Concurs foto

Am avut o mare satisfactie. Am participat la un concurs foto intern, in cadrul bancii. Participasem si anul trecut, dar numai cu poze cu rasarituri in Vama si se pare ca juriul nu le-a apreciat. Mi-a parut tare rau, eu tin foarte mult la pozele respective. Anul asta, la imboldul citorva prieteni (in special Ileana si Jimmy, carora tin sa le multumesc foarte mult), am trimis si o alta poza care mie imi place foarte mult. Am intitulat-o "Drumul florilor" si e "trasa" in cetate la Sighisoara, in octombrie 2002 (of, ce repede trece timpul asta... parca a fost ieri). Figura batrinei care cobora din cetate mi s-a parut deosebit de sugestiva, exprima atit de multa bunatate... Cele doua galeti cu flori mi s-au parut a exprima un echilibru atit cromatic, dar si fizic, si nu in ultimul rind sufletesc. Iar ceea ce mi s-a parut ca ar da cel mai mult farmec compozitiei a fost faptul ca batrina mergea exact pe un drum descris aleator de cele citeva pietre albe din multitudinea de pietre gri. Si totul pe o stradutza atit de frumoasa, cu cladiri atit de vechi si incarcate de istorie, incit numai reclamele din capat si cutia postala din dreapta te fac sa iti dai seama ca esti in secolul XXI... Echilibru, istorie, vechi, lumina, bunatate, frumusete... Astea sunt primele cuvinte care imi vin in cap revazind (pentru a cita oara?) aceasta fotografie.

Si a venit si momentul fericit in care s-au anuntat rezultatele. Nu am luat nici un premiu, totusi fotografia mea era intre primele 20 si am cistigat dreptul de a fi expusa in holul bancii, alaturi de celelalte lucrari alese de juriu. E un prim pas, nu imi pare rau ca nu am luat nici un premiu, imi pare bine ca este prima oara cind partea mea artistica este recunoscuta de niste specialisti si sper ca pe viitor sa am rezultate si mai bune.... Orice drum, oricit de lung ar fi el, trebuie sa inceapa cu un prim pas, si in cazul meu, acesta a fost facut. O lucrare de-a mea este expusa, presedintele bancii m-a felicitat personal, iar colegii au venit la un vernisaj al acestei expozitii ! Hurray ! Viitorul suna bine...
Urma sa apar si intr-un catalog al acestei expozitii si am avut misiunea ingrata de a scrie un text de 1500 caractere in care sa explic ce inseamna pentru mine fotografia, ca si pasiune. Si daca tot l-am scris, sa vi-l impartasesc si voua:

"Eu sunt Boby pentru toti cei care ma cunosc, iar fotografia este una din pasiunile mele. Imi place la nebunie sa fotografiez. Ce reprezinta fotografia pentru mine ? Amintirile ce sfideaza timpul. Ma pot defini ca un om „intoxicat” de imagine si nu pot sa nu remarc spectacolul vizual al lumii in care traim. Avem o tara minunata, plina cu locuri superbe care ofera mult material celor pasionati de asa ceva si astfel una din pasiunile mele – calatoriile s-a imbinat in mod natural cu dorinta de a avea cit mai multe amintiri care sa ramina peste timp. Asa am descoperit ca lumea exista si noi existam impreuna cu ea, ca noi ne dorim sa nu fim singuri in aceasta lume, ne dorim ca si ceilalti sa afle ce ni s-a intimplat. Si atunci exista aceasta bucurie si pofta de a spune mai departe. Pentru ca intotdeauna o imagine valoreaza mai mult decit o suta de cuvinte, de exclamatii sau de superlative. Cred ca orice om caruia ii pui in mina un aparat poate fi un bun fotograf, daca stii sa-l provoci. Provocarea si interesul determina limita dintre o poza mediocra si o fotografie incredibila. Practic, fotografia mi se pare pasiunea de a comunica altei persoane emotiile stirnite de un subiect. Este arta de a comunica pasiunea si din acest motiv am devenit pasionat de subiectele pe care le fotografiez. Adevarata arta este o expresie a imaginatiei si mai putin o reproducere a realitatii, expresia dragostei pentru natura si peisajele ei. Cind pui suflet, vei reusi sa atingi nu doar privirea ci si sufletul privitorului..."

Momentan nu sunt disponibil pentru ca momentan sunt liber

Am gasit rasfoind presa pe net un articol de un mare bun simt:

