29 septembrie 2007

I finally got it

E ceva vreme de cind imi doresc sa fac pasul la categoria urmatoare. Sa trec de la aparatele foto digitale compacte, asa-numitele "Point and shoot" sau "sapuniere" in jargonul profesionistilor, la ceva mai bun, care sa arate mai bine, sa faca poze mai bune, sa nu aiba numai moduri "auto". Sa simt ca am si eu o contributie cind fac o poza, sa o gindesc, sa fie rezultatul viziunii mele asupra situatiei si subiectului respectiv. M-am gindit la DSLR, dar mi-am dat seama ca ar fi un pas prea mare si nu sunt inca pregatit pentru asa ceva. Pe linga aspectul financiar, deloc de neglijat, parca totusi era ceva prea complicat direct dupa "sapuniera". Dupa o saptamina intreaga de navigat printre forumuri si review-uri, decizia a fost luata. Cistigatorul este Fuji S6500 FD. Categoria bridge, zoom optic 10.8X, 6.3 Megapixeli, obiectiv 28-300. De duminica este noul meu tovaras si acum suntem in faza de tatonare si imprietenire. Ii multumesc pe aceasta ocazie lui Vali Rariceru, de la care l-am cumparat, prin intermediul www.okazii.ro si va arat si voua citeva linkuri pentru detalii suplimentare. Inca nu pot sa-l recomand cu incredere, dar sunt convins ca nu am facut o alegere proasta.
http://www.steves-digicams.com/2007_reviews/fuji_s6000fd.html
http://www.dpreview.com/news/0607/06071302fujifilms6500fd.asp
http://www.dpreview.com/reviews/fujifilms6000fd/
Sper sa fie un tovaras de nadejde in cele ce vor urma, si sa fac multe si reusite poze cu el, sa reusesc sa ma dedic mai mult fotografiei (sa fie mai mult decit un simplu hobby) si mai ales sper sa reusesc sa le ofer tuturor poze cit mai frumoase, care sa bucure ochiul si sa va faca pe toti sa intelegeti un crimpei din ce am trait si ce am simtit eu cind le-am facut. In continuare pentru mine fotografiile reprezinta amintirile ce sfideaza timpul, si inca mai am bucuria si pofta de a spune mai departe prin intermediul lor unde am fost, ce am vazut, ce am simtit, de a comunica si celorlalti emotiile stirnite de subiectul lor.
Pentru ca atunci cind pui suflet, vei reusi sa atingi nu doar privirea ci si sufletul privitorului...

Fuck them retirement funds advertisers !!!

Un fenomen publicitar s-a abatut mai ales peste cei din categoria mea - tinerii angajati cu virste cuprinse intre 18 si 35 de ani: pensiile obligatorii. Se da lupta grea si tema este, se pare, extrem de dificila pentru creatorii romani de reclame. Avind publicul-tinta atit de bine configurat, toti asiguratorii s-au gindit ca tinerii trebuie ispititi mai ales cu glume sadice, umor negru, imagini socante. Ca asa sint tinerii. In plus, trebuie speriati cu spectrul batrinetii. In unele reclame sint dati drept exemplu al nefericirii parintii sau bunicii nostri si sintem indemnati de fete vesele cu dintii albiti in Photoshop sa nu le urmam exemplul virstnicilor din familie si sa ne punem bani deoparte pentru zile negre. Asta ar fi iritarea de fond: faptul ca ni se propune sa fim mai „destepti“ decit „batrinii“.

Si citind despre una despre alta, am dat de blogul lui Tudor Chirila, si mi s-a parut ca reflecta atit de bine realitatea si pune atit de bine punctul pe i, incit mi-am permis din nou sa ii inserez articolul aici, pentru ca in mod sigur nu as fi putut reda mai bine indignarea impotriva acestui val de reclame indobitocitoare:

Umbli prin oras si vezi panouri galbene pe care citesti ca vei trai mai putin decat ele, respectivele placi. Te uiti bulversat si te intrebi cine ar putea sa-ti jigneasca speranta de viata si bunul tau simt comparandu-te cu un panou galben. Apoi in josul lui vezi un logo a carui sonoritate iti aduce a crescatorie de pasari: AVIVA.
Iti vine sa urli dar nu oricum ci vorbindu-le pe limba lor de marlani: cum pizda ma-tii iti permiti sa-mi agresezi simturile vizuale cu slogane basite prevestitoare de moarte sumbra care vine maine caci scrie ca maine eu nu voi mai fi acolo dar panoul invingator ca Stefan cel Mare iesind din casa Vrancioaiei va fi. Hamletiano- urbani, baietii astia.
Dupa care iti cumperi un ziar si privesti siderat in locul copertilor: un mare "ad" publicitar reprezentat printr-o fotografie cu doi tineri aparent fericiti dar zambind fals si tamp cu privirile atintite spre un borcan ce gazduieste doua proteze dentare dintre care una cu diamant montat pe dintele fals. Sloganul din josul pozei nu merita mentionat dar ideea e ca esti tanar si se ocupa ei de viitorul tau si pensia ta privata caci in ambele exemple e vorba de pensii private, in caz ca nu am reusit sa va edific pana aici.
Ti se urca sangele la cap si iti vine sa scuipi din plamanii tai inca tineri si imbatati de aerul vietii plina de speranta si proiecte, urmatorul monolog:
- Bai cretini patentati si advertiseri neinformati si nefundamentati, ba voi stiti cui va adresati?
- Bai nene, voi stiti ca noi astia tinerii, ne mai si futem si inca de multe ori pe noapte si asta dupa ce am dansat pa mese de cateva ori pa saptamana si inchidem cluburile?
Chiar asa voi stiti ba ca noi inchidem cluburi si ne avem ca fratii cu Jack Daniels si Red bull? Ba voi stiti ca la noi nu e pauza intre momentul cand ne inchidem la slitz si iesitu' pe usa in drum catre birou la sapte dimineatza? Bai fraierilor, noi mergem la sala si tragem de fiare pentru ca ne place sa ne vada gagicile bicepsii sau pectoralii "pa baza la care ne rezolvam problemele de incredere sau frustrare baaa".
Plesneste setea de viata in noi si suntem gata sa ne-o dam in gura pentru un loc de parcare pentru ca asta e adrenalina frateee sa parchezi pan' orasu asta.
Voi stiti ba ca alearga sangele pan' noi ca Schumacher pa' circuit?Vorbim tare si ne dam barbati pan' mall-uri inainte sa intram la filme fratziorilor...
Ba voi va ganditi ca la noi proiect de viitor inseamna caii putere? Noi suntem aia care danseaza pa plaja in Vama pana la epuizare si numa' soarele ne trimite acasa...da' ce spun io acasa...Acasa in cort si de cele mai multe ori in alt cort ca suntem Tineri si Smecheri frate...
Ba voi credeti ca lumea o construiesc fraierii care se gandesc de mici la moarte? Pai, baa, mai descoperea Columb America daca se gandea la pensie pa la 30 de ani?
Baa, noi sarim cu coarda pa la Rasnov ca sa scapam de stress...Cine credeti voi ca inchiriaza terenuri la Polivalenta?
Pai ba io nu stiu cum sa ma razbun pa Aurel ca a dat doua goluri sambata trecuta si venisera doua colege bune de la birou sa ne vada la fotbal baa..Asta ne ocupa noua timpu' frate... Pai cand ai carnea tare pe tine si iti plesnesc coaiele de fericire tu te gandesti la pensie fraiere?
Noi da sanatate avem nevoie baa, ca dac n-o avem p-aia n-apucam nici un ban la fluieru' final...si nici voi fratziorilor..
Asa e viata bai nene la treizeci de ani e vara si esti greiere...
Asa ca nu mai faceti voi pa furnicutzele cu noi ca noi nu asa intelegem baeeyy "advertiseri plini de imaginatie"!!! Ca nici greierele n-a inteles...
Pai voi nu vreti ma baieti sa intelegem, ca sa va dam lovelele in administrare? Stiti de ce le zice lovele? Ca exprima dragostea voastra de bani finantistilor...
Asa imi venea sa strig dupa ce publicitarii pensiilor private si clientii lor m-au tratat ca pe un batran cu mana tremuranda, zadarnic incercand sa-si stapaneasaca emotiile si lacrimile de bucurie la auzul soneriei care vestea una din singurele vizite pe care le mai primea in finalul vietii: postasul cu pensia.
Oare sa-mi amintesti ca o sa fiu batran si muribund e singura solutie spre a ma face responsabil?
Bed for love – un blog cu idei Tudor Chirilă

