Salbaticie intre Vama si 2 Mai

Vineri seara. Caldura mare. Bagajul e facut, am facut plinul, am sunat la tanti Dorina pentru camera. Din pacate, nu toata lumea care isi propune sa termine programul vinerea la ora 5 reuseste. Ma duc la niste prieteni foarte buni si mai povestim citeva ore, de una, de alta, pina vine telefonul salvator. E ora 9 seara si intru pe autostrada. Inca e cald. 170 km/h pe autostrada, 30 km/h in afara ei. Accident fara victime la Medgidia, copii de bani gata care conduc bolizi complet aiurea, motociclisti care se uita prea mult la televizor, Dacii de 20 de ani bine infipte pe banda doi cu 70 km/h. Si totusi mult mai liber decit daca as fi plecat mai devreme. Ajung in Vama, bag masina in curte, duc geanta in camera si pina la 12 am timp sa beau si o bere la botul calului.

Prietenul Toni ma asteapta la o bere rece la Frontiera, dar cea mai buna bere e a cincea. Si totusi sunt obosit, asa ca la ora 3 capitulez si ma duc la culcare. Week-end-ul asta este de odihna, fara nopti pierdute la Stuf pina dimineata, fara rasarit pe Bolero. Vreau sa fie 2 zile in Vama si nu 2 nopti in Vama de data asta. Dimineata, program de voie. O cafea, o omleta si citeva beri, apoi profitam de oferta gazdei noastre si ii incercam aptitudinile de gospodina. Mincam in fundul curtii, ingrijit, banal, dar ieftin. Un prinz pentru 4 oameni costa cit un fel mai rasarit la Bibi. Parca ar merge niste clatite la desert. Dor de vama. Pentru cine nu stie, e o jumatate de pepene galben scobit in care se intimpla salata de fructe, crema de ciocolata si frisca... Gasca se sparge, unii la plaja, eu aleg compania unei Silva Brune la ultima terasa dinspre granita. Aici parca e mai "Vama" decit in alte parti, lumea e mai linistita, valurile se sparg mai frumos de tarm si nebunia e departe.

Intermezzo pentru o cina la Jupiter. Se maninca foarte bine, salata "Mediterraneo" cu ton, degetelele de pui cu un delicios sos roz si un desert excelent, asortate cu un vin bun ne dau prilejul unui rasfat culinar pe care nu l-am mai incercat de mult. Putina varietate si putin rasfat nu strica insa niciodata.
Inapoi in Vama, cu stomacul plin. La Stuf e prea nebunie pentru planurile mele pasnice. O Silva Bruna la Proplaca lui Oreste, o muzica buna, fara hituri idioate, un Campari Orange si la ora 1 ma bag la somn, pentru a celebra acest week end diferit.

Duminica. Zi de mahmureala placuta. Ma trezesc la timp pentru o omleta si o cafea, apoi imi iau aparatul si ma apuc sa colind cotloanele mai ascunse ale Vamii, stradutele inguste din sud, din spatele bisericii. Indicatorul de sfirsit de Vama Veche. Casute mici si frumoase, chiosculete umbrite, boutique-uri cu preturi decente. Sunt la capatul Vamii si e mult mai bine, Strazile pustii, fara oameni si fara masini, ma fac sa retraiesc nostalgia Vamii de altadata. Probabil asta o sa mai vad in Vama la mijloc de septembrie, intr-un caz fericit. Stufstock e anul asta in august, asa ca, daca se mai calmeaza canicula, sunt sanse de un septembrie linistit. Ma plimb singur pe stradutele din Vama, o strabat de la un cap la altul si pasii ma poarta spre casutele de pescari din nord. Fara sa-mi dau seama, cu aparatul la ochi, trec de ele si ma trezesc pe faleza pustie dinspre 2 Mai. Imi place atit de mult, incit imi continui drumul. Soarele ma arde necrutator, sticla de suc rece incepe sa se incalzeasca, dar e atit de frumos si atit de salbatic deopotriva. Ma hotarasc sa-mi continui drumul, stabilesc ca target "Micul Golf" din 2 Mai. Zona de aproximativ 3 kilometri dintre Vama si 2 Mai cuprinde o puzderie de mici plaje, explorate si exploatate numai de catre cunoscatori. Peisajul e unul fantastic: prabusirile de pamint si eroziunea tot mai accentuata a buzei falezei au creat adevarati munti abrupti, ce nu pot fi urcati decit pe alocuri. Aici apa este clara, nisipul e fin, pretutindeni gasesti milioane de scoici si melci de mare. Pietre rosii, pereti verticali de pamint, locurile acestea sunt atit de frumoase si atit de salbatice incit cuvintele pot exprima cu greu frumusetea peisajului. Pescarusii se aduna cu sutele, departe de haosul de pe plaja din Vama. Linistite si curate, cu un nisip fin, departe de tumultul litoralului "civilizat", aceste plaje sunt ideale pentru a te bronza fara grija, pescuit, scufundari, plimbari si povesti, cules de scoici. Departe de "civilizatia" agresiva care a invadat Vama, departe de sezlongurile de plastic si umbrelutele moderne, divers colorate, sau cu reclame la diverse beri si bauturi racoritoare, departe de manelele si de termopanele de la monstrii din beton. Din pacate o mare parte din zona e un imens cos de gunoi in aer liber, sute de peturi goale zgirie vazul si deranjeaza valurile si pescarusii. Trec de un lan de cicoare si vad cum marea e linistita in mici golfulete, din pacate covoare de alge sunt peste tot si nu poti sa intri cu picioarele in mare chiar de la mal. Mai intilnesc citiva rataciti care se plimba sau fac plaja, dar sunt foarte putini. Vad resturile unui foc de tabara in jurul caruia probabil o gasca a stat intr o noapte la lumina lunii si a cintat la chitara. Zeci de pescarusi neobisnuiti cu prezente umane se sperie de aparatul meu foto si isi iau zborul pe mare. Ma gindesc la cum am luat noi oamenii in stapinire locurile astea, de drept ale lor, si cum i-am determinat sa se izoleze aici, in golful dintre Vama si 2 Mai, unde se string cu zecile, cu sutele... Acum acesta a devenit "golful pescarusilor", locul unde, daca vrei sa-i vezi de aproape, trebuie sa nici nu respiri, altfel te simt imediat. Peretii de stinca par tot mai amenintatori si cu greu imi dau seama unde se termina. Furtuna a prabusit niste copaci si la un moment dat imi e foarte greu sa trec, printre tone de alge si metri cubi de pamint, si zece centimetri de nisip. Reusesc sa scap, dau de o gasca strinsa pe un petec de nisip, vad o braca de pescari, si incet-incet ma apropiu iar de lumea civilizata. Inca e salbaticie, dar apar oameni, se vad macarelele din santierul de la 2 Mai, se vede plaja plina de oameni, iar eu mai ocolesc o stinca si vad digul. Ultima suta de metri parca e cea mai lunga. 2 Mai parca se departa pe masura ce eu ma apropiam. Parea doar un miraj pina am zarit, la baza falezei, primele corturi, primele trupuri aramii adormite, primele barci pescaresti. Gata, sunt la "Micul Golf". Am ajuns, sucul s-a terminat demult si beau pe nerasuflate un litru de apa minerala. Ma duc pe dig si privesc marea si drumul pe care l-am facut. E superb, e doar natura salbatica, mare, nisip si scoici. E un loc prin care orice iubitor adevarat al Vamii ar trebui sa il parcurga, intr-un traseu initiatic a ce reprezenta pe vremuri acest colt uitat de tara.

"Salvati Vama Veche de sine insasi!

Sa nu mai fie atit de primitoare,

atit de frumos indiferenta,

ca o femeie inaccesibila...

Inchideti-i porţile! Monopol!

Taxa pe orice mişcare

si orice visare din exterior!

Vama nu mai exista,

ce mai cautati

pe pamintul acesta gol de sine,

plin de amintirile altora?

Va cautati copilaria, cumva? "

Soarele rasare din mare

A mai trecut o saptamina fierbinte, e din nou vineri si in fata studiului de analiza tehnica saptaminala a cursului de schimb simt din nou briza marii, liniile de suport si de rezistenta se ascund dupa niste scoici, trendchannelul duce pina in zare la rasarit, iar Fibonacci ma invita la o bere la Ovidiu. In fata acestor semne evidente, nu mi-e greu sa ma hotarasc. Plec acasa, caut slipul si citeva tricouri, pantalonii de in si bandana, si... sunt din nou gata de Vama.

Din nou plec tirziu desi sunt gata devreme, dar ce mai conteaza, deja sunt obisnuit. Un nou accident pe drum, chiar inainte de Constanta, ne lungeste drumul cu o ora si ajungem in Vama la 1.30 am, cu frustrarea ratarii unui concert Iris la Soni. Dar the night is still young si... whisky, povesti si dans pina la rasarit. Apoi din nou povesti si o sticla de vin. Cind s-a facut ora 10 ??? E timpul de culcare, lumea merge demult la plaja, Vama s-a animat, iar unii abia atunci merg sa se culce. Inevitabil, somnul se prelungeste pina la 5, citeva beri de trezire si un pui copt in lipie nerusinat de mare si de gustos la Mitocanu. Niste prieteni ma conving si avem o seara muzicala, concert "The Others" si "Luna Amara" la Soni. Concertul a fost acustic, asa ca baietii de la "Luna" nu au fost atit de "rai" cum ii stiam, dar chiar au cintat bine si nu mi-a parut rau de timpul petrecut pe acolo. Pacat ca nu au vrut de nici un fel sa cinte "Folclor", imnul opozitiei fata de PSD, Iliescu, Nastase si alte persoane la fel de dezgustatoare. Combinatia din repertoriu de melodii de un radical protest politic si social si de cintece post-grunge, descriind spleenul existential si angoasele unui ego prea sensibil a fost de mare efect. Si mi am dat seama ca Soni e o gazda buna pentru asemenea concerte, in care ai senzatia ca esti doar cu un mare grup de prieteni. Si din nou noapte de dezmat in Vama, un pic de whisky cu Cola, repliat la Stuf si dansat pina in zori, un nou rasarit, noi povesti si a mai trecut o noapte. Iar duminica e dulce si calda, imi cere sa ma plimb pina spre granita. O ciorba la Corsaru si un cautat de scoici, apoi retras la umbra la Ovidiu si la citeva beri (ce bine e sa nu fii sofer), reintregit gasca si plecat la delicioasele icre de la "Micul Golf" din 2 Mai si apoi incet-incet spre casa. Ce mai conteaza ca e deja luni, e ora 2, iar eu peste citeva ore trebuie sa fiu din nou la munca ? Am mai petrecut un nou week-end superb in Vama, am gasit cea de-a opta scoica a acestei veri, am mai incarcat niste vagoane de povesti, am mai vazut doua rasarituri superbe. Ma declar multumit.