M-am hotarat sa scriu aceste rinduri dupa ce m-am intors de la un prinz la care n-am avut telefonul mobil. Mi l-am uitat cand am plecat de la birou. Si m-am simtit foarte, foarte liber. Ideea ca voi lua un prinz de placere, cu niste prieteni, si ca telefonul nu va suna, nu va vibra, nu va exista, m-a facut sa ma simt, dintr-odata, liber.
Si ma intreb cum am ajuns aici. Mi-aduc aminte de vremea in care nu aveam telefon mobil si nu ma simteam liber, ci doar normal. Acum ca-l am, e un act de curaj sa nu-l port. Cand am ajuns in parcare si mi-am dat seama ca l-am uitat, am stat un pic in cumpana daca sa ma intorc sa-l iau sau nu. Mi-e greu sa-mi numar prietenii care sunt in stare de asa ceva: sa plece undeva, pentru cateva ore, fara telefonul mobil. Si-asa, ma numar printre foarte putinii care-l inchid noaptea.
Acum citeva saptamani mi-a crapat hardul la laptop. Odata cu el mi-a crapat putin si respectul de sine. Cele citeva zile, cit aparatul a fost in service, m-am simtit ca dracu'. Mi se parea ca n-am ceva, ca-mi lipseste o parte a corpului, sau ca umblu dezbracat pe strada. Ca nu sunt intreg. Si-mi venea sa ma iau la palme pentru ca ma simteam asa. Pentru ca mi-am dat voie sa ajung asa. Sa nu mai fiu eu insumi, liber si de ajuns, fara laptop si fara mobil.
Sunt inclinat sa zic ca telefonul mobil, email-ul, inseamna o enorma libertate de comunicare. Sunt insa inclinat sa simt ca am devenit prizonierul unei capcane in care libertatea e iluzia, iar dependenta e realitatea.
Cei doi baieti ai mei sunt in clasele a III-a si a IV-a si fiecare e singurul din clasa lui care nu are telefon mobil. Cand mi-au spus asta, am ramas masca, iar cand mi-am revenit i-am intrebat daca le trebuie mobile pentru ceva si mi-au raspuns rizind ca nu. Cind au chef, se joaca pe ale celorlalti, dar prefera mult mai mult sa se joace cu alti copii decit cu telefoanele lor. Sper sa-i tina cit mai mult.
Si iarasi ma gandesc si imi dau seama ca nu mai stiu cind am luat ultimul pranz cu prietenii in care cel putin unul dintre ei sa nu vorbeasca la mobil in timpul mesei.
Cum am ajuns ca in loc sa fim stapinii timpului nostru, sa ne lasam luati in stapinire de oricine vrea, oricind si oriunde, sa vorbeasca cu noi?
Ma bate gandul sa infiintez o comunitate: aceea a celor care sunt de acord sa-si tina mobilele inchise cel putin doua ore in timpul zilei. Si outlook-ul. Si messenger-ul. Ce-o sa fie? O sa se darime lumea? O sa pierdem contracte de milioane? O sa ne pierdem toti clientii? O sa fim dati afara? Sau o sa avem doua ore de libertate in care ne putem intoarce catre noi insine si putem face ceea ce ne dorim cu adevarat, ceva care ne bucura si ne umple timpul cu un sens adevarat?
Prinzul despre care vorbesc a fost unul foarte placut. A fost placut pentru ca ne-am intilnit de placere. Adica fara nici o treaba. Si asta e un lucru care mi se intampla din ce in ce mai rar. Sa ma intilnesc cu oameni fara sa am vreo treaba cu ei. Adica treaba sa fie asta - sa ne intilnim fara treaba. Intotdeauna cand lansez o astfel de invitatie, ea e primita cu citeva secunde de deruta - oamenii au tendinta sa banuiasca o agenda ascunsa; altminteri cum sa ne intilnim asa, degeaba? Adica daca n­avem o treaba, e degeaba. Noi, pentru noi insine, suntem degeaba. Numai cind suntem pentru altii, avem un rost.
Ma simt din ce in ce mai inadecvat intr-o lume in care fiecare minut si omul cu care-l petreci trebuie sa aiba un rost, unul material, financiar, productiv. Ma intreb, dar cu mine cum ramane? Cu ce-mi place mie, cu cine-mi place mie, cu astea ce fac daca se intampla sa nu fie parte dintr-o „treaba"? Cum ma mai intilnesc eu cu oamenii care-mi plac, daca n-am un business cu ei, o propunere, un deal, ceva acolo care sa insemne ca iese ceva pentru cineva? Cum mai stam de vorba daca la final nu apare si o oferta sau o cerere de oferta?
Asta ar fi, poate, o idee interesanta de business - un serviciu care sa puna in legatura oameni care vor sa se intilneasca doar de placere; interzis cu mobile si cu mailuri. S-ar comunica doar prin biletele, scrisori scrise de mana si intilniri fata in fata. Am fi multi, am fi putini? Ne-am simti mai oameni, mai vii, mai liberi?
Autor: Cosmin Alexandru