14 septembrie 2007

Sfirsit de vara - sfirsit de viata

Am lipsit ceva de timp din blogging. A fost o vara frumoasa, cu locuri frumoase, cu oameni frumosi, cu amintiri minunate, cu mii si mii de fotografii. M-am indragostit din nou. Am stat de vorba cu vintul si i-am admirat pe Alifantis si Andries in duet la Folk You in Vama Veche, am mincat icre proaspete in 2 Mai si suberec la Constanta, am bolborosit cu Vulcanii Noroiosi, am mincat gulas si papricas in Secuime, am admirat superbul lac Sfinta Ana, am fost coplesit de maretia Cheilor Bicazului, am aflat legenda Lacului Rosu, am gasit linistea in dulcele grai bucovinean si m-am desfatat cu placinte "poale-n briu", m-am recules in minastirile din Moldovita si Sucevita, am alergat veverite in Vatra Dornei, am purtat clop morosenesc in Pasul Prislop, am petrecut citeva nopti ca in Muzeul Satului intr-o pensiune superba din Maramures, am reconstituit istoria comunismului in muzeul din Sighet, am ris in fata mortii in cimitirul din Sapinta, m-am minunat in fata manastirilor de lemn din Birsana, am inconjurat lacul Mogosa, am baut o limonada la Cluj, am ratacit prin Cheile Turzii, am poposit in inima Apusenilor, am vazut urmele de ursi in Pestera Ursilor si am inghetat in Ghetarul Scarisoara, am fost impresionat de eforturile unui om simplu de a crea un muzeu la Chiscau, m-am ascuns de potera in pestera precum haiducul Ionele, am rememorat nasterea Romaniei in Alba Iulia, am descoperit ca eternitatea s-a nascut la tara in Marginimea Sibiului, am respirat aerul tare de Paltinis, am fost mindru ca Sibiul e capitala culturala europeana a anului 2007 si am alergat printr-un labirint de traditii, obiceiuri si cultura, udat cu bere si limonada in frumosul oras din inima tarii, am vazut alaturi de Jules Verne Castelul din Carpati, la Hunedoara, am umblat printre ruinele Sarmisegetuzei, am trecut muntii prin Defileul Jiului, am sarutat sub Poarta Sarutului si am stat la Masa Tacerii, an contemplat Coloana Infinitului, am fost coplesit si de maretia Cheilor Sohodolului, m-am recules la minastirea Tismana, am cautat frumusetea anilor interbelici in Herculane, am vazut Dunarea fierbind in Cazane si chipul lui Decebal sculptat in piatra. Iar dupa 2 saptamini de vis si 3.500 de kilometri m-am intors acasa, mai sarac poate material, dar mult mai bogat sufleteste, si cu retina plina de un impresionant sirag de locuri frumoase, obosit dar fericit, iar cind timpul imi va permite voi incerca mici descrieri ale fiecaruia din aceste locuri.

Dupa o saptamina de munca, am simtit nevoia sa ma regasesc, sa ma odihnesc, sa-mi caut linistea. A fost un imbold interior, care vroia parca sa ma pregateasca pentru momentele grele ce vor urma. Si cum sufletul meu isi poate gasi linistea doar pe malul marii, am fugit din nou in Vama, sa culeg a unsprezecea scoica, sa tainuiesc cu valurile si cu pescarusii, sa ma uit pe mine pe nisipul de-acum rece si sa chem soarele sa iasa din nou si din nou din mare.
A venit timpul sa ma intorc, si am facut-o trist, presimtind parca ceva. Am venit acasa, dar caldura de acasa era inlocuita de o atmosfera apasatoare. Nori negri se invirteau pe deasupra, iar linistea era cea de dinaintea furtunii.
A doua zi s-a intimplat. Ziua a inceput trist. Pe banda de la Realitatea am citit ca s-a stins cea mai mare voce a lumii - Luciano Pavarotti. Deja devenisem nelinistit. Nu mai intru in alte detalii. Joi 6 septembrie, la ora 17.15, tata s-a stins din viata in spitalul Matei Bals, dupa ce il dusesem la prinz acolo pe picioare, pentru un control de rutina si un RMN. Ne-am dus acolo cu el si ne-am intors fara. Un complex de probleme de sanatate (fara ca vreuna sa para sau sa fie atit de grava), dublate de incompetenta si indolenta unor asa-zisi medici au facut ca ziua de joi sa fie ultima pentru el, iar inima lui sa nu poata face fata eforturilor la care a fost supusa acolo. A tusit de 3 ori si a adormit. Pentru totdeauna. Cu mine si cu mama de fata. Nu pot sa va spun expresia de pe chipul mamei mele atunci cind am fost nevoit sa-i spun ca, oricit de mult au incercat sa-l resusciteze, lupta a fost zadarnica si el ne-a parasit. Poate nu a fost chiar tatal perfect, poate nu tineam la el suficient de mult ca la un parinte, dar judecatorul vietii si faptelor lui nu puteam fi eu. Parintii nu ti-i alegi, ci ti-i da Dumnezeu si tu ai datoria sa fii un bun fiu, sa-i respecti si sa-i ajuti atunci cind neputinta ii biruieste. Totusi, parca mintea mea nu poate cuprinde moartea. E drept ca pe masura ce trece timpul, incepe sa-i apese durerea de oase, parca si tusea le e uneori enervanta, parca uneori se misca prea incet sau iuteala gindului nu mai e ceea de cind erau tineri, dar in mintea mea exista o lege nescrisa: "parintii sunt nemuritori". Buni sau rai, ei trebuie sa fie aici pe pamint. Ei sunt radacinile mele, ei sunt cei care m-au ajutat sa fac primii pasi. Ei sunt aripile care m-au ajutat sa ma inalt in zborul meu prin lume si prin viata. Ei ma ajuta sa ma ridic cind cad si sa merg mai departe. Nu am fost prea apropiati, dar intre parinti si copii nu e loc de suparare sau orgolii. Durerea s-a lasat peste noi, si am ramas in viata asta doar doi - mama si cu mine, sa avem grija unul de celalalt, sa ne sprijinim si sa incercam sa ne invatam unul pe celalalt ca viata trebuie sa mearga mai departe.
Sfirsitul de vara a venit trist, a inchis un capitol frumos al vietii mele, dar nu s-a multumit cu atit, si a inchis si o viata intreaga. Nu e cinstit, era inca tinar, nu avea inca 65 de ani, mai avea mult de trait. Si dincolo de toate, imi rasuna obsesiv glasul mamei: "Si ne facuseram atitea planuri, abia astepta sa te insori si tu, si noi sa iti crestem copiii, sa avem si noi nepotei..."
La revedere, tata ! Dumnezeu sa te odihneasca in pace !
As vrea sa inchei cu o rugaminte: daca sunteti binecuvintati sa mai aveti parinti pe linga voi, la distante mai mici sau mai mari, incercati sa petreceti ceva timp cu ei. Mergeti la masa, iesiti la o plimbare in parc, duceti-i la pescuit, fugiti intr-o zi de week-end pina la padure sau la munte. Faceti asta pentru ei, pentru voi si pentru noi, cei care nu am facut-o suficient atunci cind se putea.
Si inca un lucru: fiti blinzi cu persoanele iubite, oricit de fiare ati fi cu ceilalti.

Enigmatici si cuminti...

Enigmatici si cuminti,
Terminindu-si rostul lor,
Linga noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi parinti.

Cheama-i Doamne inapoi
Ca si-asa au dus-o prost,
Si fa-i tineri cum au fost,
Fa-i mai tineri decit noi.
Pentru cei ce ne-au facut
Da un ordin, da ceva
Sa-i mai poti intirzia
Sa o ia de la inceput.

Au platit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fa-i nemuritori
Pe parintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Luminari in cuib de cuc,
Parca tac, si parca ning.

Plini de boli si suferind
Ne intoarcem in pamint,
Cit mai suntem, cit mai sunt,
Mingiiati-i pe parinti.