Vama Veche nu e o statiune. In Vama Veche nu se face turism. In Vama Veche nu te duci in vacanta. Vama Veche nu are nevoie sa fie salvata, ci sa fie inteleasa, Vama Veche nu "s-a stricat", Vama Veche e mai mult decit o bucata de nisip, citeva baruri, rasarit de soare, o epava si oamenii care se aduna acolo de ani de zile sa vada marea. Vama Veche e Vara insasi, e locul geometric al tuturor sufeletelor romantice si iubitoare de frumos, e locul libertatii depline... E locul unde soarele iese din mare ca sa asculte Bolero...

Rasaritul in Vama... hmm... cit de multe pot povesti despre asta. Cred ca am vazut deja 100 de rasarituri in Vama, si totusi parca nici unul nu seamana cu celalalt.... Intr-adevar, Rasaritul la Vama Veche, in fata la "Ovidiu" este un amanunt care nu ar trebui sa lipseasca din nici un dictionar al limbii inimilor indragostite de Vama. Ele stiu deja despre ce e vorba, ar fi mai degraba potrivit un dictionar de rime ale iubirii in alta limba. Rasaritul la Vama are ceva spectaculos. Peisajul ti se deschide incet in fata ochilor fara oprelisti, de la o mica dunga portocaliu inchis pina la spectacolul soarelui puternic care domina tot cerul de vara... Iar daca te asezi chiar linga mal, vezi si mai bine jocul de lumini si umbre, la orizont. Din rindul intii ai prioritate... Toti cei indragostiti de Vama fac o publicitate extraordinara acestui eveniment, pentru ca vine din adincul sufletului.

Intii se ghiceste la orizont o geana de lumina pe carul incredibil de plin de stele, geana care inseamna in primul rind caldura, dar si spectacol si culoare, inseamna emotii, inseamna sentimente, inseamna dragostea de soare si de valurile marii. Cerul devine pe rind indigo, portocaliu inchis, albastru, rosu, portocaliu orbitor... Pescarusii matinali incep sa dea si ei tircoale locului. Barca pescarilor pleaca si ea in larg. In sfirsit se crapa de ziua. Pescarusii se string din ce in ce mai multi pe plaja, venind dinspre mare si aducind cu ei croncanitul lor mofturos si inconfundabil. Un moment de liniste, o gura de vin si vine primul semn. Ritualul este meru acelasi. Vad acum o reclama in "Sapte Seri" care zice asa: "Ovidiu este in Vama, in acelasi loc de 9 ani, nimic nu s-a schimbat, nici macar RASARITUL, de BOLERO ce sa iti mai spun...". Lasind la o parte partea cu Vama in care nu s-a schimbat nimic, Boleroul este mereu acelasi. Fiecare rasarit de soare aici se aude, se asculta, se priveste si se simte pe Boleroul lui Ravel. Fiecarei miscari a soarelui ii raspundea o masura muzicala, si fiecarei miscari muzicale, o masura a soarelui. Echilibru complet, nici un cuvint. Forta si crescendo-ul Boleroului erau intimpinate de un soare din ce in ce mai mare, la inceput un punct, apoi o gilma, un musuroi, un semicerc, ceva care isi schimba forma in fiecare secunda, urmind ritmul instrumentelor lui Ravel. Ascult inmarmurit, uit de frig, de somn, de foame. Tigara, sticla de vin si aparatul foto se opresc si ele si asculta. Sometimes there is so much beauty in this world that you feel you can't take it... Pustii care dormeau netulburati pe plaja au parul plin de alge si de nisip, dar ce conteaza ? Viseaza frumos, asta e important. Doi tineri se saruta, un om la vreo 60 de ani cu parul alb se dezbraca si intra in mare, o fata dragutza cu un hanorac cu bluza trasa pe ochi pozeaza, alaturi e un cameraman care si-a instalat camera profesionala pe un trepied si filmeaza minunea. Citiva au tras niste banci chiar la mal si stau ca la cinematograf. Si Boleroul continua, din ce in ce mai tare, iar soarele se ridica, din ce in ce mai sus. E cald din nou, e din nou Vama Veche, nu doar noaptea groasa si incremenita de frig. Pescarusii pleaca pe rind, vazind ca nu e rost de mincare. Boleroul se termina incet, urmeaza "Perfect Day" si o bucata din "Anotimpurile" lui Vivaldi. Soarele e din ce in ce mai sus. Am ajuns la a treizecisisasea poza si deja nu mai are sens, se vede doar o mare galusca portocalie pe un fundal rosu. Soarele, atmosfera, aerul sarat, locul, muzica, oamenii care stateau pe plaja, toate astea s-au amestecat intr-o reactie chimica superba si compusul rezultat e ceva care, ca si fenolftaleina sau turnesolul, evidentiaza nu caracterul acid sau bazic si cel de iubitor de vama. Unii, mai putin rabdatori, se ridica inainte sa se termine "spectacolul". Are loc schimbul de stafeta, cei care pleaca parasesc ultima bere a noptii, iar cei care vin se indreapta spre cafeaua de dimineata. Se schimba ora, oamenii, spatiul, temperatura, locul, lumea, tot. O miscare completa de involutie a locului, inspre sine insusi, si totodata de revolutie, catre o noua zi. Si asta pentru ca Vama Veche incepe dimineata, la rasarit. Cu precizie de ceasornic, Boleroul este pe post de alarma la ceas. Sunetul muzicii incepe sa fie estompat de concertul de fermoare, fosnete, trupuri sarind in apa aurie, pletosi cintind la chitara, indragostiti care se fugaresc prin nisip, tipetele peascarusilor si valurile spargindu-se de tarm. Este ea, muzica eterna a Vamii, dinainte de Bolero si care va rezista pina atunci cind nimeni nu isi va aminti de Bolero. Desi acum Boleroul pare etern, pare dintotdeauna si pentru totdeauna acolo. Iar Vama va ramine mereu acolo, si soarele va rasari in fiecare zi din mare, tinjind dupa muzica lui Ravel....

A sasea scoica

Nu stiu cum fac, dar mereu ramin dator cu povesti... Si, desi au trecut mai bine de 2 saptamini de atunci, o sa ajung azi la povestea celei de-a sasea scoici. Poveste care putea sa inceapa vineri seara, dar a inceput simbata dimineata, din cauza unei petreceri corporatiste :)

Este o poveste despre libertate, despre un week-end cu multi prieteni, dar in care fiecare a facut ce a vrut si nu am reusit sa ne intilnim cu totii, ci doar pe bisericute. Povestea a inceput frumos, cu niste oameni iubitori de Vama pe care i-am cunoscut la mine in masina, a continuat cu o autostrada nesperat de goala, cu o inghesuiala totala intre Cernavoda si Constanta, cu muzica din Satra dar si cu Vama Veche.

Bere rece la Ovidiu, papanasi la Mitocanu, saorma la Turcu', un Volkswagen "broscuta" decapotabil, un pas in Bulgaria, o ora de stat la povesti cu granicerii, aflat povestea epavei (un vas grecesc care a esuat in februarie sau martie 1982), fotografiat soarele prin ochelari de soare, baut vin si Silva bruna in fata casutei, luat o mica lectie de salsa, povestit cu sotia unui amic gravida in 6 luni admirat stelele si pozat carul mare, rasaritul de luna, povestit cu seful la o sticla de whisky pe nisip (din ciclul "Se intimpla numai in Vama"...). Din nou rasarit, mai clar ca niciodata (nu eram eu atit de clar dar asta e alta poveste...), socializat cu Francisco - un mexican simpatic, culcat la 8 dimineata...

A doua zi... o bere si multe cafele (avatarurile soferului...), socializat din nou cu toata lumea cunoscuta de prin Vama, facut citeva ture pt a-i intilni pe toti, gasit o noua scoica, mincat din nou in 2 Mai la "Micul Golf" (excelente icre...) si plecat mult prea tirziu spre casa. Obosit, dar multumit. A fost un week-end frumos, am mai cunoscut niste oameni, am mai aflat niste povesti... Trenul de Vama are citeva vagoane noi...

Ma intrebam daca oare Vama mai exista sau mai rezista doar ca stare de spirit care se naste, zilnic, din pietrele digului din 2 Mai si din epava care s-a inmormintat singura in nisipuri. Oare mai rezista trecerii prin sita timpurilor tulburi, pina la falezele albastre din zare, pina la digurile albe din iarna cotidiana, pina la hotarele oricarei melancolii si dincolo de ele, sau sunt numai amintirile noastre la mijloc ?

Din pacate, Vama de altadata nu mai exista. Ea a fost ingropata de vie, sub modernizarile repetate, sub dezvoltarea haotica, dorinta de imbogatire a tuturor celor cu afacero pe acolo, sub hoardele de snobi care vin acolo pentru ca e de "bon-ton", sub masinile de 100.000 de euro din care rasuna manele si rasar miini cu ghiuluri la degete. Si totusi, dincolo de straturile de fard ale zidariei multicolore, dincolo de muzicile amestecate si peisajele care se schimba de la an la an, exista totusi nisipul fierbinte, exista algele verzi mirositoare, exista scoicile ciobite care iti intra in talpi si te inteapa in spinare, cind lenevesti la soare. Aceasta este Vama cea incomoda, cea care iti cere mult, dar stie sa daruiasca insutit, in schimbul unei fotografii cu tine, pe care o va pastra cu ea pina la Sfirsit. Vei supravietui in fotografia aceasta, mereu acelasi, dar intotdeauna altfel...

Vama Veche ramine locul in care totul depinde de oameni. Se poate intimpla totul sau la fel de bine se poate sa nu se intimple nimic. Cu amintirile si reveriile noastre, gata oricind de orice pentru a ne salva micul nostru colt de rai liber de la disparitie, o parte din istoria Vamii Vechi suntem noi. Cind vom uita cine suntem, ea va muri un pic.... Dar pina atunci, vor trece multe veri, soarele va rasari de multe ori din mare, pescarusii vor dansa haotic pe plaja pe acorduri de Beatles, Led Zeppelin si Rolling Stones, Ovidiu va mai face multe cafele la ibric, iar soarele, marea si vintul din Vama ne vor ramine prieteni vesnici.

Descoperind 2 Mai

Din pacate nu am mai ajuns de ceva vreme in fata calulcatorului si sunt dator cu multe povesti. Dar azi am platit netul si sunt back, alive and kicking. Nu puteam sa nu reincep cu concertul "Rolling Stones" si cu blogul lui Tudor Chirila. Iar acum, incerc sa imi platesc datoriile si recunosc ca intre timp au mai fost 3 weekend-uri in Vama si numarul scoicilor a ajuns, deocamdata, la 7...