Dunarea la Cazane

Am spus in blogul cu "Vama Veche cu oameni noi" ca am preferat sa ocolesc Vama de 1 Mai, pentru a nu da acolo de "noii oameni" care au venit sa strice Vama. Oricum imi doream sa ies din Bucuresti, sa respir pentru citeva zile un alt aer. Initial planul era sa merg la Sibiu, sa vad cum arata Capitala Culturala Europeana a anului 2007. Din pacate, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din tirg si am fost nevoit sa-mi schimb planurile pe ultima suta de metri. Am avut norocul de a fi vorbit cu un grup de prieteni care m-au chemat cu ei intr-o zona pe care demult vroiam sa o vad: zona Portile de Fier (Defileul Dunarii).
Am aflat ca exista un Parc Natural "Portile de Fier", care poate fi sintetizat in citeva afirmatii: este unul dintre cele mai frumoase parcuri naturale din Europa, este unul din parcurile cu cea mai veche istorie geologica, este arealul cu cea mai mare diversitate biologica intr-un complex de ecosisteme, reprezinta cel mai mare si mai vechi defileu al unui fluviu din Europa, este arealul unde Dunarea are cea mai mare adancime si ingustime a vaii ei, este parcul natural cu cea mai mare suprafata din Romania (115.655 hectare), contine cea mai mare diversitate etnica si culturala dintr-un parc din Romania, reprezinta cea mai mare acumulare de apa si cea mai mare hidrocentrala din Romania. De asemenea aici exista cel mai spectaculos neck vulcanic din Romania - Trescovat si este cel mai mare areal unde traieste Testoasa lui Hermann.
Este o zona de o frumusete deosebita, greu de descris in cuvinte. Peisajele sunt impunatoare, iar soseaua care serpuieste pe malul Dunarii iti permite scurte clipe de ragaz si contemplare. Fiecare kilometru pe care il parcurgi iti aduce alte si alte privelisti minunate. Este o experienta deosebita si unica pentru fiecare turist care paseste pentru prima data in aceste locuri. Prin energie, indaratnicie si rabdare, Dunarea a spart ziduri de piatra, despartind Carpatii de Balcani.
Potentialul turistic al zonei este ridicat, obiectivele turistice fiind reprezentate de peisajele deosebite (punctele de belvedere de pe Ciucarul Mare, neckul vulcanic Trescovat etc.), de relieful exocarstic si endocarstic, ca si de obiectivele cultural-monahale (manastirea Sf. Ana, ruinele manastirii Vodita) dar si de istorie, ale carei urme se intilnesc la tot pasul, asemenea pieselor unui imens joc de puzzle.
Am stat la un motel de 3 stele care face parte din lantul Continental, situat in localitatea Gura Vaii, chiar la baza uriasului baraj-pod de la Portile de Fier care leaga Carpatii de Balcani si conditiile sunt superok.
Sistemul Portile de Fier I este una dintre cele mai mari constructii hidrotehnice din Europa si cea mai mare de pe Dunare. Hidrocentrala, una dintre maretele ctitorii ale "Epocii de aur" are o putere instalata de 1080 MW. Lacul sau de acumulare se intinde pina la confluenta cu riul Tisa si cuprinde in principal zona Defileului Dunarii, una dintre cele mai pitoresti si atractive zone turistice, atit prin frumusetile naturale ale regiunii cit si prin monumentele istorice datind din perioada Imperiului Roman. Odata cu darea in functiune a hidrocentralei, o intreaga lume a ramas acoperita de apa. De la Gura Vaii au fost stramutate sate intregi, au disparut insule (intre care si faimoasa Ada-Kaleh), s-a modificat un intreg peisaj.
Trecem pe un drum superb venind dinspre Drobeta spre Orsova si avem pe stinga Dunarea iar pe dreapta superbe variatii de relief si de peisaj, dealuri impadurite dar si munti cu inaltimi semete, riuri repezi si pesteri adinci sau golfuri. Soseaua si calea ferata trec peste niste viaducte a caror frumusete si salbaticie este deosebita.
Pe o harta chiar mai putin amanuntita a lumii, oricine gaseste Romania daca plimba degetul in josul Dunarii pina intersecteaza lantul carpatic. Doua coordonate care ne definesc nu numai geografia, dar si istoria. Maiestuoasa intalnire a generat un defileu pe masura, un spectacol de clasa europeana pe care trebuie sa-l vezi neaparat. Daca pina de curand aceasta zona superba a fost sever supravegheata de graniceri, pe aici evadind romanii in cautarea unei vieti mai bune, tot pe aici s-a facut contrabanda cu benzina si violari de embargouri. Se practica doar un turism de noapte, cu ghid cu kalasnikov. Acum, cand pacea s-a asezat peste Cazane, ai privilegiul de a fi deschizator de drumuri, vizitind cazanele cu barca cu motor sau cu vaporasul, cum am facut noi. Clar croaziera cu vaporasul mi s-a parut cea mai frumoasa parte a excursiei. Plecarea se face din Orsova, un orasel minunat desfasurat sub forma de amfiteatru la varsarea riului Cerna in Dunare. Cred ca nu exista turist care, iesind din defileul muntos, sa nu tresara la vederea Orsovei noi. Ca urmare a realizarii lacului de acumulare Portile de Fier, vechea vatra a orasului a fost inundata, iar populatia a fost stramutata pe un nou amplasament. Orasul apare surprinzator in fata, pe marginea unei oglinzi imense de apa, care reflecta colinele abrupte din jur si cerul.
Privelistea e grandioasa, cu totul aparte. In jur vedem viaducte peste vai salbatice, inaltimi stincoase, peisaje de neuitat, care nu mi-au permis sa las aparatul foto din mina mai deloc. Ajungem in Cazanele Mari si Mici, adica locurile in care defileul se ingusteaza. Denumirea de "Cazane" vine de la apele involburate ale Dunarii, care strabatind un defileu ingust par ca fierb. Cazanele reprezinta sectorul din defileul Dunarii de la trecerea prin muntii Carpati, au o lungime de cca 45 de km, iar in unele locuri Dunarea se ingusteaza pina la 150m, ingreunind navigatia. Cazanele Mici sunt doar preludiul festinului peisagistic care se anunta.
Peisajul atinge aici un maxim de spectaculozitate, prin salbaticia reliefului modelat in calcare si prin ingustimea lui. Trecem pe linga Tabula Traiana - situata pe malul iugoslav al Dunarii, care consemneaza inceputul drumului suspendat al lui Traian pe teritoriul Daciei, in anul 100 D.Hr. Cu ocazia formarii lacului de acumulare, monumentul a fost ridicat cu peste 20 metri prin decuparea unui bloc de stanca de 450 tone. Ajungem in golful ingust al Mraconiei, un mic fiord strajuit de monumentalul bust al Regelui Decebal, cioplit intr-o stinca de la intrare in Valea Mraconia, care are latimea de 25 m si inaltimea de 40 m (fiind cel mai mare din Europa) si a fost proiectat de sculptorul italian Mareo Galeotti di Pietrasanta, executia sa fiind opera unui grup de alpinisti-sculptori din Orsova si Baile Herculane. Vedem Manastirea Mraconia sau "Manastirea de sub ape", replica actuala a unei manastiri ortodoxe ctitorita in secolul al XIV-lea refacuta in mai multe rinduri si definitiv scufundata prin formarea lacului de acumulare. Defileam apoi pe linga pereti calcarosi verticali, smaltuiti cu flori sau ascunsi sub draperii de iedera. Relieful este in acelasi timp cutezator si romantic. Apele fierb, iar peretii iti dau senzatia, cu cei aproape 200 de metri inaltime, ca se tot apropie unii de altii, impreuna cu misterioase guri de pesteri. Intr-adevar o caracteristica a zonei sunt si cele 7 pesteri, dintre care cea mai importanta e pestera Ponicova (pestera Liliecilor) la care nu se poate ajunge de pe uscat ci doar cu o barca mai mica (ca intr-o poveste cu pirati) si care strabate un deal, iesind direct in Dunare.
Zona este absolut superba si oricit as abuza de epitete ca "maret", "minunat", "fenomenal", tot nu pot sa va descriu suficient in cuvinte minunatia peisajului si pot doar sa va recomand celor care nu ati facut-o inca, sa mergeti sa vedeti cu ochii vostri. Nu veti regreta nici un pic ! La numai 350 km de Bucuresti, peisaje unice va vor bucura ochii si vor incinta sufletul tuturor celor iubitori ai frumosuluiin salbaticie. Celor pasionati de fotografie, Dunarea le va oferi din plin material si inspiratie. Croaziera pe Dunare nu trebuie in nici un caz ratata, senzatia e mult mai intensa decit de pe uscat.