E pamintul tot mai greu,
Despartirea-i tot mai grea,
Sarut-mina, tatal meu,
Sarut-mina, mama mea.

Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, ma duc si eu.

Sarut-mina, tatal meu,
Sarut-mina, mama mea.
Ramas bun, baiatul meu,
Ramas bun, fetita mea,

Tatal meu, baiatul meu,
Mama mea, fetita mea.

9 august 2007

Tara te vrea prost ! Iar unii se conformeaza

In cele ce urmeaza o sa reproduc, fara nici cea mai mica modificare, un e-mail primit azi de la un prieten bun. Da, faptele prezentate sunt cit se poate de reale si se intimpla in minunata noastra tara. Multumesc, Marius, si imi pare rau ca tu ai fost victima idioteniei politiei romane (cu litere mici)... Cred ca textul e suficient de la obiect si orice comentariu al meu ar fi efectiv de prisos:

Bah, azi sunt suparat. De fapt, de ieri mi se trage...
De ce $@&# #!@ sa vrei sa fii corect si sa iti platesti impozite, TVA-uri si alte taxe, cand statul te impiedica sa faci acest lucru?! Da, eu vreau sa le dau acesti bani, dar ei fac tot posibilul sa ma convinga ca nu ar fi un lucru tocmai bun pentru mine!!! Cum se face acest lucru? Imi trimit niste handicapati mental (dar nedeclarati, asta-i marea prostie in romania.. de pe tastatura asta nu-mi reuseste R mare...) pe post de politisti/politiste care imi dau amenda pentru ca am parcat masina cu o roata pe un spatiu demult lipsit de culoarea verde, un spatiu neingrijit de aceeasi municipalitate, un spatiu care acum serveste unor angajati la fel de imbecili sa faca din el o menajerie de caini (nu multi, doar vreo 20-30), un spatiu pe care doar maxim 1% din populatia Bucurestiului l-a vazut sau il va vedea vreodata, un spatiu situat undeva in spatele Casei Scanteii (inca nu se poate numi Presei Libere...). Un spatiu pe care nu s-ar fi parcat daca municipalitatea nu dadea aviz favorabil constructiei unui complexuri de birouri in care pot lucra lejer mii de oameni, dar sunt amenajate locuri de parcare doar pentru cateva zeci. Un spatiu pe care nu s-ar fi parcat daca existau solutii alternative (alta parcare platita, etc..) Un spatiu pe care il folosesc sa imi parchez mashina atata timp cat sunt la serviciu, dar asta e mult mai grav dupa mintile obtuze ale unor caschetatzi decat alte chestii care ne omoara incet.
NU sunt genul care ii ignora pe ceilati participanti la trafic in timp ce depasesc coloana care-si asteapta cuminte randul pentru culoarea verde a semaforului; si nici nu impresionez cu cele 5 secunde care mi-au trebuit sa ajung la 140 km/h intre 2 statii de autobuz in cartierul Militari cu bolidul meu atat de potrivit traficului infernal din capitala; nici vreun taximetrist nesimtit care sta pe coltul intersectiei in paralel cu alti 2 la fel de cretini colegi pentru a creea atat de necesarul "tunel" de comunicare; si nici vreun "baiatu' lu' tata" care si-a luat carnetul de-a gata cu spaga la aceiasi reprezentanti ai municipalitatii, fara sa stie nici macar cum arata mashina, si pe care frecvent ii gasim in mijlocul intersectiilor de ei blocate pentru ca tocmai au uitat cum se "baga" intr-a 2-a si acum suna un prieten sa intrebe; nici vreo idioata care a parcat masina 3 zile in mijlocul stradutei care deservea vreo 5 blocuri, facand accesul imposibil (da, mi s-a intamplat asta acum vreun an.. inutil sa spun cata saliva avea mashina pe ea la finalul celor 3 zile si cate biletele gen "Bah, dobitocule, ti-a luat ma-ta strada?!"..); si nici nu conduc dupa ce am baut pentru ca sunt smecher, pilos, fotbalist de geniu, prim ministru sau mai stiu eu ce presedinte...; si nici nu merg teava pe autostrada de la Cernavoda la Bucuresti, pe banda a 2-a, cu aceeleratia "blana", bronzand cu farurile toti viermii care au tupeul sa-mi stea in cale in graba mea catre destinatia finala unde trebuie sa ajung doar ca sa ma laud 1 saptamana ca am facut autostrada in doar 40 de minute; si nici nu parchez la supermarket pe locurile de handicapati.. unde, de altfel, parcheaza numai handicapati ne-handicapati! NU! Eu doar imi depozitasem acolo obiectul care ma aduce in fiecare dimineata la serviciu, intr-un colt uitat de lume, intr-un loc care nu deranjeaza pe absolut nimeni, caci nu e nimeni pe care sa deranjeze acolo, cel mult pe colegii de complex de birouri care fac acelasi lucru: parcheaza mashina pe aceste drumuri (totusi impropriu spun drumuri pentru niste dale aruncate in jurul odioasei constructii...) situate la cel putin 200 de metri de locul de munca pentru ca acolo NU SUNT amenajate decat f. putin locuri de parcare (am mai zis asta?!).
In fine. Dobitocul ala oare stie ca isi ia salariul din banii pe care ii produc SI eu atat timp cat am masina parcata acolo? Si ca cele 30 de mashini pe care a pus cu hidoasa-i mana amenda sunt exact ale celor care-i asigura mizera-i existenta??!! Probabil ca idiotu' cand vede ca ii cresc unghiile isi taie mana din cot ca sa rezolve treaba pentru totdeauna?? O sa platesc amenda... probabil ca nu va singura de acest gen, pentru ca, nu-i asa, trebuie sa vin la serviciu sa-l intretin si pe tantalaul asta de Garcea... Dar macar n-o sa imi fie jena asa cum ii va fi cacanarului care atunci cand il va intreba copilu' (care vede in el cel putin un erou al filmelor politiste gen Cobra cu Stallone sau aia doi cu Strazile din San Francisco, etc..)
"Tata, am doi colegi carora le-au murit parintii. Unii pe autostrada incetosata de miristile incendiate, altii striviti de un copac batran, lasat in uitare de pe spatiul verde administrat de municipalitate. Tu esti politist! De ce se intampla toate astea cu toate ca te duci in fiecare zi la serviciu???"
Si el ii va raspunde mandru (probabil ca-s optimist cu jena...): "Pentru ca mie mi se pare mult mai important pentru natiunea noastra sa prind infractorii deosebit de periculosi care isi parcheaza masinile pe camp!"
...ceea ce ma face sa fiu total de acord cu propunerea de reducere cu 10% a personalului bugetar, dar cu o singura mica conditie: TOTI cei 10% dintre bugetari sa fie din Politia Romana!

8 august 2007

Vama trista


Si totusi am plecat simbata in Vama. Chiar daca am luat niste tzepe, dorinta de a ajunge acolo a fost mai mare decit chinul de a pleca singur asa ca m-am trezit de dimineata, m-am suit in masina si am plecat. Soarele ma saluta si ma astepta, iar Cd-ul nu putea sa cinte decit "M-am saturat de patul meu de-acasa/Cearsafurile nu imi mai zimbesc/Aceleasi haine zac tacut pe masa/Si parca-mi spun ca nici nu mai traiesc/Si-atunci ies afara, e vint si este vara/Si ceru-mi spune: <<>> ". 30 minute pe 3 km de autostrada, nebunie pina la Basarabi, nebunie in Constanta, nebunie pina la iesirea din Eforie, asa ca am reusit sa fac aproape 5 ore pe drum, dar am ajuns. Am parcat masina si m-am dus sa revad marea, nisipul, o bere buna si bruna si rece. M-am intilnit cu cunoscuti, am stat la povesti si la beri cu ei, am primit revista "Photo", am fotografiat pisici, ciini, iepuri si un apus de soare. Au venit niste prieteni foarte buni. Am fost martorul intimplator al unui recital folk, intr-o curte, intre 15 oameni, o voce excelenta care a impartasit cam o ora si ceva si celorlalti valoarea sa... Si chiar a cintat excelent. O noua noapte, un pic de whisky, plimbare pe plaja, am ratat concertul Tapinarii care tocmai se termina, am ratat concertul Ada Milea pina am cautat cel cu Tapinarii. Asa ca inapoi la Stuf... si noaptea a curs lina, dar norii au aparut si am fugit la culcare la 4 si ceva, dindu-mi seama ca n-o sa am sansa unui rasarit atit de frumos ca pina acum. Am luat a noua scoica si m-am dus in camaruta pe care am gasit-o (de fapt a fost o canapea intr-o bucatarie, dar ce mai conteaza.... Vama chiar era plina).