Primul dintre ele a fost un pic altfel. Am plecat spre Vama vineri seara, dar ora tirzie si amicul Alex au facut sa ajungem in 2 Mai si sa raminem acolo. Si, desi cea mai mare parte a timpului tot in Vama am petrecut-o si a existat vesnica problema a trambalatului dintr-o parte in alta, pot sa recunosc ca a meritat. Nu mai fusesem de mult in 2 Mai si nu mai stiam cum e acolo. Si am fost pus in situatia de a-l redescoperi intr-un week-end de sfirsit de iunie si inceput de iulie (sau Revelionul verii, cum l-am denumit eu simbata la 12 noaptea pe plaja in Vama, cu un pahar de whisky in fata, constientizind ca ajunsesem exact la mijlocul anului).

2 Mai ne-a intimpinat absolut spectaculos. Am oprit direct linga dig, la o terasa pe care nu o stiam, numita "Micul Golf". De cazare urma sa ne ocupam mai tirziu, oricum intelesesem ca un prieten ne rezervase deja o camera, trebuia doar sa ajungem la un moment dat acolo. Marea superba si linistita ne facea sa admiram un spectacol absolut magnific. O luna plina rasarise de curind si acum isi facea drum tot mai sus pe cer, luminind totul aproape ca ziua si reflectindu-se magnific in oglinda linistita a marii. O imagine superba, greu de descris doar in cuvinte. iar la terasa muzica alterna excelenta unui Beatles sau Rolling Stones cu superbitatea trompetei lui Louis Armstrong. Chiar o seara perfecta, in care am descoperit si cele mai bune icre din 2 Mai (dupa citeva incercari la Dinamo si nu numai...), am retrait senzatia uitata a rasaritului de luna plina si a reflectiilor in mare si am auzit o muzica superfaina... si bineinteles am baut Silva Bruna. Si chiar daca am ajuns acolo setat sa fug in Vama, nu m-am mai dezlipit de locul acela pina la momentul plecarii spre camera. Mi-am pus ceasul sa sune la ora 5 si am ajuns inapoi acolo la timp pentru un rasarit de soare. Care rasarit a reusit sa fie unul din cele mai frumoase vazute vreodata, genul acela de rasarit in care soarele iese direct din mare, fara sa se impiedice de nici un nor. A lipsit Bolero-ul din Vama dar si muzica valurilor care se spargeau usor de mal, glasul ei, al Marii, care imi arata ca si muzica ei este cel putin la fel de frumoasa ca si cea a lui Ravel, au acompaniat de minune acel rasarit. A doua zi pe seara ma mai avut parte de un rasarit de luna, in acelasi loc, pe care de data asta l-am prins de la inceputul inceputului, de cind mi s-a parut mie ca vad o pata portocalie in zare pe mare si am sarit cu aparatul pe mal sa imortalizez minunea.

Iar in restul acelui week-end, a fost Vama Veche... cu multi prieteni, cu o sticla de whisky, cu o furtuna pe mare dar si cu un curcubeu imens si superb. La un moment dat, nori negri si amenintatori au pus stapinire pe 2 Mai si parea ca se petrece o furtuna naprasnica acolo, iar norii inaintau cu repeziciune spre noi. Din fericire, directia vintului s-a schimbat si norii cei amenintatori au luat-o spre vest si ne-au ocolit, iar la noi au ajuns doar cei mai mici, albi. Oricum, marea a capatat o culoare turcoaz pe care nu am mai vazut-o absolut niciodata, a plouat cam o ora cu soare, iar in acest timp si-a facut aparitia pe tot cerul un curcubeu pictat, imens, unind epava de macaralele de pe santierul din 2 Mai. De fapt a fost chiar cazul fericit in care curcubeul mare si intens era inconjurat, concentric, de un altul, ceva mai sters. Si citeva beri cu Toni si cu sotia lui, cu Jimmy, dar si cu oameni pe care i-am cunoscut atunci. Am descoperit o noua gazda in Vama, descoperire de care am profitat si eu in weekend-urile urmatoare, am fost partas la un nou rasarit pe Bolero, am terminat pentru a nu stiu cita oara bateriile aparatului foto incercind sa imortalizez minunea cea zilnica dar mereu altfel in cit mai multe feluri. Si fireste, am gasit o noua scoica... A cincea...

Rolling Stones

„Incuiati-va bunicile in casa, vin The Rolling Stones!”. Asa scria pe afisele lor de turneu acum vreo 15 ani. "Rockerii din epoca de piatra" sfideaza nu doar reumatismul ci si muzica prezentului. Intr-o epoca in care marile formatii scot 3 albume si se despart, ei cinta de 45 de ani. Intr-o epoca in care mai mult de jumatate din muzica e programata pe calculator, ei se lanseaza in lungi improvizatii de blues. Sir Mick Jagger, la 64 de ani, iute ca o sopirla, imprevizibil ca un greiere, fudul ca un paun, alearga, nerabdator ca un adolescent la prima intilnire, spre giganticele brate deschise ale unicei iubiri pe care n-a inselat-o niciodata, publicul.
Au trecut prin toate modele cu usurinta cu care un cameleon isi alege culoarea imbracamintei. Totusi, in miezul fiecarei transformari s-a aflat, indestructibil ca un ou de diamant, spiritul Stones. Vocea lui Jagger, cind tinguită, cind acida, s-a amestecat cu riff-urile de chitara ale lui Richards. Impreuna au creat un stil in care s-au topit tristetea blues-ului, lehamitea din reggae, tifna hard-rock-ului sau ritmul de disco. Obraznici, autoironici, trendy, putred de bogati, contestati, arestati, detestati, cenzurati, adulati, sexy la virsta a treia, nepasatori, fermecatori, proscrisi, interzisi, ei ramin, intr-un cuvint, vii. Mai vii decit viata, The Stones sunt o imensa limba aratata mortii.
Mi-am dorit sa ajung la acest concert dar din pacate nu am reusit sa ma ocup de bilet pina in ziua concertului. Si totusi, in al 11-lea ceas, eram fericitul posesor al unui bilet pe gazon, la pret oficial (nu am sa incurajez niciodata bisnitarii aia nenorociti si negri din jurul oricarui asezamint unde se intimpla un fenomen cultural sau sportiv). Recunosc sincer ca nu sunt exact ceea ce s-ar numi un fan "Rolling Stones", dar istoria si ceea ce inseamna aceasta formatie pentru fenomenul rock m-au determinat sa imi doresc sa nu pierd acest spectacol. Eram convins ca va fi un show de exceptie si ca in public vor fi oameni de toate virstele, de la rockeri de virsta parintilor mei, trecind prin generatia "baby-boomerilor" nascuti la sfirsitul anilor 60, apoi generatia mea si nu in ultimul rind copii de 15-20 de ani care au inteles ce inseamna o asemenea formatie. Oamenii astia au scris istorie iar acum, dupa 45 de ani, la virsta la care multi nu mai au nici un scop in viata, debordeaza in continuare de energie, performeaza show-uri grandioase si umplu stadioane sau plaje cu zeci, sute de mii sau chiar milioane de oameni (cum s-a intimplat acum citiva ani la Copacabana). Sunt sigur ca aproape toata lumea a auzit macar o data imnul rock "Satisfaction", multi dintre noi am trait frumoase povesti de dragoste ascultind "Angie" si am plins ascultind "Out of Tears". Recunosc ca am fost dintre cei care au recunoscut doar 5 sau 6 piese si ca mi-a parut teribil de rau ca nu au cintat si "Angie", dar show-ul a fost de exceptie. Momentul extraordinar in care formatia a venit si a cintat pe scena mica in mijlocul publicului a meritat toti banii, toata canicula indurata si toti nervii pricinuiti de mintea ingusta a organizatorilor (dar asta e deja un alt subiect, nu vreau sa mai spun acum decit ca marea companie "Events" a fost de o nesimtire fantastica, iar eu mi-am jurat sa nu mai beau niciodata bere "Tuborg" dupa cele indurate acolo). Acolo, in inima vulcanului, s-a derulat o calda calatorie spre tineretea vesnica a tuturor. 60.000 de oameni am fost acolo si atmosfera a fost exceptionala. Traim vremuri frumoase daca acesti artisti au fost in Bucuresti, si stadionul a fost plin! Plin si atit de frumos! Am ramas cu totii cu gura cascata cind, la 21:20 a inceput show-ul! Artificii, lumina, spectacol, sunet, rock’n'roll! Publicul cu miinile in aer, oameni veniti din toata tara, parinti cu copii, oameni peste 40 de ani. Oameni frumosi. Mick Jagger este un om de show, a dansat si a gesticulat in continuu, a interactionat cu publicul si… a vorbit in romaneste! Nu doua fraze, nu trei fraze, ci aproape dupa fiecare piesa! Bravo lui. Frumos. Mult mai frumos decit traditionalul "Good evening, Bucharest! (asta in cazul fercit in care nu e Budapest). Are you feeling fine ?" al marii majoritati al celor care s-au perindat pe aici.

Ar fi foarte multe de spus despre acest concert si mai ales despre simbolistica lui pentru cei care au asteptat zeci de ani sa vada o trupa atit de mare cintind in Romania, dar am reusit sa citesc blogul lui Tudor Chirila (da, chiar el, ex-Vama Veche, actual Vama) si mi s-a parut o poveste senzationala, trista dar superba, care aproape mi-a smuls o lacrima si chiar simt nevoia sa o public si eu aici (chiar daca nu am cerut acordul autorului, merita citita si inteleasa cu virf si indesat):

BUCURESTI. 1980. O seara linistita de primavara comunista. Este putin trecut de ora unsprezece noaptea. Un vint cald adie printre blocurile si aleile din Drumul Taberei. Din cind in cind cite o masina strabate cu frica parca bulevardul pustiu si slab luminat care taie cartierul de blocuri. La parterul blocurilor spatii mari in interiorul carora de-abia poti distinge de la distanta citeva produse pe rafturile aproape goale. ALIMENTARA, MACELARIE, LIBRARIE, LOTO- PRONO, ABC sunt cuvinte care compun reclame luminoase pilpiind incomplet. Intunericul se infasoara strins pe blocurile mari si tacute. Citeva ferestre luminate indraznesc sa sparga aceasta dominatie neagra.

Este simbata seara. Si nu se aude nici un sunet. Programul de citeva ore al televiziunii publice s-a incheiat. Ultimele imagini cu stema Romaniei si acordurile imnului national lasa loc invaziei puricilor. Televizoarele se resemneaza rind pe rind. Ca si oamenii care se pregatesc de culcare. Cei batrini isi pregatesc sticlele mari de lapte si scaunelele pentru cozile de a doua zi. Citiva mai indrazneti butoneaza radiouri cu unde scurte pentru a prinde postul libertatii: Europa Libera. Sistemul pedepeste grav cu anchete si de cele mai multe ori arest sau chiar inchisoare pe cei care asculta acest post.