Drum bun !

S-a mutat intr-o stea

"Cind aveam posibilitatea sa-mi indeplinesc visul, mi-am dat seama ca si pasiunile imbatrinesc.
Nu stiu daca pot pretinde ca am stiut ce vreau de la viata. Nu mi-au lipsit tintele false si entuziasmele naive.
Niciodata n-ai avut suficienta imaginatie pentru a-ti inchipui lumea fara tine. Chiar daca n-ai mers cu vanitatea pina la paranoia de a crede ca lumea se invirte in jurul tau, ca e nerabdatoare sa auda ce spui, ti-a lipsit inteligenta sau puterea de a accepta ca nu insemni mai mult decit fotografiile ingalbenite pe care cineva, dupa tine, le va arunca la gunoi.
Si nu jucam doar pentru altii comedia de a vrea sa parem mai buni decit in realitate. O jucam si pentru noi.
Cam toate certitudinile mele, cite au fost, sunt acum ciuruite de indoieli, ca niste haine roase de molii. Mi-ar fi greu sa numesc una intacta.
Nu exista fericire de care sa-ti amintesti fara tristete.
Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il influenteaza si se schimba in functie de ceea ce ni se intimpla.
"mai tirziu" devenea "prea tirziu"
Am inceput sa-mi dau seama ca, din actor pe scena vietii, deveneam un figurant.
Memoria isi aminteste chiar si de uitare.
Doar din amintiri mai pot crede ca vara e anotimpul destinului meu.
Trebuie sa ari cind e e timpul sa ari, nu cind ai chef.
Eu am reusit sa am, azi, numai indoieli si sa nu mai ridic ochii spre cer decit ca sa stiu cind trebuie sa iau umbrela.
Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice om. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albastru decolorat banal, murdarit de fumul fabricilor, de unde cind se innoreaza, cad ploile care umplu orasul de balti.
Ramas singur, doream sa fiu cu altii. Fiind cu altii si nereusind sa ma integrez in atmosfera, preferam sa ramin singur.
Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata.
Calul troian era demult pe strazile Romei. Il reprezentau viciile, coruptia, despotismul singeros, cinicii de tot felul si, nu in ultimul rind, resemnarea.
Probabil trebuie sa pierzi ceva, ca sa-i dai o alura sentimentala.
Orice "paradis" nu poate fi decit o mare simplitate.
Am avut nevoie mereu de un zid de care sa ma sprijin. Cind el mi-a lipsit, am intrat in panica.
O viata mediocra poate fi justificata. Mai ales intr-o lume mediocra. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuza. Nimic nu ne opreste sa visam fara masura.
Ma pot uita, oare, in oglinda sparta a memoriei mele fara teama ca am ratat tocmai ceea ce n-as fi vrut sa ratez?
Am aflat ca exista o limba pe care o vorbeste un singur om. Dar cu cine discuta?
Forma cea mai subtila in care se poate infatisa un mister este banalitatea.
Dumnezeu a creat lumea in asa fel incit sa regretam aproape totdeauna prea tirziu.
A muri inseamna a te muta intr-o stea.
Dumnezeu a creat omul, insa l-a lasat pe diavol sa-l finiseze, iar diavolul n-are masura.
Acesta pare a fi trecutul. Un limbaj.
Atent prea mult la amanunte, nu risc, oare, sa scap esentialul? "