A doua zi, Vama era trista. Soarele nu ne mai mingiia cu razele lui fierbinti. Omleta de la ora 2, intilnirea nepregatita cu o prietena foarte buna si cu mama ei, multe, multe povesti. Cafeaua la Ovidiu.... si vestea cea trista, care a cazut ca un trasnet peste toti cei care facem parte din generatia in blugi. Din momentul in care vestea s-a confirmat, soarele s-a ascuns trist in nori si parca toata Vama s-a intristat ascultind vocea lui Pittis vorbind despre Sfirsitul care nu era acolo si atunci.

"SUNT TINAR, DOAMNA!" Asa a spus Motu timp de 63 de ani. Si tinar a ramas pina duminica la prinz, cind cancerul l-a lasat fara grai. "Conceptia mea este «Carpe diem!», deci nu exista ieri, nu exista miine. Eu imi traiesc numai clipa!" Asa gindea si asa a trait. A facut exact asa cum a spus. A trait clipa pina in ultimul moment si nu s-a temut de moarte, a fost demn in fata ei. "Nu imi fac planuri niciodata, pentru ca relatia intre gind si timp e grava. Pina sa ajung sa materializez niste lucruri pe care le-am gindit, mi-au venit altele in minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obisnuit cu lucrul asta, sa stau cu picioarele in apa rece si sa fac planuri." Asa a construit "castele de gindire" pentru citeva generatii de romani care l-au iubit. Generatii care au fredonat cu el apelul lansat catre lumea condusa de idei preconcepute: "Lume, lume, soro lume / De ce esti prea rea de gura? / De ce ne privesti cu ura? / Vinovatii fara vina / Cer sa se faca lumina. //Vreau sa-nalt castele de gindire, / Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc. / Nu conteaza cit de lung am parul, / Mai presus e cit si cum gindesc". Si nu pot sa uit ca ultima oara l-am vazut chiar in Vama.... Am plecat foarte trist, am lasat in urma mea o Vama trista, oameni tristi. Si cum sa nu fiu trist cind in locul unde generatii intregi de pletosi curati la suflet au redefinit libertatea, aflu ca s-a stins cel ale carei plete au fost un simbol al dorintei de libertate in niste vremuri in care aceasta ne era interzisa ? Si cum sa nu fie Vama trista cind aici a fost sediul de rezistenta al generatiei in blugi, cind aici e locul geometric al tuturor celor cu parul lung, dezamagiti de sistemele comuniste sau oligarhice, care au fredonat macar odata "Nu conteaza cit de lung am parul..."

Si iata cum am vrut sa scriu un blog despre Vama, despre nisip, valuri, scoici, soare si libertate, si am ajuns sa scriu un blog trist despre o despartire trista. Dar disparitia giganticului Motzu m-a tulburat si m-a marcat prea mult cit sa nu mai scriu inca o data despre asta. Pentru mine, el va fi intotdeauna cel care-si scutura pletele pe scena, declamand, cu acel timbru inconfundabil: "Sunt tinar, Doamna / Sunt Pittis. Buna seara!", aprinzind astfel flacara spectacolului. Pletosii de ieri si de azi (pentru cine nu stie, si eu am avut plete o buna parte din liceu si cam toata facultatea), artistii si fanii, toti cei pe care Pittis i-a facut mai buni de-a lungul vietii lui il vor purta in suflet mereu. V-a murit Pittis, copii dragi ai tuturor virstelor nonconformiste! Si-a luat zborul spre cele celeste minunata pasare de argint din pletele lui!... Pasarea aceea neostentativa, in blugi banali, precum mierla in penajul ei modest, care devine atit de elocvent printre tot felul de codobaturi şi ciori vopsite strident, ce nu stiu decit sa ciriie, in timp ce ea se inclina cind pe aripa rock si cind pe aripa folk, spre a-si marca rotirea ca o vraja a sentimentelor pure pe care le trezea in toate sufletele, facindu-le sa uite in acea clipa ca omul mai are si latura sa de lasitate sau conformism. Pentru ca – invaluindu-ne in pletele lui pe care multi ar fi vrut sa i le tunda si daruindu-ne cu discreta aparitie tot harul sinceritatii pentru o traire estetica pe care politrucii ar fi vrut sa ne-o sugrume – orice ar vrea sa spuna unii sau oricum ar vrea sa se impauneze altii, Pittis a fost la noi adevaratul dizident, adevaratul contestatar si adevaratul consecvent pe aceasta cale. Care nu a facut nici exhibitionism atunci, nici caz dupa aceea; ci a ramas in geaca lui, cu cocul lui, cu sufletul lui curat de care n-avea cum sa se apropie compromisul. Ca un simbol de calma perseverenta in verticalitate, cu o filozofie de fond personal specifica fiecarui om ostil agresiunilor care-i incaleca valorile libertatii.

Florian Pittis ne-a parasit duminica. A lasat in urma o altfel de lume, mult saracita. Fara spiritul sau viu, fara setea lui de viata, de cintec, de joc, lumea pare amortita intr-un anotimp tern, fara culoare si lumina. Ce ne vom face fara Motu? E greu de spus. Lumea nu va mai fi la fel. Pur si simplu. Nu putem vorbi la trecut despre el. Putem doar sa-l adapostim in sufletul nostru cum putem mai bine. Pentru a fi, in continuare, bogati. Pentru a nu uita sa fim, din cind in cind macar, legati sufleteste de izvorul pur si nesfirsit al existentei, sub ce forma ar fi ea. Motule, Dumnezeu te-a primit linga el, te-a iertat si te va odihni. Tu cinta-i si incinta-l, la fel cum ai facut si cu noi, de-atita timp....


Sunt un frate tinar, care crede in dreptate,
Am ochi negri, dar am miinile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund cind mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun in balanta ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atirna greu
Teama de sinceritate...

Dar de cite ori, prieteni, n-am suris cu intristare,
Cind sperantele pareau inselatoare.
Cind necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de cite ori, prieteni, i-am prins jocul.
Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vieti ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea tirziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un oras fara pacate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.





Sfirsitul nu-i aici

Din nefericire, printre blogurile frumoase in care incerc sa prind crimpeie din locuri frumoase prin care am fost, mi s-a ivit prea des ocazia anul asta sa scriu bloguri triste, despre oameni extraordinari care ne parasesc. Gil Dobrica, Octavian Paler, Adrian Pintea. Si acum... Florian Pittis. Cea mai frumoasa voce a teatrului romanesc a incetat din viata duminica, continuind un an atit de trist din punctul asta de vedere. Am aflat vestea la coada la cafea la Ovidiu, in Vama. Cineva l-a intrebat pe Ovidiu daca e adevarat si l-a rugat ca in caz ca asa e, sa puna citeva melodii cintate de el. Dupa 5 minute, din boxele de la Stuf de unde intotdeauna duminica dupa-masa muzica e cea mai frumoasa, a inceput sa rasune "Cind necazuri te doboara/Si prieteni n-ai sa-i strigi,/Tine minte, sfirsitul nu-i aici". Am inteles si in timp ce ma uitam la mare si imi sorbeam cu nesat inconfundabila cafea la filtru facuta chiar de Ovidiu, o lacrima a incercat sa se strecoare pe sub ochelarii de soare....