Este o seara linistita de primavara comunista. Cu toate astea dac-ai asculta mai atent ai putea auzi muzica venind dinspre una dintre ferestrele luminate. Dincolo de geamuri sase tineri se inghesuie vesel intr-o sufragerie mica si se zbintuie hazliu. Baietii se mai opresc din cind in cind si isi toarna in pahare bere din sticle de un litru. Pe o masa mare se asterne un soi de bufet care contine rosii, brinza, salata de vinete si parizer asezate pe farfurioare albe. Doua franzele mari, nefeliate completeaza tabloul culinar. Parizerul dispare in viteza. In dreapta mesei pe un fel de noptiera mai inalta un pick-up Unitra si doua “boxe” genereaza muzica. Boxe argintii. Deasupra boxelor sunt asezate intr-un echilibru precar discuri de vinil: Beatles, Led Zeppelin, Rolling Stones. Copertile sunt mari si colorate. Cele mai multe ii reprezinta pe membrii formatiei intr-o fotografie de grup. Undeva pe jos in alt colt al camerei un covor facut sul dezvaluie parchetul devenit ring de dans.

Fetele poarta sandale platforma care scot in evidenta glezne fine si mobile in miscari sacadate. Doua dintre ele poarta batice hippy inflorate si fuste colorate peste genunchi. Si cercei lungi. Cea de-a treia are parul lung prins in doua cozi groase si tenul masliniu care ii accentueaza ochii negrii, vii. Este inalta si slaba si arboreaza tot timpul un zimbet firav in contrast cu ochii patrunzatori. Are un aer de printesa tiganca rod al unei nopti de iubire intimplatoare. Ea poarta blugi evazati ca si cei trei baieti care se zbenguie in jurul ei. Se danseaza continuu. Cu ochii inchisi toti isi arunca miinile in toate directiile, isi indoaie trupurile, se invirtesc pe loc, inventeaza miscari, se intrepatrund. In vitrine paharele si farfuriile familiei danseaza si ele stimulate de cei sase. Dintre baieti unul cu parul lung si o bentita rosie de lana impletita se agita si stapineste ferm ringul de dans improvizat. Se trinteste in genunchi si se infasoara jur imprejur cu cablul unui microfon imaginar. Printesa tiganca intra in jocul lui si se desfasoara lasciv deasupra. El se lasa usor pe spate cantand la chitara in timp ce ea il incaleca si apuca microfonul. Cintecul se termina si cei doi raman pe pozitie zimbind stingheriti. Ii salveaza o balada. Ea se prelinge usor si-i cauta buzele. Celelalte doua perechi danseaza imbratisate. Unul dintre baieti fumeaza ritmic in timp ce isi tine strans partenera de mijoc. Trage cu sete din tigara apoi isi coboara mina lunga pe linga corp si sufla fumul in lateral dupa care isi asterne buzele pe gitul iubitei sale. Toata lumea se saruta lung. Ultimele acorduri ale baladei ingheata orice miscare si pentru o fractiune de secunda se aude hirsiitul acului pe disc. ”I can’t get no satisfactionn!!!!” Grupul sare brusc in picioare si toti incep sa topaie la unison ca scosi din minti. Niciunul dintre ei nu aude bataile din usa pina cind melodia nu se opreste, moment in care cel mai scund dintre baieti, un pusti cu chelie si pulover rosu, crosetat, se repede catre pick-up si ridica acul care zgirie discul aflat inca in miscare. Discul se invarte in gol.

-Militia! Deschideti,usa!!!

Smaranda isi aranjeaza cozile si cerceii si se indreapta spre usa. Inainte sa deschida se uita la cei cinci. Luca isi scoate bentita de pe capul care incuviinteaza. Ceilalti se numesc Rodica si Ion, Aura si Mitea cel cu pulover rosu.

-Deschideti usa c-o spargem. Militia!!

Smaranda trage aer in piept si deschide. Trei militieni intra in casa si se opresc in mijlocul ringului de dans. Cei trei formeaza un triunghi isoscel al carui virf e reprezentat de un plutonier gras cu mustata, ochi negri mici, fata rotunda si ceafa de taur. Ceilalti doi in vizibila stare de subordonare fata de virful triunghiului privesc curiosi in jur incercand sa arboreze un aer ridicol de ancheta.
- Ce faceti aici tovarasi?

Nimeni nu raspunde.

- Ce faceti ma aici?

- Ascultam muzica, sopteste gituita Smaranda.

- Nu mai spune, raspunde grasul. Ia uite ba, parizer. Parizer la studentii astia.

- Ce credeti ma ca nu stim ca ascultati muzica? Pai se-aude de la parter. Aveti idee cit e ceasul tovarasi?

- 10 30, raspunde Luca , dar e simbata si nu ne-am gindit ca...

- Ce muzica ascultati tovarasi?

- Beatles, Rolling Stones, se repezi Ion fericit.

- I-auzi ma, asculta muzica capitalista...

- Pai da, zice Luca, pentru ca suntem in Bucuresti

- Ce-ai zis ma ? se intoarse brusc grasul.

- Pai suntem in capitala si ascultam muzica capitalista, caa caapitala e cea mai tare cu muzicaa caapitalista... in timp ce o lucire ciudata i se aprinse in ochi

– Ba studentule cum te cheama pa tine?

- Luca Pamfilov ma numesc.

- Luca nu... sopti inca o data Smaranda.

- Toarasu’ Luca ai buletin la tine?

- Da. Am.

- Am dansat si noi putin si ne-a luat valu' si-am dat muzica prea tare, stim ca e trecut de zece si... incerca timid Mitea

- Ia scoate buletinu tovarase Luca.

– Pentru ce? Bulanul lovi in plin si singele inunda pe loc fata lui Luca

- Ce gura ma-tii pui ma atitea intrebari si bulanul lovi din nou. Luca dadu sa riposteze dar cei doi militieni il imobilizara in timp ce grasul se intoarse amenintator spre ceilati.

- Ce faceti ma aici? Va adunati impotriva partidului ma? Pai nu dorm tovarasii din bloc din cauza voastra ma? Singele siroia pe fata lui Luca.

- Scoateti ma buletinele ca va ia dracu pe toti, urla grasul ca scos din minti.

- P-asta duceti-l la masina sa vorbim cu el la sectie!

- Tovarase militian, incerca Smaranda

- Ce e tovarasa? Va ascult, raspunse plutonierul schizofrenic de calm

- Nu il duceti la sectie va rog...

- Astea se confisca pentru interogatoriu replica grasul indicand vinilurile rock.

- Tovarase militian va rog sa va legitimati, rosti deodata Ion limpede si articulat.

- Ce-ai zis ma vagabondule?

- Va rog sa nu ma insultati si sa va legitimati.

Rodica incepu sa planga incet si constant.

- Legea cere sa va legitimati inainte de a ne legitima pe noi.

Plutonierul incepu sa se caute prin buzunare cu ochii de porc mariti de uimire. Siroaie de transpiratie se iveau de sub cascheta in timp ce isi cauta actele prin uniforma strimta.

- Sa ma legitimez, pai ma legitimez ma imediat, ma legitimez, cum sa nu ma legitimez... poftim tovarase legitimatia.

Ion o lua si o verifica cu deznadejde. Ceilalti doi militieni isi fac aparitia in cadrul usii de la intrare.

- L-am bagat in masina tovarasu Bizga, da-i curge singe rau si o sa pateze bancheta, rosti unul cu naduf ca si cind ceva neprevazut strica munca unei zile intregi

- Luati-l ma si pe asta. Tulburarea ordinii si linistii publice. Luati si discurile alea ca sa vada baietii ce faceau astia p-aici. Tu ramai cu tovarasele si tovarasu student si ia-le datele. Asta-i tara serioasa ma jigodiilor in care se munceste. Si simbata seara se odihneste lumea ma, nu da muzica tare noaptea ma jigodiilor... Asa multumiti voi statului ma? Statu va da carte ma, va da carte si voi in loc sa invatati ascultati muzica capitalista si va pregatiti sa fugiti din tara ma? Pastele mamii voastre de studenti... Hai ma luati-le datele si hai sa mergem, va astept jos...

Miltianul se invarte pe calciie si da sa iasa dar o forta invizibila pare sa-l tina inca in loc. Se intoarce si cauta ceva cu o privire timpa incremenita pe figura de porc si nu-si poate explica de ce nu vrea sa plece. Smaranda il priveste uimita si asta ii lumineaza trasaturile fetei scotind la iveala o frumusete curata si smeada. Militianul rasufla greu. Deodata privirea ii incremeneste pe un aparat de radio langa o fereastra. Antena e impovizata dintr-un fir infasurat pe minerul de metal.

- Ia sa vedem ce radio ascultati voi tovarasi studenti, rosteste militianul lovit parca de o revelatie. Smaranda nu face nici o miscare. Stie. S-a terminat. Se gindeste ca nu trebuia sa fie decit un chef cu parizer si bere si muzica rock. Ce repede si usor se prabuseste totul in viata, apuca sa mai gindeasca. Plutonierul invirteste pontentiometrul si vocea limpede, baritonala a crainicului de la Europa libera invadeaza camera condamnind comunismul si sase tineri.

BUCURESTI. 17 iulie 2007. Smaranda isi cauta locul in multime impreuna cu sotul ei, un barbat scund si slab cu aer de turist stresat. In jurul ei mii de oameni vibreaza in asteptarea marelui eveniment. O orchestra de ginduri pestrite incearca sa se acordezeze la unison. Lumea e vesela, bine dispusa. Unii stau in picioare si isi striga prietenii de pe aiurea ridicind pahare din plastic. Se bea bere. Multa bere.

Smaranda simte o durere in piept. De fapt simte durerea din piept. S-a obisnuit cu ea de ceva vreme. Nu e o durere e mai degraba o apasare si senzatia ca va izbucni in plins dintr-un moment in altul. Isi mingiie cerceii privind distrata hoardele de tineri de pe gazon care alearga sa prinda un loc in fata.

Stadionul se umple incet, incet. Smaranda isi mingiie cerceii. Sunt aceeasi cercei din ziua in care a ajuns in beciurile securitatii pentru ca asculta Europa Libera. I-au luat pe toti. Si ea si Ion si Rodica si Luca si Mitea, Aura, toti. Isi amintea limpede si constant bataia, peste buze, peste sini, sacii cu apa si bulanele, rabdarea anchetatorilor si umilinta. Mai ales umilinta. Incercase fara speranta sa-si scoata din cap toata acea perioada. Era insa ceva ce ducea cu ea un apendice agatat de locul unde se formeaza amintirile, un macaz care nu-i lasa mintea sa se inunde cu alte amintiri si sa uite. Ultimele raze de soare paraseau stadionul. Nu mai era mult. Sotul Smarandei se intoarce cu doua pahare de bere. Din spatele bulelor aurii o priveste serios Mick Jagger si ceilalti Stonesi. Au imbatranit si ei, se gindeste Smaranda. Pe Luca nu l-a mai vazut niciodata. Pustii cu rucsace si pantaloni largi se hirjonesc pe teren. Multi oameni isi cara copii in circa. Nici pe ceilalti nu i-a mai vazut. O buna perioada de timp dupa ce a iesit din arest nu a mai avut voie sa vada pe nimeni. Parintii ei au fost sanctionati. Pe ea au urmarit-o aproape doi ani. Peste tot. Tatal ei s-a pensionat. E intuneric.