"Autoportret intr-o oglinda sparta" - Octavian Paler

S-a stins din viata Octavian Paler

Octavian Paler s-a stins din viata luni la virsta de 81 de ani. E greu sa gasesti niste cuvinte destul de intelepte sau de spirituale pentru a exprima asta. La virsta lui, era probabil unul dintre cei mai lucizi oameni ai Romaniei. Spirit nelinistit, scriitorul a parasit intr-un final aceasta lume pe care a criticat-o dar a si iubit-o atit de mult.
Octavian Paler a incetat din viata luni, in jurul orei 19:30, la domiciliul sau, dupa ce fusese internat la Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti cu putine zile in urma. Octavian Paler a fost spitalizat de mai multe ori in decursul ultimilor ani, in 2001 suferind un infarct miocardic, iar in 2002 un accident cerebral.
Scriitorul s-a nascut la 2 iulie 1926, in comuna Lisa, din judetul Fagaras, actualmente Brasov. A absolvit scoala primara in satul natal, iar apoi a urmat Colegiul Spiru Haret din Bucureşti si cursurile a doua facultati, devenind licentiat in Filozofie şi Drept. A fost redactor, sef de secţie, corespondent special, redactor-sef adjunct la Radio-TV, corespondent Agerpres la Roma, director general al TVR (1965-1970), redactor-sef al ziarului România libera in perioada 1971-1983, iar dupa evenimentele din decembrie 1989, director onorific al aceluiaşi cotidian. A fost persecutat de Securitate datorita viziunilor sale pro-occidentale si de critica la adresa PCR si a lui Nicolae Ceauşescu. I s-a stabilit domiciliul fortat si i s-au interzis diferite activitati in lumea artistica.
A debutat in 1958 cu versuri – "Umbra cuvintelor", pentru a continua cu note de calatorie – "Drumuri prin memorie" (I, 1972, II, 1974), critica de arta – "Un muzeu in labirint", eseuri – "Mitologii subiective" (1975), proza – "Viata ca o corida". A mai publicat "Don Quijote in Est" (1994), "Rugati-va sa nu va creasca aripi" (1995), "Eul detestabil", "Vremea intrebarilor", "Polemici cordiale". A fost membru al Uniuni Scriitorilor, dar si deputat in Marea Adunare Nationala.
Dupa evenimentele din Decembrie 1989 fondeaza impreuna cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, s.a. Grupul de Dialog Social, care se evidentiaza prin pozitiile sale anti-comuniste. Devine, pe rind, editorialist al ziarelor Romania Libera, Cotidianul si Ziua. Ramine, totusi, un jurnalist si comentator apreciat. In ultimii ani de viata a devenit un critic acerb al clasei politice romanesti.
In "Autoportret intr-o oglinda sparta", Octavian Paler marturisea ca nu poate sa scrie decit daca se descrie: "Biografia mea nu are nimic spectaculos. Poate doar faptul ca am trait usor somnambulic, intre realitate si vis, sa fie interesant (...) In rest, explicatia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simpla. Fiind un introvertit, nu am cum sa scap de «eu». Nu pot sa scriu daca nu ma descriu".
Octavian Paler a fost nu numai un scriitor cu preocupari literare diverse, de la proza la eseuri si critica de arta, ci si o personalitate a societatii civile si o constiinta morala, cred colegii sai scriitori si gazetari. Presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, stia de ceva vreme ca Octavian Paler este din ce in ce mai bolnav si totusi moartea lui l-a luat prin surprindere. "Il cunosc de aproape 40 de ani, i-am citit toate cartile, iar dupa ’89 i-am stat alaturi in imprejurarile politice. Cu el dispare nu numai un om de cultura, ci si o personalitate a societatii civile. Dumnezeu sa-l odihneasca si sa incercam sa-l recitim si sa ne aducem aminte de el cit mai des", a declarat Nicolae Manolescu. Jurnalistul Ion Cristoiu crede ca Octavian Paler a fost "ultimul mare moralist din istoria noastra postbelica". "Un scriitor care m-a surprins intotdeauna prin radicalitatea optiunilor sale morale, dar mai ales prin stilul sau lapidar de intelept coborit in strada", mai spune Cristoiu. "Prin disparitia sa, generatiile mai tinere, dar si generatiile de virsta mea pierd irecuperabil un reper de constiinta intelectuala", a conchis Cristoiu.
Spre sfirsitul lui 2005, scriitorul Octavian Paler a primit recunoasterea pe care cititorii sai i-o dadusera deja de foarte mult timp – premiul pentru intreaga activitate literara, Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor din Romania. Destinul sau e acela al debutantului la 40 de ani care depaseste istoria prin recursul la memoria antichitatii.

Ati dat destul pentru tara asta, domnule Paler. Odihniti-va in pace !