Florian Pittis. Motzu (pentru prieteni). Actor, cintaret, folkist, hippiot, rebel, pletosul care intodeauna a sustinut ca "Nu conteaza cit de lung am parul, important e cit de mult gindesc". Ziua de 5 august 2007 a insemnat sfirsitul drumului lui pe acest pamint. Un cancer la prostata, cu care se lupta de mai bine de un an, a reusit sa-l doboare. Desi fusese diagnosticat cu o maladie incurabila, Pittis nu a renuntat la stilul sau de viata obisnuit. Adept al unui program de somn „minimalist“, exprimindu-si adesea regretul ca ziua are doar 24 de ore, Pittis a lucrat si in ultimul an, cel in care a urmat un tratament impotriva cancerului, in ritmul nebunesc cu care si-a dus intreaga viata. Nici la tigari nu a fost dispus sa renunte, chiar daca fumatul era interzis intr-o stare precara de sanatate cum era a sa. 38 de ani de cariera, milioane de admiratori si imaginea unui artist memorabil. Asta a lasat in urma Florian Pittis. A ramas pina in ultima clipa asa cum a fost o viata intreaga: tinar, liber si boem.

Pittis a fost parte integranta din viata culturala, reusind sa popularizeze muzica folk si rock, mai ales prin realizarea unor emisiuni radiofonice in cadrul indragitei serii „Pittis Show“. Nonconformistul Motu’ Pittis s-a definit intotdeauna ca un rebel. Pletele, blugii, fumul de tigara si rockul l-au definit intotdeauna. Purta par lung din 1971 si a declarat intotdeauna ca nu are de gind sa renunte la el. A fost marcat de filmul „Hair“ si de Woodstock-ul din 1969, pe vremea cind se afla la Paris cu o bursa. Intilnirea sa cu muzica a avut loc in timpul scolii generale. In 1956, a inceput sa indrageasca rock-ul, pe cind mergea la restaurantul Ceahlaul, unde o formatie cinta „Rock Around the Clock“. Primele spectacole de muzica si poezie le-a sustinut in anii ‘70, la Teatrul Bulandra, alaturi de actorul Ion Caramitru si de formatia Sfinx. Dupa ce au fost interzise, a inceput, in 1981, seria „Poezia muzicii tinere“, spectacol in care prezenta marile succese ale Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitari de poezii si cu multa muzica. Dupa ce si acestea au fost interzise, a urmat „Cintec despre mine însumi“, tot la Bulandra. Infocat iubitor de muzica rock, nu si-a taiat celebrele plete nici sub comunisti, replicind mereu: „Nu conteaza cit de lung ai parul, important e cit si cum gindesti“. Tinerii se adunau cu miile in anii ‘80 la sala de la Gradina Icoanei a Teatrului Bulandra pentru a-i vedea celebrul one-man show „Cintec despre mine insumi“ in care interpreta versuri de Walt Whitman cu muzica rock pe fundal, spectacol interzis de cenzura comunista.

Pittis a fost unul dintre cei mai solicitati specialisti în rock pentru declaratii referitoare la celebrii britanici de la Rolling Stones cu ocazia venirii in România. Pentru concertul din 17 iulie, Pittis a facut tot posibilul sa fie prezent. „Sunt doua lucruri pe care un amator de rock nu trebuie sa le rateze in viata: un concert Pink Floyd si un spectacol The Rolling Stones“, spunea Motu’, adaugind ca „m-as duce sa-i vad si daca as fi in scaun cu rotile“.

In decembrie 2005, la Festivalul „Om bun“, citiva copii din public au intrat in culisele Teatrului Ion Creanga din Bucuresti. Pittis isi astepta rindul, fumind o tigara, iar o fetita l-a certat: „Tu de ce fumezi?“. „Stiu, nu e bine, i-a spus Motu’, fumatul ucide lent. Dar cine se grabeste?“. Nu era prima oara cind Pittis raspundea cu aceasta gluma celor care ii reprosau ca fumeaza sau il rugau sa-si menajeze vocea. Era insa cu cateva saptamini inainte sa afle diagnosticul fatal.

Florian Pittis si-a implinit visul de a intra la IATC din a doua incercare, dupa ce a luat lectii de dictie si a lucrat ca electrician voluntar la Teatrul Bulandra, timp in care a urmarit toate spectacolele, seara de seara, si aproape toate repetitiile. A absolvit in 1966, la clasa profesorului Radu Beligan, iar din 1969 a inceput colaborarea cu Teatrul Bulandra. Pittis a afirmat ca „norocul“ lui a fost Liviu Ciulei, care i-a propus, intr-o seara, sa inlocuiasca un actor, iar mai tirziu, cind maestrul a devenit director la Teatrul Bulandra, l-a si angajat. In prima sa aparitie pe scena teatrului, in 1961, a jucat in rolul pajului din piesa „Cum va place?“ de Shakespeare, in regia lui Ciulei, pentru ca doi ani mai tirziu sa fie deja in echipa teatrului condusa de Ciulei ca director artistic.
Ca actor la Bulandra, a colaborat cu mari regizori, printre care Andrei Serban sau Alexandru Tocilescu. A fost Alencon din „Elisabeta I“ de Paul Foster, Alioska din „Azilul de noapte“ de M. Gorki, Edmund si Jamie din „Lungul drum al zilei catre noapte“ de Eugene O’Neill si Ariel din „Furtuna“ de Shakespeare, toate în regia lui Liviu Ciulei, dar si Laertes din „Hamlet“, in regia lui Alexandru Tocilescu. De-a lungul carierei sale in teatru, Pittis a si pus in scena o serie de spectacole, printre care se numara „Cum se numeau cei patru Beatles“ de Stephen Poliacoff, „Ciinele gradinarului“ de Lope de Vega, „Meditatiile Ritei“ de Willy Russel si „Black & White“ de Keith Waterhouse si Willis Hall. Florian Pittis a si jucat in primele trei piese. S-a facut cunoscut si in spectacole de divertisment, mai ales cele de televiziune ale regizorului Alexandru Bocanet. A format un trio de succes alaturi de Anda Calugareanu si Dan Tufaru. De aici si pina la cenaclul Flacara n-a mai fost decit o scinteie. Pittis a fost unul dintre fondatori, facindu-si debutul cu “Problema spinoasa a noptilor”, a lui Geo Dumitrescu. In 1992 a intemeiat, alaturi de Mircea Baniciu si Mircea Vintila, formatia Pasarea Colibri, impreuna cu care a inregistrat citeva albume. Dupa ce a renuntat la colaborarea cu “Pasarea Colibri”, Pittis a continuat sa cinte la festivaluri de muzica folk, alaturi de vechii prieteni şi a pus pe picioare primul radio din România care emite pe Internet. Dupa caderea regimului comunist a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Romane, transformat in Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet.
Vocea lui Florian Pittis a devenit o marca a uneia dintre cele mai longevive emisiuni ale TVR, „Teleenciclopedia“, pe care a insotit-o vreme de aproape 2 decenii. Pittis a avut si citeva roluri in filme ca „Gioconda fara suris“, „Adio“, „Draga Nela“, „Veronica se intoarce“, „Innebunesc si-mi pare rau“.

Deschis intotdeauna la nou, Pittis a fost primul actor roman cu web site propriu. Intrebat de ce i se spune „Motu“, raspundea cu umor: „Pentru ca asa sint eu, mai cu mot“. De fapt, cea care l-a numit prima data Motu a fost bunica lui din partea tatalui pentru ca, fiind primul nepot, era intr-adevar „mai cu mot“. Numele sau de familie a fost scris gresit in certificatul de nastere cu doi de „t“, de un „contopist betiv“, cum povestea adesea.

Florian Pittis a fost un artist complex, o personalitate remarcabila a vietii culturale romanesti. Spirit vesnic tinar, el a adus in inimile noastre bucuria artei si a cuvintului rostit cu inegalabila expresivitate. Vocea lui inconfundabila va dainui mereu in amintirea iubitorilor de frumos, de muzica buna si de poezie.

Ultima data l-am vazut pe Florian Pittis intr-o seara de vineri de acum 2 ani, in Vama Veche, la festivalul de folk. Din pacate Motu nu mai poate zimbi si cinta cu noi ca atunci "dincolo de orice Vama, dincolo de DA sau NU, dincolo de toata lumea... FOLK YOU!!"

"Si cit as vrea acuma sa fim iar impreuna,
Pierdut intre prieteni ce visul si-l aduna
Si as da totul, totul si locul meu din rai
Ca viata mea intreaga sa fie-o zi de mai..."