Smaranda se gandeste cu frica la ce urmeaza. Rolling Stones la Bucuresti. Nu stia daca a venit la concert pentru Jagger sau Keith Richards, ca sa auda Angie sau pur si simplu cu speranta gituita de durerea din piept ca Luca ar putea fi pe stadion. Sau Mitea sau Rodica. E intuneric. Trupa din deschidere a terminat de mult. Un freamat traverseaza multimea de la un capat la altul izbindu-se de peluze. Brusc o bubuitura fenomenala lasa zeci de mii de oameni cu gura cascata. Sunetul traverseaza stadionul ca scos din minti. Smaranda incremeneste si nu mai poate sa gindeasca. Un ecran cat un bloc de patru etaje se aprinde. Jagger e pe scena si cinta. Smaranda nu-si poate reveni din socul exploziei de sunet si lumina. O forta incredibila se pravaleste continuu peste miile de oameni care isi revin usor si isi amintesc de ce se afla acolo.

Smaranda nici nu apuca sa realizeze ca apendicele trecutului s-a rupt. Pentru prima data in atitia ani, beciurile securitatii au disparut inghitite de rock’n roll. Al patrulea cintec. Smaranda e in picioare. Odata cu toata lumea. Paharele de plastic se rostogolesc pe scari. Oamenii danseaza furibund. Liniste. Keith Richards se apropie de microfon. Matura stadionul cu privirea si fumeaza. Trage o data. De doua ori. Microfonul amplifica hirsiitul fumului care iese din plamani - It’s been some shit... but the show must go on... This place... is empty without you...

Lacrimile tisnesc din ochii Smarandei. Pieptul i se zguduie incercand sa se scuture de durerea care a pus stapanire pe el. Smaranda plinge eliberata de toata durerea acestor ani, plinge pentru toata tineretea traita fara Luca si prietenii ei, plinge pentru toate loviturile peste fata, peste buze, peste sini, peste suflet, plinge pentru toate visele distruse intr-o seara de primavara comunista, plinge si nu stie ca o data cu ea pling sute de oameni pe acelasi stadion legati de aceeasi durere a tineretii netraite, durere care le-a incins pieptul ani de zile si de care acum se scutura cu totii pentru ca iata, in ceasul al douasprezecelea Rolling Stones e aici si libertatea a invins desi ei au pierdut si copii lor ii privesc uimiti si nu inteleg acest sentimentalism patetic fata de o trupa de batrinei simpatici, dar pina si ei, copiii, se isterizeaza si incep sa plinga pentru ca Jagger urla “I can’t get no satisfaction” si tot stadionul e in picioare si urla imnul generatiei libere. Undeva in multime Luca isi pipaie fata. Pentru prima data in treizeci de ani singele nu ii mai curge siroaie pe fata...

Desi, dupa toate legile fizicii, sunt niste pietre care au trecut de mult de poalele pantei, cu forma lor necunoscuta de energie, The Stones continua sa se rostogoleasca mai departe.

Din nou Vama...

Soarele arzator de iunie ma impinge din nou de la spate: "Fa-ti bagajul, ia doi blugi si slipul cu tine si fugi in Vama ! O sa mori de cald in Bucuresti !". Il ascult, ma sui in masinuta si fug iarasi spre cel mai frumos loc din sufletul meu. M-am plictisit de autostrada, nu mai vreau sa alerg cu pedala la fund pe panglica cenusie si fierbinte, nu mai vreau sa aud vocea ursitoarei soptind "Hai calca pedala, te-astept in furtuna !". Iau drumul de la capat si la Lehliu fac dreapta, luindu-mi la revedere de la autostrada. E drumul care imi place cel mai mult si pe care il folosesc atunci cind nu ma grabesc si cind vreau sa imi priasca condusul, fara sa dau atentie tuturor mojicilor care au dat si ei de o masina si carora li se pare ca toata strada e a lor. Dupa 50 de km de dealuri micute, ocolesc Calarasiul si ajung la Ostrov, locul unde se trece Dunarea cu bacul. Avem noroc, suntem a 11-a masina si pe bac incap 15, asa ca vom incapea pe primul. Totusi avem timp de un suc rece, deja sunt 35 de grade desi nu e decit 11 si ceva. Dunarea e la fel de frumoasa cum o stiu, cum o lasasem de 1 Mai la Cazane si sper sa o revad vara asta si in Delta. Pe partea cealalta, aceleasi blocuri cenusii ale Silistrei, acelasi peisaj dezolant cu un avion parcat in fata unor blocuri si care inspira o saracie lucie. Urc masina pe bac si traiesc starea acea frumoasa de a fi cu masina pe apa, nu pe pamint. Apele verzui ale Dunarii valuresc pe sub noi, dar stiu ca suntem prieteni si o sa aiba grija de noi sa ajungem pe malul celalalt. Le explic celorlati misterul zonei, cum se face ca desi Dunarea e granita naturala dintre Romania si Bulgaria, noi o trecem si ajungem tot in Romania. Iata-ne pe partea cealalta. Trecem si pe linga punctul de frontiera, dar raminem pe meleagurile noastre, pentru ca, chiar daca mi-a venit ideea sa o luam prin Bulgaria, pe la Balcik, nu toti aveam buletinul la noi. Suntem la citiva metri de blocurile din Silistra, dar intre noi e un gard inalt. Horica e foarte nemultumit de acest gard si nu intelege ce rost isi mai are el acum, cind cu totii suntem un UE. Mie mi se pare ca, atita vreme cit inca nu exista trecere libera intre cele 2 tari ci inca mai suntem macar legitimati, isi are inca rostul. Si iata-ne in Sudul Dobrogei.
Dintr-o data am intrat in alta lume, pe niste tarimuri pe care eu le mai stiam, dar care oricum m-au uimit si pe mine prima data. Am avut senzatia ca cineva a dat brusc timpul inapoi si am ajuns in Romania anilor 1800. Sate vechi, prapadite, oameni saraci, drumuri pietruite. Daca ai noroc, intilnesti o masina la o jumatate de ora, iar prin toate satele lumea se uita la masina ca la ceva nemaivazut. Semnal la telefonul mobil nu exista, satele sunt rare, dar intre ele peisajele sunt de vis. Colinele Dobrogei, pline de vii, serpentine care te duc cu gindul la munte nu la mare, turme de oi tolanite la umbra cite unui copac, lanuri de floarea soarelui toropite de caldura. Oameni sarmani, dar muncitori, arsi de soare, sate cu nume turcesti sau tataresti. Placerea mea nu e sa urmez DN3 si sa ajung la Constanta ci sa merg pe drumuri care nu exista pe harta, prin Baneasa, Dobromir si Vaioaga, tinind granita cu Bulgaria. Dupa citeva ore de mers prin soarele incredibil al unei parti incredibile din Dobrogea, prin niste locuri care te fac sa te intrebi daca chiar suntem in secolul XXI sau am nimerit in masina timpului, ajungem la Negru-Voda si de acolo drumul spre Mangalia pare firesc. Pentru cunoscatori exista si un drum care ajunge direct la Santierul Naval, inainte de 2 Mai, fara a trece nici macar prin Mangalia. Oricum, locurile sunt superbe, si drumul constituie o alternativa excelenta la aglomeratia si nebunia de pe Autostrada Soarelui, totul e sa nu te grabesti si sa mergi in ritmul in care se poate pe acele drumuri pietruite si admirind peisajele salbatice.
Am ajuns din nou in Vama, melodia a fost aceeasi. Mariana era tot acolo, berea la fel de rece, marea la fel de frumoasa, nisipul la fel de murdar, si totusi totul atit de frumos. Mult mai multa lume, mult prea multa lume. Dar pentru mine Vama ramine Vama, indiferent cita lume este, marea ramine mare, iar nisipul si algele ma asteapta din nou. Trenul cu vagoane cu nume de oameni cu care ai povestit, ai ris, ai plins, te-ai imbratisat sau te-ai sarutat in Vama vine din ce in ce mai plin spre casa. Sufletele alaturi de care ai pasit pe nisip, alaturi de care ai cautat cele mai frumoase scoici sau alaturi de care ai stat doar sa asculti marea si sa vezi soarele rasarind fierbinte de dupa plasele pescarilor sunt tot acolo... Iar trenul... da, trenul merge mai departe... ca vintul din Vama Veche... Si eu adun cite o scoica de fiecare data cind merg in Vama. Deja am 4 scoici de anul asta, iar vineri sper sa pot sa fug sa o caut pe a cincea.

Sibiu 2007

Sibiul a fost desemnat pe 27 mai 2004 in urma votului final al Consiliului de Ministri ai Culturii din Uniunea Europeana drept Capitala Culturala Europeana (CCE) pentru anul 2007, titlu pe care il imparte cu Luxemburg. Tema aleasa de Sibiu/Hermannstadt pentru Programul Sibiu 2007 isi propune sa prezinte profilul multicultural al acestui oras vechi de opt secole, sub deviza "City of Culture – City of Cultures".

De sute de ani, cetatea Sibiului s-a situat in calea invaziilor din Evul Mediu, al conflictelor si razboaielor. De aceea, in acele vremuri tulburi orasul isi intimpina vizitatorii cu ziduri de aparare solide si porti inchise. O legenda spune ca acum 800 de ani fondatorii orasului au trasat locul viitoarei asezari cu doua sabii - arme ce se pot vedea astazi in stema istorica a orasului. Sabiile din Evul Mediu au disparut de mult si orasul si-a deschis larg portile spre lume si a devenit adapost pentru oameni de culturi diferite, care vorbeau limbi felurite si impartaseau credinte diferite. Secolele in care au trait pasnic laolalta pe aceste meleaguri au adus tot mai aproape diversele comunitati etnice, pina la modelul de convietuire din ziua de azi. Sibienii sunt oameni calzi si ospitalieri. Ei isi primesc vizitatorii cu bratele deschise fie ca acestia vin sa-si stabileasca o afacere aici sau vin ca turisti dornici sa cunoasca mai bine mostenirea culturala si sa petreaca clipe de destindere.

Ocazia oferita Sibiului de a deveni Capitala Culturala Europeana a insemnat o sansa pentru sibieni de a-si prezenta orasul, modul de viata si realizarile, intr-un program complex si atractiv. Manifestari culturale, stiintifice, sportive, expozitii, concerte, parade, show-uri cu opera, dans, lumini si trupe rock in Piata Mare, happening-uri, festivaluri de teatru, film, arta stradala, excursii pe teme culturale, concerte de orga, festivaluri folclorice. Multiculturalism, caracter european, ingemanare de culturi, istorie. Asta inseamna Sibiul in 2007 si am fost tare bucuros sa ajung, chiar daca atit de spontan si pentru atit de putin timp, sa il vad.