Vama Veche cu oameni noi

Mi-am dorit sa vad cit mai repede Vama si anul asta, dar ca si in anii trecuti am preferat ca asta sa nu se intimple de 1 mai. Se pare ca din nou am avut o idee buna, pentru ca a fost exact cum ma asteptam.
Vacanta de 1 mai a adus hotelierilor din Vama o mare bucurie: un mare aflux de turisti (dupa unele surse chiar 7-8.000). Ce a insemnat acest lucru pentru bietul (fost) sat pescaresc ? O mare de gunoaie, masini din care se auzeau acorduri suave de manele si pustani beti si violenti. Incepind cu 27 aprilie si terminind cu 1 mai, puzderie de oameni au calcat la picioare Vama, la propriu si la figurat, in cautare de senzatii tari.
Noua Vama Veche arata cu totul altfel decit cea de care ne-am indragostit unii dintre noi. O generatie noua, dupa a carei atitudine iti dai seama ca se pot face o mie de festivaluri rock, de Stufstockuri si de "Salvati Vama Veche", ca Vama nu are cum sa mai devina niciodata ce-a fost - camin al hippiotilor si rockerilor din anii 1980-90... Rockerii sunt din ce in ce mai putini, unii dintre motoristi au renuntat la parul lung si la gecile de piele cu multe fermoare. Nostalgia insa doarme in continuare la cort.
In mod sigur, Vama este cel mai nonconformist loc din Romania si este locul unde poti sa te simti bine si sa faci tot ce vrei fara insa a ii deranja pe ceilalti. Din pacate multi dintre cei care au venit au confundat acest lucru cu ideea ca de fapt aici poti sa faci cita mizerie doresti si unde doresti. La tot pasul gaseai sute de sticle si cutii de bere aruncate, ambalaje si orice tip de obiect care nu mai putea fi folosit. Iar cei care nu doreau sa contribuie la mzieria generala, cu siguranta aveau nevoie de multa rabdare si perseverenta pentru a gasi un cos de gunoi, iar daca aveau norocul sa-l depisteze, acesta era tot timpul plin. Si daca nu te impiedicai de aceste mormane, cu siguranta te loveai de un tinar care abia se mai tinea pe picioare de "fericire" si care te ruga mai mult decit insistent sa-i dai niste bani, evident, pentru bautura. Pitorescul peisaj continua cu masini ce prafuiau tot in calea lor si din care atirna o mina pe care trona ghiulul impreuna cu bratara din aur masiv si din care intotdeauna se auzea muzica data la maxim, aproape fara exceptie manele si house.
Vama are acum ceva proaspat, insa e la fel de plina de ura ca si in anii trecuti. Sprincene incruntate intre oamenii care nu arata la fel, si aere de superioritate din partea valului de intelectuali de stinga cu tricouri haioase si cu atitudine de Mamaia. Oameni de treaba, cu vietile la locul lor, dar care dupa 20 beri tot se numesc „beti ca niste porci”. Acesti combatanti melancolici, cheguevaristi, "nonconformisti" si desueti cred ca au auzit si ei despre spiritul de la Vama Veche, au ascultat formatia omonima si au venit sa-l descopere dar prea tirziu. Pe vremea cind era intr-adevar frumos in acel loc erau prea mici ca sa ajunga asa departe de casa. Cei un pic in varsta aveau si ei distractia loc: ATV-urile. Daca stateai ca omul pe nisip cu ochii la mare venea imediat un maniac calare pe ATV care sa te scoata din film. Norocul e ca nu au toti bani sa isi cumpere. Erau numai vreo trei-patru cu ATV, dar suficient de multi sa lase transee in nisip.
In vama ziua se bea si noaptea la fel. Cine vrea si are unde mai si danseaza. Noaptea incepe adevarata petrecere. Vama se transforma intr-un adevarat loc al contrastelor. Mii de oameni care faceau ce le traznea si unde. Conceptul de toaleta disparea cu desavirsire, fiind inlocuita cu orice colt liber de plaja. O gasca de tineri isi injecta nestingherita droguri in vena. O alta gasca era asezata in jurul unei masini din care se auzeau gratioase acorduri de manele, masina ostentativ instalata linga un club unde se asculta rock.
B52 era mai fresh si asta numai din cauza unei generatii noi ajunsa la pubertate care bea berea de seara acolo. Pletosii care se faceau crita in anii trecuti in B52, erau probabil „la Pirati”, fiindca locul lor a fost luat de brunete cu breton, imbracate in stretch. Erau si citiva baietasi acolo, dar nu aveau nas de genul de fete pe langa care dansau. Genul de impostori iesiti la agatat. Aproape de B52 a aparut un club nou unde non-stop se asculta muzica electronica. Multa lume care circula, fiindca era genul de loc care nu te tine aproape mai mult de 10 minute. Decorul care nu e suficient de prietenos te pierde prea repede si nici muzica nu era cea mai tare de pe plaja. In El Comandante erau cativa insi si biziia puternic rock. Club A nu se deschisese inca, iar in Expirat erau prea multi mini-punkeri. La Ovidiu, in primele ore de 1 Mai, un individ beat turta o incasa de la doi tipi masivi de la bar. Alti sase vamaioti de ocazie carau bancile pe plaja, sa faca focul. Se suparasera pe patron sau era vorba de o reintoarcere in sinul naturii, nu se stie. Majoritatea lemnelor aprinse pe plaja au fost candva banci si mese la Ovidiu, iar restul au fist bucati de lemn furate din gardurile oamenilor.
Se pare ca anul acesta, de 1 mai, Vama a suferit cel mai mult, avind parte de cel mai grotesc spectacol oferit de oameni care o vad ca pe o Ibiza a Romaniei. Sper totusi ca se vor fi razgindit sa mai vina vreodata, iar Vama va fi redata de drept celor care stiu sa o aprecieze asa cum trebuie, cu boemia ei, cu discutiile intelectuale la o bere la Ovidiu si cu rasaritul pe acorduri de Bolero. Baietii cu lanturi de gard la git care vin sa ne arata ce smecheri sunt cu blondele lor care se mitziie in extaz la fiecare hahait al masculilor lor sa ne lase si sa plece la Mamaia sau Eforie Sud. Nu asta cautam in Vama noi cei care mergem de ani la rind acolo, de pe vremea cind era pustiu si mergeam ca se evadam nu ca cei de acum sa epatam. Noi cautam locul acela in care puteai sa te simti bine si relaxat (atit fizic cit si psihic), cu oameni inteligenti, cititi si misto, care stiu sa se distreze. Azi au ramas doar slehtele recoltelor anuale de frustrati si mitocani impostori care vor sa treaca drept "boemi" si "artisti". Indiferent de "orientarea" muzicala, niste lucruri evidente ii unesc pe toti: crisparea, frustrarea, intoleranta si bineinteles infumurarea.
Tristul adevar e ca Vama Veche a murit. Complet. Iremediabil. Si se discuta pe tema asta de vreo 4 ani. Asta e. S-a terminat. Acum este o monstruozitate. Un fel de struto-camila. Un fel de Costinesti, o statiune de tineret, aglomerata cu tot felul de muzici, cu mizerie, de toate felurile. O rezervatie naturala distrusa. Specific romanesc.
"Salvati Vama Veche" ! Dar in primul rind salvati-o de oamenii noi !

Un pliant PSD pentru un mic

De "sarbatoarea noastra", asa cum si-au asumat cu tarie in voce liderii PSD ziua de 1 mai, Parcul Izvor a aratat ca provincia Kosovo intr-o zi proasta. Gratarele cocosate de mici fumegau mai rau ca niste cratere de obuz, acoperind fara discriminare si miile de membri PSD, adusi cu autocarele din toate colturile tarii, si sutele de pensionari veniti sa inhate micii si berea gratis.
Pana la ora 14.00, cand au sosit in parc liderii partidului, in fruntea cohortelor de sustinatori adunati de-a valma din organizatiile de sector ale Capitalei, din Ilfov, Sibiu, Slatina, Galati sau Neamt, principala grija a celor prezenti la "sarbatoarea cImpeneasca" era reprezentata de bonuri. Fara ele, nu primeai gratis patru mici si o doza de bere. La orice cort rosu era buluc de lume, care spera la magicul petic de hartie.
"Stau si eu la coada asta, ca sigur se da ceva. Nu stiu ce, frunze", da din umeri o batrina cind o intrebi de ce se inghesuie. Cand ajungeau in fata, insa, primeau doar un vraf de pliante cu doctrina PSD. Bonurile de mici se dadusera de dimineata la sediul partidului si doar membrilor PSD, ai sindicatelor sau ai asociatiilor de pensionari.
Pentru restul lumii, micul era 1,5 lei si berea 2 lei. "Sa va ramana micii in gat daca nu dati bonuri", n-a mai suportat nedreptatea sociala un batran.

