturile cetăţeanului european să se adune şi ei într-o organizaţie numită, eventual, Imbéciles sans frontières.

Despre interviuri

In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar sunt o persoana complicata si nemultumirile inerente oricarui job la mine se amplifica in timp, pana cand, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb. Am avut pana acum patru joburi si de fiecare data am plecat pentru ca doream sa scap de ceva si nu ca sa ajung undeva, asa cum ii sta bine unui adevarat profesionist care vrea sa faca cariera. Am avut motivatii negative, cum ar spune sociologii. Am schimbat joburi precum au votat romanii din '90 incoace.
Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri. Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu. Interviul este momentul cand cineva te cheama sa vada daca esti corespunzator sau nu.
El, angajatorul, vine cu reperele, cu criteriile. El e o certitudine, tu esti un semn de intrebare. Tu te raportezi la el, nu invers. El este un mic UE in care tu vrei sa te integrezi. Esti luat la intrebari, chestionat, pus in situatii dificile. Esti pus in postura in care trebuie sa le demonstrezi lor ce grozav esti. Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea. Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).
De la terminarea facultatii am fost la atatea interviuri incat uneori ele fac parte din programul meu zilnic. La inceput aveam emotii inca de la primele ore ale zilei, cand stiam ca trebuie sa ma duc la un interviu. Acum, le reprogramez ca n-am chef sau abia imi aduc aminte de ele in ultimul moment.
Desfasurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surpins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste intalniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile. Si ca mine, probabil cei mai multi. Stereotipul interviului pentru angajare e neschimbat de atatia ani. Ma gandesc cum trebuie sa se simta intervievatorii insa, care pun aceleasi intrebari de cateva ori pe zi. Groaznic de plictisitor trebuie sa fie. Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false. Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat. El stie asta dar nu te poate contrazice. Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine.
Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta. Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista. La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani. Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt "sanatoase". Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list.
Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu "KO" in loc de cea cu "OK". Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ?

(*) Pentru a intelege despre ce vorbesc, va recomand cartea "Breviar pentru pastrarea clipelor" - convorbiri cu A. Paleologu.
(**) primita pe e-mail... autor necunoscut...

Sentimentul romanesc al isteriei

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

(text de Mircea Cartarescu)

Un cistigator

Unui cistigator nu-i este niciodata frica de pierdere. El poate escalada Everestul sau poate alerga la un cross sau poate visa la femeia pe care o iubeste. Poate iubi banii, poate iubi viata agatata de tumultul si zgomotul infernal al civilizatiei, ori poate visa sa castige intr-o zi armonia si linistea vietii. Orice dorinta, orice vis, orice facem si orice gindim devine un instrument existential, un fel de drum orientat catre un scop mai mare. Viata nu este o competitie intre unul si altul, ci o competitie a fiecaruia cu el insusi. Micile teluri sunt broderii pentru marile teluri. Totul este sa stim, sa intelegem, sa facem din fiecare clipa un soi de rîulet, ce se duce firesc si cu bucurie catre "mare". Ce vrem, ce dorim, incotro mergem ne spune fiecare gest si fiecare gind al nostru. Ne pregatim mereu pentru a cistiga sau pentru a pierde, orice altceva ni s-ar parea ca facem. De aceea, una dintre marile intrebari ale vietii este: "Pentru ce ma pregatesc acum; pentru a pierde sau pentru a cistiga"? Si vom striga, poate, in cor: "Dar toti vor sa cistige"! Si nu-i deloc adevarat. Caci noi invatam mai mult sa pierdem decat sa cistigam. Exercitiul pierderii a intrat in felul nostru de a trai. Parintii isi invata copiii sa piarda, crezind ca-i invata cum sa cistige si aceasta nu-i decit prelungirea unei erori sociale, care pune mai mult pret pe minciuna decit pe adevar, pe aparente, mai mult decit pe sentimente adanci. Parintii isi invata copiii sa se joace cu dragostea proprie. Sa se prefaca mult si bine, sa-si mascheze emotiile si sa-si infringa vulnerabilitatea. N-avem voie sa parem slabi si de aceea ne este interzis sa plingem in public, or sa povestim despre lacrimile noastre. Cei care se tem de pierdere, se tem de cistig. Capacitatea de a cistiga este si capacitatea de a participa la viata, a indrazni, a avea curajul, a cere, a striga, a cauta, a spera si a avea incredere in cistigul tau. Indoiala sau frica sunt semnele unei spaime interioare adinci, care arata ca nu esti pregatit sa cistigi. Caci noi cistigam si din ceea ce pierdem in mod aparent. Facem aceasta zi de zi, dar nu cautam, nu privim, nu ascultam si, ca urmare, nu intelegem. A plinge nu inseamna a suferi toate privatiunile posibile, a te lasa desfacut in bucati de durerile mistuitoare care incearca viata ta, ci a te exterioriza asa cum simti, cum esti, cum traiesti in tine propria stare de slabiciune. A sta aproape de sufletul tau este un alt fel de a intra cu fast in imparatia cerurilor. In fata pierderii nu trebuie sa fim puternici, ci... doar noi insine. Noi, cei ce nu stiu daca vor respira in urmatoarea clipa, cei smeriti in fata fiecarei zvicniri de frumusete sau de suferinta, cei capabili sa spuna "te iubesc" sau "te urasc"... Cistigatorii si puternicii isi afirma slabiciunile, pentru ca cei ce pierd sa deseneze pe chipul flamind al existentei, o masca de fier. Doar o masca, in spatele careia se ascunde suferinta si degringolada sufleteasca a oricarui invins. Pierde cel ce se teme de cistig, caci a cistiga inseamna a recunoaste vulnerabilitatea si nu puterea ta.

Multumesc Alina !

Casa de piatra !

Stiu ca am intirziat un pic cu blogul asta... Deja a trecut mai bine de o saptamina de cind am fost sa-l vad pe amicul meu Toni in postura "ingrata" de ginerica. Poate prin natura profesiei noastre nu putem fi chiar cei mai buni prieteni, caci 8 ore pe zi trebuie sa ne "batem" unul cu altul si noi cu ceilalti, dar asta nu inseamna ca dupa job nu putem bea impreuna o bere sau un Jack cu cola si cu gheatza... Oricum, ma bucur pentru voi... Sper sa fiti fericiti, casa de piatra si acum astept sa fiu chemat si la botez :)