Cunoscut in germana sub numele de Hermannstadt, Sibiul a fost dintotdeauna cel mai important centru al minoritatii germane din Transilvania. Chiar si in zilele noastre, aici se afla cea mai mare comunitate germana din Romania si un spirit german inca se mai simte in oras. Conform legendei, copiii pierduti din Hamelin au iesit din pesterile ‘Almasch’ in Transilvania, undeva aproape de actualul Sibiu. Aceasta este explicatia romantica a unui fenomen inedit prin care pe aceste locuri a aparut un popor cu par blond si ochi albastri, care vorbea germana si urma obiceiurile unor popoare aflate la mii de kilometri departare. In realitate, cetatile si satele fortificate din Transilvania au fost ridicate in secolul XII de catre imigranti veniti din zona vaii Moselle, cunoscuti sub numele de saxoni.

Astazi, Sibiul se prezinta ca o adevarata capitala culturala si turistica a Romaniei, atragand turistii prin farmecul sau medieval, prin minunatele frumuseti din imprejurimi, prin mincarurile si traditiile locale si prin fermecatorul decor natural. Orasul Sibiu este considerat pe buna dreptate ca fiind unul dintre cele mai frumoase si bine conservate orase istorice din Romania si Europa, cu un patrimoniu arhitectural care se intinde pe 80 de hectare. Cetatea medievala a Sibiului, ramasa intacta dupa doua razboaie mondiale si neatinsa de regimul comunist, pastreaza inca spiritul si atmosfera secolelor de mult apuse.

Imprejurimile Sibiului, dintre care zona etnografica de o inestimabila valoare culturala cunoscuta sub numele de 'Marginimea Sibiului', unde poti ajunge cu tramvaiul electric (al doilea din Europa), statiunea Paltinis (statiunea montana romaneasca cea mai veche si situata la cea mai mare altitudine - 1440m), muntii Fagaras de la Transfagarasan pina la Valea Oltului si satele sasesti din jur, contribuie intr-o si mai mare masura la reputatia Sibiului de cea mai importanta destinatie turistica din Romania.

Strazile si pietele orasului istoric, cu arcadele lor gotice, casele in stil renascentist si elegantele biserici baroce, cladirile in stil art Nouveau, Piata Mica, Piata Mare, frumosul Muzeu Bruckenthal - toate acestea m-au facut sa indragesc Sibiul de cind l-am vazut prima oara. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost arhitectura - aceleasi case de piatra, cu acoperisuri de tigla, perfect aliniate de-a lungul strazii. La fel ca la Brasov sau Sighisoara - acelasi parfum medieval de Europa Centrala, total diferit de restul Romaniei. Sibiul are o atmosfera distinct medievala, iar daca nu ar fi limuzinele de pe strazi sau magazinele luxoase, ar fi simplu sa-ti imaginezi ca te-ai intors in timp. Ar fi nevoie de pagini intregi pentru a enumera toate frumusetile pe care le ofera orasul. Cel mai bine este sa le descoperi singur si sa te bucuri de fiecare surpriza pe care o poti gasi la fiecare colt, ridicind colbul de pe aceste strazi stravechi. Sibiul e un muzeu in aer liber, iar o plimbare pe vechile strazi pietruite iti ofera ocazia sa vezi indeaproape vestigii ale unei epoci. Orasul are doua nivele: Orasul de Sus, unde se afla majoritatea obiectivelor istorice ale Sibiului, si orasul de Jos, legate prin Podul Mincinosilor ("Liegende Brucke" - primul pod metalic din Romania) si Pasajul Scarilor, construit in secolul al XIII-lea.

Piata Mare este centrul istoric al Sibiului, care a fost mentionata pentru prima data in 1411 ca fiind o piata de porumb. Ca in cazul majoritatii pietelor centrale din orasele medievale, acesta este locul unde aveau loc intilnirile publice -- dar si executiile publice. Piata Mica este inconjurata de cladiri medievale bine conservate, majoritatea locuinte si ateliere ale mestesugarilor, si ofera acces rapid la muzeele etnografice.

Sibiul mi s-a parut trist anii trecuti, imbracat in schele si plin de santiere care vizau transformarea si renovarea lui, dar ceea ce a iesit arata tare bine. E atit de frumos sa hoinaresti prin centru, prin zona pietonala, sa te asezi la una din zecile de terase, sa bei o bere si sa te uiti la oameni, sa vezi figuri destinse si oameni lipsiti de griji... Mi s-a parut absolut senzational si m-am simtit cu adevarat ca intr-o capitala europeana, fie ea si culturala din Romania. In noaptea de simbata spre duminica, la 12 noaptea, era o forfota de nedescris. Si multi iubitori ai rock-ului gothic, printre care si amicii mei care se delectasera in acea seara cu "Gathering", "My Dying Bride" si "Within Temptations". Dar si multi turisti din Germania, Belgia, Olanda sau capitala culturala infratita Luxemburg. Multi tineri care nu aveau poate nimic in comun cu rockul gothic. Dar si multi sibieni trecuti de 50 de ani care se simteau bine plimbindu-se la ora respectiva, oprindu-se la o terasa pentru o bere, un frappe sau un cocktail cu umbrelutza. Desi era ora 12 noaptea, era foarte greu sa gasesti o masa libera. Si totusi... Atita relaxare, atita calm si niste priviri atit de linistite. Oameni care se bucurau ca traiesc si care stiau sa faca si altceva decit sa se uite la "Surprize, surprize". Mi-am dat seama cit de mult imi lipseste asa ceva in Bucuresti. Centrul istoric e o tiganie manelistica unde se vind blugi turcesti si seminte, si doar "Carul cu bere" te face sa te simti bine. Ne lipseste foarte mult o zona pietonala cu zeci de terase una linga alta, unde sa poti minca niste papanasi sau bea o bere la orice ora, unde sa poti sta cu prietenii uitind notiunea timpului, sau unde sa mearga cu placere si parintii nostri.

Iar in Bucuresti, totul se intimpla prea repede, nimeni nu mai are rabdare, ziua ar trebui sa aiba minim 40 de ore, si intreaga noastra viata e o fuga. Fugim pe contrasens ca sa ajungem mai repede, nu mai avem timp pentru noi, nu ne mai facem acele mici placeri ale vietii pentru ca nu avem timp si suntem pe fuga.O opozitie atit de flagranta fata de calmul ardelenesc, fata de modul molcom in care se intimpla totul. Liniste, calm, seninatate, buna-voie, boemie. Lucruri pe care le regasesti doar in anumite oaze de putina lume stiute din Bucuresti, dar omniprezente in Sibiu, Brasov sau Sighisoara. Noi ne grabim atit de mult ca sa ajungem... Dar oare unde vrem sa ajungem ? Nu cumva ne grabim atita ca sa ajungem intr-un loc ca Sibiul, unde sa ne simtim bine uitindu-ne pur si simplu la oamenii din jurul nostru ?

Una peste alta, statutul de Capitala Culturala Europeana a schimbat Sibiul fata de cum il mai vazusem eu anii trecuti, si l-a schimbat in bine. Am stat doar citeva ora si am dormit o noapte, in mod cert vreau sa mai ajung acolo anul asta si va sfatuiesc pe toti sa il includeti in itinerariile voastre din 2007, pentru ca va va incarca din plin bateriile cu un cocktail de parfum medieval, arhitectura gotica, cultura, traditie, calm si lipsa de griji, si sigur va va face sa mai luati un pic piciorul de pe pedala de acceleratie a vietii traite pe contrasens. Sibiul ne asteapta pe toti sa-i descoperim muzica, dansul, teatrul, artele vizuale si toate celelalte evenimente ale acestui an.

Genialul Toma

Mi s-a facut un dor nespus de el, de zeul risului la romani, de inegalabilul Toma Caragiu.

Ce-am vazut noi la el? Sa fi fost doar o masca? Sa fi confundat noi atit de tare omul cu personajele pe care le-a jucat? Sa-i fi pictat noi insine zimbetul pe chip, chiar si atunci cind poate nu-i era locul? Poate, pentru ca nu exista, am inventat noi un zeu al risului si i-am dat fara sa vrem chipul lui Toma. Si poate Toma, vazind ca ne face fericiti asa, si ce bine ii parea, s-a ascuns cu buna stiinta indaratul fetei pe care noi ne-o doream. Si noi l-am devorat! Caci clovnul nu are voie sa fie trist niciodata! Pentru el nu exista culise, iar el nu asteapta la arlechin intrarea in scena pentru ca noi vrem ca intreaga lume sa-i fie o scena! Unde altundeva sa se mai poata odihni... Sau, poate pur si simplu, nu voia sa-si faca publice neimplinirile. Nici macar prin poezie. In fond, nu incerci si tu asta? Nu vrei si tu cu tot dinadinsul sa pari fericit de dragul unora sau in ciuda altora? Dar prin matasea sub care forfotesc clovni tristi, femei bizare, tineri melancolici, se dau de-a dura planete si izbucnesc fastuoase incendii de lumina, isi face loc o lacrima. Tomita i-a facut pe oameni sa rida, desi era de o tristete incurabila. Din dragoste pentru ei a facut-o. Iar ca actor fost obsedat de rolul de clovn, visind pina-n ultima clipa a vietii sa intre in pielea unui arlechin. Din pacate, nu stia ca-l jucase de foarte multe ori. Sau poate stia... E adevarat, doar pe scena vietii. Si-a jucat insa destul de prost propria moarte. In filmul "Actorul si salbaticii", trebuia neaparat sa moara. Dupa cum avea sa descopere si regizorul, Manole Marcus, Toma Caragiu nu stia, nu putea! Ii placea sa traiasca. Voia sa traiasca, rizind c-un ochi si plingind cu celalalt… A parasit scena cand aplauzele erau la apogeu. Au trecut 30 de ani de atunci. Iar noi descoperim abia acum ceea ce el stia: "Mortii ne lipsesc de la un timp dintre noi…"

Petrecerea continua:

Fabula:

Asa-i in tenis

Omul cu sopirla

O brad frumos

Toma si nevasta

Iadul

Un telefon discret

Baletul:

Mos Gerila

Administratorul de bloc

Snobul

Nehotaritul

Transfagarasan

O noua zi de vineri de vara... Gindurile imi umbla brambura, la suberecul din Vama, la scoicile culese pina acum si la macii care s-au scuturat, la rasarit, la algele care sper sa fi disparut... Da, vreau la mare, dar nu am cu cine sa merg. In timp ce navighez pe net prin revista presei economice si nu numai, citesc ca fapt divers ca s-a deschis Transfagarasanul. Imi aduc aminte ca toata primavara mi-am dorit sa ajung acolo sa vad hotelul de gheata, si mereu a intervenit cite ceva :( In fine, imi promit ca oricum o sa ajung anul asta si pe acolo, dar acum vreau la mare !