(Andrei Luca Popescu - Romania Libera)

We're all in it together. Portretul corporatistului la tinerete. (Wikiexperiment)

Excelent wikiexperimentul lui Mihai Morar si imi permit sa il citez din nou.
Zece ani e masura noastra. Plus sau minus zece la suta. Daca privesc in urma imi vad momentele cheie. 1. Prima suta de dolari/luna; prima casatorie; 2. Primii cinci sute, primul copil; 3. Prima mie, primul divort; 4. Primele trei mii, a doua sotie, prima amanta; 5. Primele cinci mii, primul pas lateral. Unde ma va duce urmatorul deceniu?
Sunt group brand manager si la mine la ”multinationala” toate discutiile incep cu “din punct de vedere marketing” intr-o sedinta in care marketingul nu are nici cea mai mica implicatie. Dau vina pe colegii de la “sales” ca nu mi-a iesit campania publicitara ca “nu au inteles mesajul reclamei” sau ca “nu sunt in target”. Ii urasc pe cei de la HR. De zece ani ma indobitocesc cu termenul lor de ”We are a big family!”
Intre timp, sotia a divortat de mine, iar fi-miu din prima casatorie stiu ca locuieste cu bunicii si imi trimite cate un SMS de ziua mea. Ultima oara l-am vazut in ajunul Anului Nou, radea in hohote. Am apucat sa ma joc cinci minute cu el. Si se agata de joaca asta ca un flamind care zareste o farfurie cu ciorba. 5 minute…Trebuia sa fug pana la birou. Aveam un ”memo” de predat…31 decembrie. Prima zi a anului trecut cand reuseam sa plec spre casa la 6.30. Imi amintesc si acum, cu jind, statusul lasat pe YM!: ”Nou record personal! 6:30 PM!” 31 decembrie.
Dimineata iar m-am trezit intr-un pat de hotel fara sa stiu macar in ce oras ma aflu. M-am mutat acum o luna intr-un duplex dintr-un Residential Park, platesc lunar rata la banca, dar nici macar o noapte n-am dormit acolo. ”Acolo”, pentru ca ”acasa” nu-i pot spune unui loc strain. Dar ma mandresc ca am o casa cuminte, amenajata corect, a la Elle Decoration. Peste noapte iar s-a revarsat un fluviu de mail-uri in Inbox. Jumatate sunt de la sefu’ care iar vrea sa-mi dovedeasca ca a stat mai mult ca oricine din companie peste program. Nimic neobisnuit. Vreo trei sunt de la prieteni. Am uitat sa-ti spun ca intalnirile cu prietenii le notez in agenda ce are pe coperta logo-ul firmei…Doar le notez. Nu ajung la niciuna. Habar n-am daca am rezervat bilete pentru zborul din seara asta. Dar e ceva mai important decat asta: cand ma urc in avion, sa nu uit sa optimizez calea de ajungere la locul meu - la fereastra, bineinteles (sa nu ma urc, ca ieri, pe la coada avionului, cand locul e in fata).
… n-as raspunde la telefon. Imi tiriie in cap, impreuna cu miorlaitul sefului, grimasele clientilor, piriitul sistemului de operare, vijiitul motorului, sunetul Excel-ului -ca un clopot de catedrala. Laptopul este cea mai inteligenta parte a corpului meu. Legat prin cordon ombilical de telefon. Raspund, totusi. Sunt lacrimile unei colege. Uitase sa scrie cu font Arial de 18 si scrisese cu 12. Au trecut-o pe lista urmatorului training pe teme de corporate ID, la un loc cu noii veniti in firma.
La dracu! Unde era, atunci, Ingerul Meu sa ma traga de guler: ”Inainte de a intra intr-o multinationala, ai grija ce-ti doresti ca poate ai deja, dar nu iti dai seama!” Atunci priveam de la fereastra caminului din Regie, cu nesfarsita pofta, lumea de dincolo de gunoaie. Acum, dupa ani, apuc arareori sa privesc pe fereastra office buiding-ului cu aceiasi ochi ( poate un pic mai incercanati), incercand sa-mi amintesc de ce atunci simteam atata pofta de viata. Intr-o dupa-masa ma uitam la doi muncitori care lucrau in gradina din fata cladirii. Tundeau iarba. Doamne, ce mi-as dori si eu sa tund iarba! Ce job bun trebuie sa fie asta! Nu ai deadline asa strict la tuns iarba. In plus, daca ploua, te poti opri…Respiri aer adevarat. Eu, aer reciclat din ventilatia cladirii…
Cand o sa-mi deschida cineva sufletul o sa descopere inauntru intreaga rezerva strategica de cizme a celor linga care am trait. Noroaie, lacrimi, singuratate si o cantitate considerabila de dezamagire pe care - cu greu vor intelege - ca nu am stocat-o pentru contabanda. Deocamdata, imi traiesc existenta de caricatura corporatista. Ca in acea dimineata cand aleragam sa verific standul nostru de la Romexpo. La intoarcere, am vazut ca inverzisera copacii. Eu eram in ghetele de iarna de la Pollini si in palton. Iar oamenii, pe strada - am fost surprins sa-i vad - nu se grabeau. Unii. Eu si cand sunt la shopping alerg.