Vesnic in cautare, vesnic nelinistit, vesnic creator. Florian Pittis a ramas pina la sfirsit un dizident, intr-o lume a conformismului. Si-a trait viata din plin, frumos si liber. Fara constringeri si prejudecati, doar cu muzica, poezie si prieteni dragi. Pina in ultima clipa, a ramas un actor, pe o scena pe care a umplut-o de fiecare data.
Motu va fi mereu printre noi si in noi, in chitari, in versuri, in poezii, in cintarile din jurul unui foc aprins noaptea pe plaja din Vama Veche sau in sala teatrului Bulandra. Cerul insusi pare ca a inceput sa plinga disparitia acestui imens suflet. "Hei ce ploaie si ce vint... Piesa e gata. Trag oblonul. Hei ce ploaie e afara.... Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si miine seara". Plingi soare, plingi cerule ! A plecat si Motu', chiar daca era inca tinar. S-a mai dus o stea si a ramas un nou gol, o noua gaura neagra pe harta spiritualitatii romanesti si oricit vom evoca acesti oameni nu vor fi egalati niciodata.
Fie-ti tarina usoara, Motzule !

4 august 2007

Sirnea

Am ajuns prima data la Sirnea acum un an, cautind un loc frumos pentru a petrece un week-end si a face un gratar intr-o simbata seara. Si am gasit un satuc superb de munte, linistit si cu niste peisaje superbe. M-am intors dupa citeva saptamini, apoi am stat o saptamina intreaga in februarie si iata-ma din nou acolo.

Venind dinspre Bucuresti, pe DN73 - culoarul Rucar-Bran, cu 10 km inainte de Bran, imediat dupa intrarea in comuna Fundata se face dreapta si dupa 4 km pe un drum pe cit de frumos, pe atit de ingrozitor pentru masina, se ajunge la Sirnea. Satul e situat intr-o zona superba de la poalele zinei muntilor - Piatra Craiului, si este un loc perfect pentru cei care iubesc muntele, linistea si zonele pitoresti. Sirnea e recunoscut ca fiind primul sat turistic din Romania. Feeria, linistea si superbitatea peisajului m-au cucerit din prima. Nu intimplator poze de aici apar prin portofoliile tuturor celor pasionati de fotografie de pe net. Din pacate, in iarna, cind am avut ceva timp la dispozitie, am ramas fara aparatul foto, care a murit subit in timp ce pozam niste papanasi la "Valea cu struti", si a trebuit sa ma descurc citeva zile cu telefonul mobil pe post de aparat foto... Evident, incomparabil. Si totusi, cautind sa pun aici o poza de la Sirnea, tot una de asta-iarna m-a convins mai mult decit cele din fuga de vara.

Am vazut feeria acestui loc in niste week-enduri insorite de vara, cu mult verde crud si albastru varatec, dar si intr-o saptamina de iarna, cu un alb pur si un albastru infinit. Doar imi pot inchipui minunea cromatica a unei dupa-amieze de toamna in Sirnea, in care covorul multicolor de frunze te face sa te intrebi cine a inventat curcubeul. La Sirnea, pomii infloresc in mai , ia in mijloc de septembrie cad primele zapezi. Sirnea - o oaza cu flori de cimp, fosnind in bataia vintului, incercuita pina la limita de sus a terestrului de peretii aspri ai Carpatilor.

Sirnea... Mic satuc de munte, o asezare cu o suta si ceva de familii, la 1200 de metri altitudine. Peisaje bucolice, case imprastiate peste dealuri, animale pascind in virful dealului. Veche asezare de pastori, iti ofera o deschidere magnifica, atit spre creasta Pietrei Craiuluicit si spre Bucegi. Sirnea este un satuc plin de surprize, atit pentru cei care merg prima data acolo, dar chiar si pentru cei care cunosc locurile bine. Eu inca nu fac parte din a doua categorie, dar ma voi stradui. Am auzit povesti despre ce se gaseste acolo, despre ce minunatii exista in acest loc feeric, dar pina nu vezi, parca nu crezi. Am vazut si am vazut mult prea putin. Iar daca peisaje frumoase sunt peste tot, ceea ce ma incinta cel mai mult aici este linistea. Aerul curat, tare, de munte, iti taie rasuflarea, dar faptul ca lumea inca nu a prea auzit de locul asta decit cel mult prin prisma hotelului "Valea cu struti" si a strutilor aferenti, inca iti da ocazia sa evadezi din cotidian, sa te desprinzi de realitatea si monotonia zilnica, si toate astea la numai 170 km de Bucuresti. Pe masura ce mergi pe drumul desfundat, nu-ti poti imagina ca mai exista atit de aproape, o alta lume, decupata de nenaturalul citadin, agresat de claxoane, televizoare, radiouri si telefoane mobile.

In Sirnea, toate distantele isi pierd masura lor omeneasca. Simti c-ai putea lua in palma casele de pe versantul celalalt, ca cirezile de vite atirnind de marginea padurii din orizont s-ar putea intoarce acasa pe scurtatura, incolonate prin cer. Ca daca ai fugi pe coamele acelea alungite, ai putea sa plutesti, macar si pentru citeva clipe, deasupra pajistilor. Aici, mai mult decat oriunde, sufletele oamenilor au imprumutat ceva din geografia valuroasa a locului. Mai intii, in firea lor este urcusul. Sirnenii sunt oameni obisnuiti sa urce. Mereu si in fiecare zi. Spre finetele de pe culmi, ori seara, cu cobilitele pe umeri, spre turmele de vite, care se intorc singure si-i asteapta cuminti in margini de prapastii. Distantele nu-i sperie. Sunt deprinsi sa vada fiecare zi din viata lor ca pe o nesfirsita lupta cu pamiantul sterp si abrupt pe care s-au nimerit sa se nasca. O trinta cu muntele.

Si totusi... Pot spune ca pasarile zboara pe aici doar pentru a privi peisajul. Pot spune ca ceata ascunde parti ale imaginii pentru a o face credibila. Pot spune ca razele soarelui se ingramadesc printre nori pentru a alerga pe dealuri. Pot spune ca frunzele s-au urcat in copaci pentru a privi muntii din zare. Pot spune ca roua se urca pe iarba pentru a simti vintul. Pot spune ca florile privesc norii si le dau forme. Pot spune ca zapada cade iarna doar pentru a contrasta cu cerul de un albastru infinit. Pot spune ca iarba e verde vara doar pentru a ti se face dor de iarna. Pot spune ca natura e atit de frumoasa doar pentru a ne da noua, celor pasionati de fotografie, hrana spirituala si material pentru obiectiv. Pot spune ca in Sirnea timpul s-a oprit in loc pentru a ne astepta pe noi. Pot spune ca acest loc nu exista. Pot spune mai multe, dar nu pot. Pot spune ca pot sa arat prin poze ceea ce nu pot spune.

La plecarea din Sirnea, cineva a facut in treacat un final de poveste. Spunea ca sunt unele nopti de vara acolo, cind o data cu seara, pe pamint coboara si cerul, sprijinindu-se pe hornurile de piatra din munti. Dar coboara atit de jos, atit de aproape, incit aerul curge ca apa si stelele - stralucitoare si uriase - se lasa pe iarba, amestecindu-se printre flori. Stele incredibil de mari, pe care daca te-ai apleca, ai putea sa le atingi o clipa cu mina, sa le culegi...

3 august 2007

Transfagarasan reloaded

Din nou caldura mare, dar a trecut cu bine si saptamina de cod rosu. Se apropie iar week-endul. Toata lumea ma intreaba daca merg din nou in Vama. Ei bine, nu. Parca ce-i mult strica, o binemeritata pauza nu strica nimanui. Si parca m-am saturat de nebunia de pe autostrada si haosul de la Stuf noaptea. Vreau altceva, vreau racoare, vreau un peisaj frumos, vreau combinatii de culori, munti inalti, cer albastru, lacuri limpezi, vreau sa respir un aer curat si tare. Probabil ca marea imi place mai mult decit muntele, dar asta e numai din cauza ca nu am mai incercat sa cuceresc muntele si altfel decit cu masina si cu gratarul, nu am mai mers demult pe poteci neumblate, pe carari de munte, pe creste inzapezite si pe la cabane frumoase, cu rucsacul in spate si visind la un foc de tabara si o chitara... Iar acum simteam ca imi doresc la munte.