Trece ziua, seara ies la o Silva Bruna la Pardon si incerc sa-l conving pe un amic ca daca plecam simbata dimineata, va fi exact ce trebuie. Prognoza meteo: 35 de grade in Bucuresti. Nu pot sa stau ! Ora 21. Suna telefonul. Amicul Bobo. "E concert la Sibiu, festivalul Artmania, o parte din gasca e deja acolo si parca am merge si noi, dar nu stim. Si daca mergem, vrem pe Transfagarasan. Ce zici ?". Hmm, suna bine, dar cer timp de gindire. Daca totusi plec la mare. La ora 22 sun inapoi, hotarit: "Transfagarasan ? Suna bine !". Amicul isi cam pierduse din entuziasm. Eu: "Hai, mi-ai inoculat microbul, hai sa o facem. Nu ne place, ne intoarcem". Deal done. Mai beau citeva beri si fug acasa sa ma odihnesc, ca, deh, am promis ca imi asum si rolul de sofer.

Simbata. Ora 11. Orasul deja arde, e sufocat de gaze de esapament, asfalt si beton. Ne tirim spre autostrada. Trecem prin Pitesti, ne oprim la Curtea de Arges, sa ne reculegem la Manastirea ridicata de Neagoe Basarab in 1517, care a dat neamului nostru frumoasa legenda a Mesterului Manole, care a ingropat-o pe Ana la temelie pentru ca ceea ce construia ziua sa nu se mai prabuseasca noaptea. Foame, gasim un restaurant sirbesc si descoperim deliciile bucatariei vecinilor din sud-vest. O luam incet-incet din loc. Ajungem in cheile Argesului, care si-a facut drum ferastruind peretii inalti, muntosi si pe un pinten stincos se zaresc ruinele cetatii Poienari, atribuita de traditie domnitorului Vlad Tepes. Am urcat acum vreo 5 ani acolo si e superb, dar cele aproape 1.500 de trepte par acum usor cam multe pentru plaminii mei de fumator inveterat. Dupa citeva serpentine, intram intr-un tunel.

Iesim din tunel. Barajul Vidraru. Impunator ca intotdeauna. In stinga, lacul proiecteaza imaginea muntilor din zare si se asorteaza imperial cu padurile de brazi care il inconjoara. In dreapta e haul. Si o masinarie ciudata, pe care nu o mai vazusem pe acolo. Ma apropiu si vad ca este o platforma de bungee-jumping, cu o adincime de 166 de metri. Wow. Nu stiu de ce, dar oricit as iubi eu adrenalina, parca nu ma vad sarind de la inaltimea aia. Efectiv nu ma imaginez sarind in gol de acolo. Desi sunt sigur ca are fun si adrenalina. Oricum, locurile sunt superbe, cladirea de inaltimea unui bloc cu sase etaje parca ma invita sa urc, dar e cam tirzior asa ca refuz. Statuia energeticianului cu cele doua fulgere in miini strajuieste maiestuos imprejurimile ca un imens om de tinichea. Apele verzui ale lacului imi aduc pentru un moment aminte de mare. Vad hotelul plutitor si imi propun ca odata sa imi petrec o noapte in el, sa dorm pe apa si nu pe pamint, la fel cum am facut-o si in Delta. Sunt sigur ca senzatia e la fel de intensa. Citeva priviri aruncate in zare, spre muntii din departare, din masivul Fagaras, locul spre care ne indreptam noi.

Lacul Vidraru e un lac de acumulare creat de barajul Vidraru pe riul Arges in 1965. Constructia barajului a durat mai mult de 5 ani. In cifre inseamna 42 km de galerii subterane, 1.768.000 metri cubi de roca excavata, 930.000 metri cubi de beton turnat, 465.000.000 metri cubi volum total, 870 de hectare suprafata si 14 km lungime, locul 5 in Europa, 166 metri inaltime si 307 metri lungime. Constructia se sprijina pe versantii muntilor Pleasa si Vidraru. Turbinele si generatoarele electrice ale hidrocentralei asigura o productie de energie, intr-un an hidrologic mediu, de 400 GWh/an. Lacul s-a incadrat superb in peisajul natural al zonei, parind a fi de cind lumea acolo. Conturul dantelat al lacului e marcat de soseaua care il inconjoara.

In timpul regimului comunist, accesul in zona era de multe ori restrictionat deoarece veneau Ceausestii, in special la cabana Valea cu Pesti, cabana de suflet a lui Nicu Ceausescu, care venea deseori cu prietenii la niste chefuri monstru. La 1560 metri altitudine este cabana Capra, deasupra limitei golului alpin, intr-un cadru superb si pitoresc, si unde Nicolae Ceausescu venea la vinatoare de capre negre. Chiar pe malul lacului este cabana Cumpana, care are si un camping si se afla tot intr-un cadru pitoresc, e un loc unde turistul vine ca la mica mare de la munte.

De la baraj sunt doua variante: ocolit lacul prin stinga, prin tunelul de linga baraj si pe la cabana Cumpana, dar nu am incercat niciodata drumul asta pina acum, poate pentru ca e neasfaltat, sau prin dreapta lacului, unde deja ne aflam pe Transfagarasan. De fapt "Drumul peste Fagaras", rezultatul unei sume intregi de eforturi concretizate in cifre care probabil depasesc chiar si imaginatia unui constructor profesionist, incepe in comuna Arefu, din "umarul sting" al barajului Vidraru si se termina la intersectia cu DN1, in Cirtisoara, avind 91,5 kilometri lungime. Prin derocari s-au dizlocat si manipulat nu mai putin de 3 milioane de tona de stinca. S-au executat terasamente in volum de 1,5 milioane metri cubi, 830 de lucrari transversale, din care 27 de viaducte si poduri si 290 mii metri cubi de zidarie. Drumul cel mai spectaculos din tara asta, care trece pe la peste 2000 m altitudine peste muntii Fagaras, strabatind masivul de la nord la sud prin trecatoarea Bilea (desi trebuie neaparat sa ajung si pe DN 67C sau Transalpina, care inteleg ca e foarte putin cunoscuta, foarte izolata, dar care ofera niste peisaje mirifice si e mult mai spectaculoasa), practicabil doar 3 luni pe an, de la topirea ultimei zapezi in iunie pina la prima zapada din septembrie. In perioada in care crestele muntilor nu sunt acoperite cu zapada si nu exista riscul de avalanse, Transfagarasanul isi ofera privelistile superbe tuturor celor care iubesc muntele si peisajele frumoase. Spre deliciul meu, drumul spre Bilea inca mai e presarat cu ghetari si troiene de zapada ramase de la ultima ninsoare din aprilie.

Sunt atit de multe de spus despre Transfagarasan. Am aflat ca s-a nascut in acelasi an cu mine, in 1976 si a fost construit numai in 4 ani (cred ca acum ar dura 400 de ani pentru a construi ceva asemanator, daca 35 de km de autostrada la cimpie au durat 5 ani). Drumul era considerat un drum de importanta strategica. De fapt scopul lui Ceausescu a fost de a folosi soseaua pentru a trece Fagarasul cu tancurile in cazul unei invazii "rosii" sau "hortiste" pentru a apara Transilvania si a-i lua prin surprindere pe "inamici". Peste 30 de soldati si-au pierdut viata in aceasta munca sisifica.
Partea de pina la Bilea, cea aflata sub jurisdictia autoraitatilor din Arges, se carcaterizeaza printr-un drum infect, unde iti poti rupe masina foarte usor. Parca totusi e ceva mai bine decit anul trecut, in sensul ca au mai peticit pe ici pe colo... Semnele unei furtuni de creasta se vad undeva la mijlocul drumului, suvoaie de apa ce coboara de pe munte au blocat drumul cu noroi, crengi de copaci si tot ce au mai prins si maturat in drumul lor, asa ca asteptam rabdatori un escavator care degajeaza drumul. Restul gastii e la Bilea si aflam ca au plecat de acolo din cauza unei ploi care nu dadea nici un semn ca s-ar mai opri. Nici cu parapanta nu s-au putut da... Incepe si la noi ploaia, dar se pare ca e dupa sufletul omului - in 3 minute se termina... Ne-au stropit doar citeva picaturi de ploaie.

Trecem de portiunea de padure si vedem crestele inzapezite. Am ajuns la Piscu Negru. Ajungem in portiunea mea favorita si bucata cea mai spectaculoasa - zona de pasune alpina. Drumul in trepte foloseste serpentine in ac de par si rampe de pina la 10%, fiind o provocare pentru orice masina (fosta mea batrinica Nova si-a dobindit titlul de masina doar dupa ce a reusit acum 4 ani sa ma duca pina la Bilea...). Drumul are mai multe tunele si viaducte decit orice alt drum din Romania iar peisajul este magnific. Odata ajuns aici, surprinzi o latura a Romaniei care depaseste tipicul frumosului. Este un tinut al splendorii si al privelistilor ametitoare, acolo, la imbinarea verdelui de iunie cu albul ultimei zapezi si cu turcoazul infinit al cerului. Romania vazuta de la inaltime. Mi-am dorit o viziune cu totul speciala, asa ca voi conduce artistic... mai merg citeva sute de metri, ma mai opresc sa admir superbitatea muntilor din jur, sa mai fac o poza si sa vad ochiurile de zapada aruncate peste tot. Soseaua se unduie dintr-o parte in alta, iar eu urc agale, ametesc pe serpentinele transfaragasene si ajung la marea de aer bleu, irizat, la vintul indraznet dar binefacator al Fagarasilor. La cascada Capra oprim si coborim ca si toata lumea, iarasi multe poze... Reusesc sa fac o poza cu masinuta mea avind pe fundal un munte de zapada...

Ajungem la tunelul dinainte de Bilea, cel in fata caruia trebuie sa faci stinga imprejur daca drumul e inchis. Are aproape 900 de metri si este tunelul crepuscular, in care intri intr-un anotimp si iesi in altul. Aici drumul strabate pe dedesubt culmea principala, suntem chiar sub virfurile Moldoveanu si Negoiu, cel mai inalt loc din Romania. Suntem sub acoperisul Romaniei. Tunelul nu e luminat artificial, are 4.4 metri inaltime, 6 metri latime si un trotuar de 1 metru latime. Aerisirea se face natural, datorita curentilor puternici de aer ce strabat tunelul. Intotdeauna cind ieseam din acest tunel, ajungeam intr-o cu totul alta lume, intr-un alt anotimp. Nivelele de temperatura de la cele doua capete ale tunelului sint foarte mari. Nu de multe ori se intimpla ca pe parte sudica a tunelului sa fie soare si 15-20 grade iar la iesirea din el, pe partea nordica temperatura sa fie sub 0 si sa ninga.