…Am adormit tinand in poala singurul suflet din casa: MacBook-ul de 2.0 Ghz. Mi-am luat MacBook ca sa nu-mi reprosez ca n-am deschis o carte de luni de zile. In fond, munca n-a omorat pe nimeni.

Monstruoasa coalitie de la Universitate

Si tot de pe blogul lui Mihai Morar:
Nu trebuie sa fi trecut printr-o Universitate ca sa faci legaturile. Trebuie doar sa fi trecut pe linga Universitate… Sediul celor doua se afla in spatele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu. E ramas in memoria colectiva ca ”La Coada Calului”. Insa, este evident, de 2 saptamini, ”cele doua” se afla din nou ”La Botu’ Calului”. Infruptati-va monstruos! Cum va sta in obicei…

De ce-uri cu un singur raspuns. Raluca

O tanara de 31 de ani, manager de audit la filiala romana a multinationalei Ernst&Young, a fost gasita moarta, la sfirsitul saptamanii trecute, colegii sustinand ca dupa mai multe zeci de zile de munca fara pauza, cadavrul avind sub 40 de kilograme greutate. In citeva zile, numarul de menţiuni ale numelui Ralucai Stroescu indicate de o cautare Google a crescut de la 13.000 pe 27 aprilie la 650.000 acum (2 mai ora 19.00) !!! E subiectul pe care l-am intilnit si l-am discutat in toate cercurile, subiectul care i-a miscat pe toti cei cu care am vorbit.
Intr-o asociatie a workoholicilor anonimi as putea spune "si eu am fost Raluca Stroescu!”. La fel ar putea s-o facă multi dintre colegii, prietenii si cunostintele mele. Cu totii am privit rasaritul de soare de la birou vreodata, cu totii am strins din dinti si am mers mai departe in fiecare zi, gindindu-ne ca putem trece riul prin vadul cel mai periculos, fara sa ni se poata pune un circel. Cu totii am mizat pe „whatever doesn’t kill you makes you stronger”, ne-am imbatat cu el incercind sa demonstram si sa ne demonstram asta in fiecare zi, acumulind tot mai multe responsabilitati, acceptind fiecare proiect nou cu resemnare, cu convingerea ca, daca nu-l facem noi, nimeni pe planeta nu-l va putea duce la bun sfirsit. De o saptamina incoace am aflat brusc ca „whatever doesn’t kill you ... may kill someone like you". Am fost cu totii acolo, am acceptat mai mult si mult prea mult, nu neaparat pentru bani ci pentru ca asa credeam ca sunt regulile jocului.
Morala nu e numai pentru cei care sunt in pragul epuizarii ca sa demonstreze ca sunt in stare. Ci si pentru cei care ii conduc. Whatever doesn’t kill you may kill someone else. Faptul ca exista supravietuitori nu inseamna ca o cariera este un razboi. Faptul ca noi am trecut in adolescenta noastra profesionala prin toate astea nu inseamna ca trebuie sa le perpetuam, ci ca trebuie sa le punem punct.

Mi s-a parut excelent comentariul de pe blogul lui Mihai Morar "De ce-uri cu un singur raspuns. Raluca." si mi-am permis sa-l reproduc aici.

De ce seara, dupa zece, cand ma intorc acasa de la cina cu prietenii, in office building-urile de otel si sticla, vad siluete cocosate, aplecate peste tastatura?
De ce 80 la suta din prieteni, cand ii sun sa-i intreb de viata, imi raspund: ”Dimineata nu te-am putut asculta! Am stat la birou pana la unu, noaptea!”
De ce 70 la suta din prieteni, cand ii sun in timpul saptamanii sa-i chem la film, raspund invariabil: ”Nu pot, maine am deadline la un proiect! Vorbim in weekend!”?
De ce 50 la suta din prieteni, cand ii sun in weekend sa-i chem la cafea imi raspund: ”Trebuie sa trec un pic pe la birou. Vorbim dupa!”
De ce la 500 de euro, laptop, telefon si, eventual, masina din partea companiei, sunt maxim fericiti ca fac parte din clasa medie?
De ce, cand se elibereaza o pozitie din schema organizatiei, pentru 100 de euro in plus, accepta sa indeplineasca si sarcinile postului neocupat?
De ce singurul motiv pentru care presteaza ore suplimentare este visul orb ca, intr-o buna zi, C.E.O-ul va intra la ei in birou si le va propune o pozitie mai aproape de varful piramidei?
De ce, in 4 zile din 5, nu isi iau pauza de lunch, crezand ca asa o sa termine mai repede task-urile zilei, iar seara realizeaza ca, de fapt, tot la 22 au rupt usa firmei?
De ce sunt de parere ca sindicatul este o organizatie comunistoida, nedemna pentru un angajat de corporatie multinationala?
De ce cand cer o zi libera de la HR, dupa refuz li se aminteste de favorul de a munci intr-o astfel de companie :”Sunt zece ca tine care asteapta la usa!”
De ce au ajuns sa creada ca o saptamana de concediu de odihna pe an e un moft si nu un drept?
De ce, pe copiii fostelor colege de facultate si ai prietenelor din copilarie, i-au vazut doar in jpegurile trantite in attachment-urile mailurilor?
De ce ultimul cantec pe care au dansat se numeste ”Nokia Tune”?
De ce in vocabularul lor apar mai des ”consumer insights”, ”brand equity” si ”cost per point” decat ”mi-e dor”, ”visez”, ”te iubesc” ?
De ce isi vor aduce aminte abia maine ca ieri a fost ziua mamei?
De ce raspunsul la fiecare ‘”De ce?” dintr-o multime infinita este aceeasi stire seaca: ”Raluca Stroescu, managerul de audit la filiala romana a multinationalei Ernst&Young, a decedat din cauza epuizarii dupa mai multe saptamani de munca fara pauza. Raluca avea 31 de ani.” ?