Simbata dimineata. Ora 10. 33 grade in Bucuresti. E clar, va fi Transfagarasan. Am fugit de o autostrada si dau de alta. Traficul e la fel de infect. Se lucreaza la podul de peste Arges pe la km 35 si se formeaza o coada de citiva kilometri. Facem 4 kilometri in 45 de minute. O viteza buna pentru o autostrada, mare lucru ca le avem si pe astea. Staul pe autostrada e chiar interesant. Am citit undeva ca exista unele semne ale "febrei Stau", cu simptome precum anxietatea, agresivitatea si disconfortul. In mod ciudat, se pare ca 20% din soferi au trecut prin asa-numita "pofta Stau", adica au simtit placere la gindul ca erau prinsi in blocaj. Unii au spus ca le place sentimentul de caramaderie trezit de captivitatea in trafic, iar altii au afirmat ca le oferea un sentiment pervers al izbinzii faptul ca reusisera sa depaseasca experianta. Eu nu pot sa-i inteleg, eu am facut parte din cealalta categorie, care a injurat calm autoritatile, pe cei care se ocupa de drumuri, firmele de lucrari si pe cei care baga in buzunar bani din impozitele si taxele noastre si ne rasplatesc cu asemenea bucurii.

In fine, am ajuns si la Pitesti, am trecut prin Curtea de Arges, m-am intrebat din nou cind oare vor fi date jos schelele de pe Minastirea mesterului Manole si a lui Neagoe Basarab, cind va putea sa le arate tuturor intreaga sa frumusete. Cheile Argesului. Cetatea Poienari - din nou vazuta din masina, dar imi propun sa reusesc cindva sa sui din nou cele 1500 de trepte... Tunelul. Barajul Vidraru. Am un soc. Parca sunt la Sinaia. Sute de masini parcate pe o parte si pe alta a tunelului, a barajului, a soselei. Se circula bara la bara, sunt sute si sute de oameni care se invirt pe acolo. Porumb fiert, manele, oameni de toate virstele si categoriile. 35 de grade. Probabil caldura, asfaltul incins, peretii de beton topiti si smogul din oras i-au impins pe multi sa caute o mica oaza de racoare, iar ideea mea nu a fost chiar singulara si originala. Lacul e mai frumos decit in iunie, apa lui e mai albastra, este o frintura de mare intre pereti de stinca, intre paduri frumoase de brazi... De data asta imi iau inima in dinti si urc. Intii dovedesc cele 6 etaje ale cladirii de linga baraj, apoi nu ma mai pot opri si urc rinduri si rinduri de trepte (daca tot am ratat cetatea de la Poienari...), trec de prima platforma si ajung sus. Da, sunt linga omul-tinichea (The Tinman) cu fulgerul lui in brate. Se vede superb de acolo de sus, vad o bucata mai mare din lacul albastru si adinc, vad citeva barci pe lac, vad stinci si paduri, fac poze si ma bucur ca am ajuns atit de sus si ca am facut ceva nou. Din nou jos, o plimbare pe baraj, din nou platforma de bungee-jumping (tot fara nici un client), poze cu tunelul, poze cu lacul, poze cu barajul, poze cu Tinman. Cromatica e superba, nu am mai vazut niciodata combinatia asta de culori acolo lac-munte-padure-cer. Ma incarc din nou cu amintirea unui loc superb, si regret din nou ca avem o tara atit de frumoasa, dar din pacate locuita.

Din nou pe drum, am fugit de caldura din Bucuresti, sunt pe Transfagarasan, dar tot de 35 de grade am parte. Totusi, peisajele sunt mult mai frumoase cu un cer atit de albastru, parca si drumul arata mai bine, micuta cascada de la un colt de drum are o apa limpede si curata si nu suvoaiele de noroi de acum o luna. Incet-incet ajungem din nou in zona de pasune alpina. Lipseste zapada de iunie, dar peisajele sunt la fel de salbatice, de spectaculoase, de unice. Verdele crud varatec se imbina superb cu verdele inchis al padurii de conifere, cu griul stincilor abrupte si cu turcoazul infinit al cerului. Ou sont les neiges d'antan ? Mi-e dor de ochiurile de zapada cernuta fin si aruncata ici si colo pe munte. Nu mai sunt sofer si pot sa ma ocup mult mai constiincios de fotografie. Din nou pauza la cascada Capra, din nou la cota 1800. Aparatul capteaza imagini superbe si mie mi-e greu sa ma dau plecat de acolo. E atit de frumos... Ajungem si la tunelul dintre anotimpuri, sub acoperisul Romaniei. Cind intram sunt 27 de grade, cind iesim... 20 de grade. In fine, racoare. Dar senin, soarele domina peisajul fara a lasa vreun nor sa strice frumusetea din jur. Cerul turcoaz si muntele verde, iar in mijloc oglinda lacului si cabana. Vremea e superba, la fel si locul, asa ca din nou incep sa fac poze, caut noi unghiuri si noi perspective ale locului. Despre loc am mai povestit in blogul "Transfagarasan", asa ca nu o sa mai insist. Atmosfera de bazar de la capatul tunelului e aceeasi, lume multa ca duminica pe bulevard, masina linga masina, corturi montate ici si colo. Mincam ceva si constat cu placuta surprindere ca pot sa beau Silva Bruna pe terasa cabanei, pe malul lacului. Ma plimb in jurul lacului. Vad pe cineva care se da cu aripa. Nu cumva o fi ? Ba da, e Madalin, amicul de la Sibiu, care e nelipsit prin aceste locuri de cite ori e vreme frumoasa, sa dea o tura cu parapanta. Intr-un final, dupa multe cautari, gasesc si un colt umbrit, in care niste urme de zapada ignora faptul ca e aproape august. Iese de un bulgare si o mica bataie cu mini-bulgari. Snadalele mele se infig nefiresc in micul petic de zapada, iar un bulgare zboara catre lac. Un pastrav se sperie si sare, dar prea repede pentru a-l putea imortaliza. Intre timp orice unda de vint dispare si din nou apa lacului devine o oglinda imensa, in care cabana are o sora geamana in apele lacului, iar muntii se continua si ei in jos. Din nou ma cuprinde senzatia de lac glaciar in creierii Alpilor. Si totusi, nu... Suntem in Romania, la nici 250 km de Bucuresti. Bilea m-a intimpinat pentru a doua oara cu un cer de un azur visator, cu un soare pregatindu-se sa apuna dupa munti, si cu o imensa oglinda. Probabil incearca sa-mi transmita ca viata e frumoasa si ca exista atitea locuri frumoase si atitia oameni cu suflete frumoase incit nu trebuie sa-mi fac vreodata griji ca m-as putea plictisi, si ca nu imi va ajunge o viata de om sa le cunosc pe toate si sa ii cunosc pe toti. Oare aici e raiul pe pamint ? Bucuria ochilor se filtreaza intr-o incintare a sufletului, in care maretia si salbaticia naturii te coplesesc. Cuvintele sunt de prisos, poate imaginile sa capteze o mica parte din superbitatea locului. Nu mai vreau sa plec de acolo, dar timpul trece, soarele incepe sa se ascunda si eu nu stiu unde o sa-mi petrec noaptea.

Bilea Cascada, o carare, un riu repede de munte, un apus de soare printre copaci, serpentine, ace de par, peisaje minunate, panorama Podisului Transilvaniei, un orizont la sute de kilometri. Din pacate, in numai 20 de kilometri, toate acestea au luat sfirsit si am revenit la realitate. Ajungem la DN1 si facem dreapta. Ne enervam de faptul ca se lucreaza si ca sunt zeci de semafoare intre Sibiu si Brasov, care fac ca placerea acestui drum sa fie compensata de durata lui mult mai mare. Si totusi, tot primesc un premiu de consolare... De dupa crestele inalte si semete ale muntilor Fagaras rasare luna. Se pare ca anul asta am invatat sa iubesc si rasariturile de luna, dar am de ce. Este minunat, o luna portocalie scoate sfios capul de dupa o creasta, apoi prinde curaj si urca incet-incet pe cer, devenind o mare luna plina si luminind drumurile de munte pe unde ratacim noi. Fagaras. Zarnesti. GPS-ul o ia razna si ne invirte 10 minute degeaba prin Zarnesti pina ajungem la concluzia ca ne putem descurca si fara sa-i ascultam sfaturile. Castelul Bran luminat in noapte. Serpentinele de la Moeciu. O intersectie la dreapta si drumul spre un alt colt de rai... Sirnea. Dar asta se va intimpla intr-un blog viitor...