De data asta insa, surpriza... e cam la fel de senin, poate un pic mai frig, dar e prima oara cind ajung la Bilea si e senin, nu ploua, nu e ceata, pot sa stau afara si sa fac multe poze, caci ochiul magic al aparatului are materie prima din belsug. Zapada e multa iar iubitorii sporturilor de iarna se simt ca acasa. Vad un cuplu de schiori, un baiat cu placa si imi aduc aminte ca la Bucuresti sunt 35 de grade :) Peisajul pare desprins din filme, cu multa zapada si lacul rece si linistit. Si ce-ar fi mers o cana de vin fiert cu scortisoara, dar mai am de condus... Terasa cabanei iti da senzatia ca zbori intr-o lume de basm, atit de reala, incit parea imaginara...

Singurul lucru care nu imi place pe Transfagarasan sunt toti buticarii aia de la iesirea din tunel de la Bilea, care iti dau senzatia ca ai ajuns in bazar, nu la 2000 m altitudine. Cred ca ar fi cazul sa fie evacuati de acolo, sa lase zona libera pentru incintarea ochiului si a sufletului si sa-si mute bazarul la Bilea Cascada sau chiar la Curtea de Arges. Este o senzatie tare ciudata, atunci cind iesi din tunel, dupa ce ai urcat pe fata sudica numai prin gol alpin salbatic sa te trezesti dintr-o data in plin bazar. Cine are nevoie de porumb fiert, copt, prajit sau alte prostii sa si le procure din alta parte, nu din creierul muntilor.

Lacul Bilea este un lac glaciar, declarat monument al naturii si este unul dintre cele mai mari lacuri din Muntii Fagarasului, avand o suprafata de 120 hectare, o lungime de 360 m, o latime de 240 m si 11 m adincime. Lacul este situat la altitudinea de 2034 m, intr-un circ glaciar, fiind cuprins intre Defileul Oltului si poalele Muntilor Piatra Craiului.

Intrucit vremea a tinut cu noi, peisajele iti taie respiratia. Lacul e straveziu si rece. Apa limpede si linistita a lacului este o oglinda imensa si tot ce este in jur isi vede imaginea dublata in apa. Muntii cu zapada vin de sus si par ca se continua in lac. Cabana Bilea are si ea o sora geamana, dar intoarsa cu fundul in sus. Totusi reflectia fisiilor de zapada de pe stincile superbe este cu adevarat magnifica si nu poate fi exprimata in cuvinte. Trebuie sa fii acolo si sa vezi. Imi imaginez cum poate sa fie sa stai la fereastra cabanei si sa privesti in jur, sa contempli ore intregi fiecare coltisor din perimetrul vizual. Soarele straluceste si apune superb peste munte. Superbitatea locurilor ma duce cu gindul la un peisaj din Alpii elvetieni. Sau poate o statiune izolata de schi din Austria ? Un loc aproape de cer si categoric rupt din rai. Exista raiul pe pamint ? Daca da, probabil e aici, la Bilea. Si pentru ca a fost prima data cind Bilea m-a intimpinat cu soare si cerul de un azur visator este inflacarat de ultimele raze ale soarelui care apune, totul a fost superb, superb, superb... Ceea ce a prezentat natura in aceasta zi de mijloc de iunie a fost de ajuns pentru ca fiecare simtamint al meu sa fie la apogeul fericirii de a fi acolo. Peisajul inaltator si senzatia de libertate, in care parca iti vine sa te cateri pe stinci sa ajungi si mai sus. Stairway to heaven. E mirific.

La coborire, pe partea nordica (sau transilvaneana) a drumului... peisajul e si mai spectaculos... curbele in ac de par se succed una dupa alta, firele si stilpii de telecabina ne insotesc, iar in zare se vede insorit Ardealul. Nici nu iti dai seama la coborire cind ai ajuns la Bilea Cascada, desi mergi incet, pentru ca tenatia e foarte mare sa nu fii atent la drum ci la peisajele minunate din jurul tau. Fiecare colt de stinca si fiecare fir de iarba are povestea lui si o poate povesti celui care iubeste natura si muntele si farmecul si salbaticia zonei. Trebuie sa amintesc si cu aceasta ocazie diferenta imensa de calitate a soselei intre partea sudica si partea din Ardeal - exemplar intretinuta.

Din pacate timpul trecea si nu am putut zabovi atit cit as fi vrut in fiecare locsor care se cerea fotografiat pentru ca amintirea lui sa dainuiasca mai mult decit pe retina calatorului grabit, iar punctul terminus al expeditiei - capitala culturala europeana 2007 - Sibiu, era inca departe. Cu mult regret, asemenea copiilor care cu greu se desprind de la joaca, am parasit aceste colturi de rai , imbatati de aerul ozonat si de atita frumusete si am luat-o la drum, am trecut pe linga Vama Cucului, am intrat in frumosul sat Cirtisoara... si iata-ne la DN1... (despre Sibiu, intr-un blog viitor...)

Transfagarasanul e unic din orice punct de vedere... drumul, serpentinele, viaductele, cascadele, lacurile, stincile, peisajele. Odata ajuns in acest paradis nu-ti mai vine sa pleci, cu adevarat iti incarci bateriile cu multa energie si retina cu mult frumos. Iar cind in Bucuresti sunt 35 de grade la umbra si la numai 250 de kilometri e zapada multa si e frig, iar daca ai noroc de soare, poti obtine un bronz incredibil... Iar bucuria ochilor devine si incintarea sufletului, minunatia si salbaticia naturii te coplesesc si te pierzi in multimea de superlative, nereusind sa mai murmuri altceva decit "superb" si sa-ti promiti ca vei reveni cu prima ocazie. Este unul dintre cele mai frumoase locuri din tara si este unul din putinele lucruri pentru care trebuie sa multumim epocii de aur si mult-iubitului conducator - ca s-a construit aceasta sosea, chiar daca cu mari sacrificii umane. Dar totodata cred ca este locul care l-ar face si pe Dumnezeu mindru de creatia lui. Maretia si semetia muntilor te impresioneaza extraordinar de mult... te uiti cu admiratie de jur imprejur si efectiv te trec fiori! Cat despre drum, Transfagarasanul, acesta serpuieste de-a lungul vaii, reprezentind parca victoria omului asupra unei naturi ce s-a lasat extrem de greu imblinzita si inca nu pe deplin... Iar natura merita vazuta cu ochii proprii, nu din reportaje sau bloguri, nu din poze (oricit de reusite ar fi ele) si nu din povesti.

"Calatorule , cind pasii te vor purta printre munti cu paduri de conifere si foioase, dealurile cu pasuni, finete si livezi de pomi fructiferi, cimpii, riuri repezi de munte, lacuri cu ape dulci si sarate, datatoare de sanatate, printre multe alte daruri cu care natura ne-a binecuvintat, poti sa poposesti multumit fiindca ai ajuns la noi, loc de interferenta dar si de unire, a drumurilor ce au legat provinciile istorice romanesti, spatiu de circulatie si asezare a valorilor materiale si spiritualitate, vatra de straveche cultura si civilizatie romaneasca."

Mineriada mea

Intr-o viata de om sunt multe lucruri pe care le uitam repede, dar si imagini, intamplari, personaje de care nu ne vom desparti niciodata. Nu putem sterge din memorie - oriunde ne-ar duce valurile vietii - imaginea parintilor ori a bunicilor aplecati asupra-ne, intinzandu-si aripile de closti ocrotitoare, suferind la durerile noastre, lacrimand in locul nostru.Nu putem uita boacanele copilariei ori vorba blajina a primului dascal. Vom pastra pentru totdeauna intr-un coltisor de memorie privirea dulce a fetei care ne-a facut sa ne infioram intaia oara, prizonieri in dulcea capcana intinsa de viata celor indragostiti.

Nu vom uita insa nici scenele tragice in care destinul ne-a rezervat rolul de martori. De exemplu, mineriadele anilor ‘90. In fiecare vara, cand se apropie 13-15 iunie, imaginile de atunci ne ravasesc memoria, la fel de proaspete si de vijelioase ca in zilele acelea bolnave. Am vazut multe atunci, acolo, in Piata Universitatii.Dintre toate barbariile - pe care le revad ca intr-un film manevrat cu telecomanda, inainte-inapoi -, trei povesti zguduitoare s-au fixat pe primul raft al memoriei. Doua le-am depanat in anii trecuti: „Femeia cu salamul” si „Copilul mineriadei”.

In prima, o bucuresteanca traia clipe de extaz cand minerii spargeau capete si trosneau oase („Scoteti-le ochii!”), dar a ramas impietrita cand a descoperit ca unul dintre tinerii stalciti in bataie era fiul ei...In cea de-a doua, o femeie insarcinata incerca sa-si apere pruncul din pantece, chircindu-se sub ploaia de lovituri. Dupa multi ani, am jubilat crezand ca i-am descoperit - pe femeie si pe copil - supravietuitori in jungla Capitalei, dar nici acum nu sunt sigur ca a fost o realitate pura sau una dintre multele iluzii ale vietii.Cea de-a treia imagine este legata tot de o femeie. Avea, probabil, in jur de 35 de ani. A facut imprudenta sa se revolte in preajma unui grup ce doborase la pamant un tanar: „Mai, oameni buni, nu-i mai dati in cap, ca-l omorati! Mai, oameni buni, sunteti crestini, aveti si voi copii...”.Desi o mana de om, a incercat sa-l prinda de brat pe un haidamac ce cauta pozitia ideala sa loveasca decisiv, cu coada sa de tarnacop. Fatala eroare: dupa o clipa de uluire, barbatul machiat strident cu praf de carbune si-a schimbat tinta.A incercat s-o izbeasca pe femeie peste cap, dar bata a zburat prin aer. Simtind, brusc, ca devenise tinta, femeia a luat-o la fuga. Din mijlocul Pietei s-a indreptat glont spre restaurantul „Dunarea”. Fuga sa le-a deschis multora pofta de haituiala. Simtisera mirosul prazii.Loviturile se succedau din toate pozitiile, iar grupul urmaritorilor se ingrosa precum bulgarele de zapada. La fiecare pas te asteptai ca femeia sa se prabuseasca. A rezistat insa eroic, pana pe scarile de la „Dunarea”.A mai apucat sa-i vada pe cei ce pazeau intrarea, din spatele usilor din sticla transparenta: inalti, prezentabili, imbracati la patru ace. O bestie a prins-o de umar. Femeia s-a smuls, disperata, lasandu-si camasa alba in mainile vanatorului.A urcat treptele, cu sanii goi si cu vanatai oribile la vedere, si i-a implorat pe barbatii eleganti, la patru ace, sa-i deschida usa. Nu i-au deschis-o! Si nici n-au schitat vreun gest cand femeia s-a prabusit sub ploaia de lovituri care - multumim, domnule Iliescu! - instaurau democratia...

Evenimentul Zilei, Grigore Cartianu, 14 iun 2007