27 iulie 2007

Salbaticie intre Vama si 2 Mai

Vineri seara. Caldura mare. Bagajul e facut, am facut plinul, am sunat la tanti Dorina pentru camera. Din pacate, nu toata lumea care isi propune sa termine programul vinerea la ora 5 reuseste. Ma duc la niste prieteni foarte buni si mai povestim citeva ore, de una, de alta, pina vine telefonul salvator. E ora 9 seara si intru pe autostrada. Inca e cald. 170 km/h pe autostrada, 30 km/h in afara ei. Accident fara victime la Medgidia, copii de bani gata care conduc bolizi complet aiurea, motociclisti care se uita prea mult la televizor, Dacii de 20 de ani bine infipte pe banda doi cu 70 km/h. Si totusi mult mai liber decit daca as fi plecat mai devreme. Ajung in Vama, bag masina in curte, duc geanta in camera si pina la 12 am timp sa beau si o bere la botul calului.

Prietenul Toni ma asteapta la o bere rece la Frontiera, dar cea mai buna bere e a cincea. Si totusi sunt obosit, asa ca la ora 3 capitulez si ma duc la culcare. Week-end-ul asta este de odihna, fara nopti pierdute la Stuf pina dimineata, fara rasarit pe Bolero. Vreau sa fie 2 zile in Vama si nu 2 nopti in Vama de data asta. Dimineata, program de voie. O cafea, o omleta si citeva beri, apoi profitam de oferta gazdei noastre si ii incercam aptitudinile de gospodina. Mincam in fundul curtii, ingrijit, banal, dar ieftin. Un prinz pentru 4 oameni costa cit un fel mai rasarit la Bibi. Parca ar merge niste clatite la desert. Dor de vama. Pentru cine nu stie, e o jumatate de pepene galben scobit in care se intimpla salata de fructe, crema de ciocolata si frisca... Gasca se sparge, unii la plaja, eu aleg compania unei Silva Brune la ultima terasa dinspre granita. Aici parca e mai "Vama" decit in alte parti, lumea e mai linistita, valurile se sparg mai frumos de tarm si nebunia e departe.

Intermezzo pentru o cina la Jupiter. Se maninca foarte bine, salata "Mediterraneo" cu ton, degetelele de pui cu un delicios sos roz si un desert excelent, asortate cu un vin bun ne dau prilejul unui rasfat culinar pe care nu l-am mai incercat de mult. Putina varietate si putin rasfat nu strica insa niciodata.
Inapoi in Vama, cu stomacul plin. La Stuf e prea nebunie pentru planurile mele pasnice. O Silva Bruna la Proplaca lui Oreste, o muzica buna, fara hituri idioate, un Campari Orange si la ora 1 ma bag la somn, pentru a celebra acest week end diferit.
Duminica. Zi de mahmureala placuta. Ma trezesc la timp pentru o omleta si o cafea, apoi imi iau aparatul si ma apuc sa colind cotloanele mai ascunse ale Vamii, stradutele inguste din sud, din spatele bisericii. Indicatorul de sfirsit de Vama Veche. Casute mici si frumoase, chiosculete umbrite, boutique-uri cu preturi decente. Sunt la capatul Vamii si e mult mai bine, Strazile pustii, fara oameni si fara masini, ma fac sa retraiesc nostalgia Vamii de altadata. Probabil asta o sa mai vad in Vama la mijloc de septembrie, intr-un caz fericit. Stufstock e anul asta in august, asa ca, daca se mai calmeaza canicula, sunt sanse de un septembrie linistit. Ma plimb singur pe stradutele din Vama, o strabat de la un cap la altul si pasii ma poarta spre casutele de pescari din nord. Fara sa-mi dau seama, cu aparatul la ochi, trec de ele si ma trezesc pe faleza pustie dinspre 2 Mai. Imi place atit de mult, incit imi continui drumul. Soarele ma arde necrutator, sticla de suc rece incepe sa se incalzeasca, dar e atit de frumos si atit de salbatic deopotriva. Ma hotarasc sa-mi continui drumul, stabilesc ca target "Micul Golf" din 2 Mai. Zona de aproximativ 3 kilometri dintre Vama si 2 Mai cuprinde o puzderie de mici plaje, explorate si exploatate numai de catre cunoscatori. Peisajul e unul fantastic: prabusirile de pamint si eroziunea tot mai accentuata a buzei falezei au creat adevarati munti abrupti, ce nu pot fi urcati decit pe alocuri. Aici apa este clara, nisipul e fin, pretutindeni gasesti milioane de scoici si melci de mare. Pietre rosii, pereti verticali de pamint, locurile acestea sunt atit de frumoase si atit de salbatice incit cuvintele pot exprima cu greu frumusetea peisajului. Pescarusii se aduna cu sutele, departe de haosul de pe plaja din Vama. Linistite si curate, cu un nisip fin, departe de tumultul litoralului "civilizat", aceste plaje sunt ideale pentru a te bronza fara grija, pescuit, scufundari, plimbari si povesti, cules de scoici. Departe de "civilizatia" agresiva care a invadat Vama, departe de sezlongurile de plastic si umbrelutele moderne, divers colorate, sau cu reclame la diverse beri si bauturi racoritoare, departe de manelele si de termopanele de la monstrii din beton. Din pacate o mare parte din zona e un imens cos de gunoi in aer liber, sute de peturi goale zgirie vazul si deranjeaza valurile si pescarusii. Trec de un lan de cicoare si vad cum marea e linistita in mici golfulete, din pacate covoare de alge sunt peste tot si nu poti sa intri cu picioarele in mare chiar de la mal. Mai intilnesc citiva rataciti care se plimba sau fac plaja, dar sunt foarte putini. Vad resturile unui foc de tabara in jurul caruia probabil o gasca a stat intr o noapte la lumina lunii si a cintat la chitara. Zeci de pescarusi neobisnuiti cu prezente umane se sperie de aparatul meu foto si isi iau zborul pe mare. Ma gindesc la cum am luat noi oamenii in stapinire locurile astea, de drept ale lor, si cum i-am determinat sa se izoleze aici, in golful dintre Vama si 2 Mai, unde se string cu zecile, cu sutele... Acum acesta a devenit "golful pescarusilor", locul unde, daca vrei sa-i vezi de aproape, trebuie sa nici nu respiri, altfel te simt imediat. Peretii de stinca par tot mai amenintatori si cu greu imi dau seama unde se termina. Furtuna a prabusit niste copaci si la un moment dat imi e foarte greu sa trec, printre tone de alge si metri cubi de pamint, si zece centimetri de nisip. Reusesc sa scap, dau de o gasca strinsa pe un petec de nisip, vad o braca de pescari, si incet-incet ma apropiu iar de lumea civilizata. Inca e salbaticie, dar apar oameni, se vad macarelele din santierul de la 2 Mai, se vede plaja plina de oameni, iar eu mai ocolesc o stinca si vad digul. Ultima suta de metri parca e cea mai lunga. 2 Mai parca se departa pe masura ce eu ma apropiam. Parea doar un miraj pina am zarit, la baza falezei, primele corturi, primele trupuri aramii adormite, primele barci pescaresti. Gata, sunt la "Micul Golf". Am ajuns, sucul s-a terminat demult si beau pe nerasuflate un litru de apa minerala. Ma duc pe dig si privesc marea si drumul pe care l-am facut. E superb, e doar natura salbatica, mare, nisip si scoici. E un loc prin care orice iubitor adevarat al Vamii ar trebui sa il parcurga, intr-un traseu initiatic a ce reprezenta pe vremuri acest colt uitat de tara.
"Salvati Vama Veche de sine insasi!
Sa nu mai fie atit de primitoare,
atit de frumos indiferenta,
ca o femeie inaccesibila...
Inchideti-i porţile! Monopol!
Taxa pe orice mişcare
si orice visare din exterior!
Vama nu mai exista,
ce mai cautati
pe pamintul acesta gol de sine,
plin de amintirile altora?
Va cautati copilaria, cumva? "