17 noiembrie 2008

Ploaia si retarzii


Prima ploaie din toamna asta, si s-a dat totul peste cap. In orasul acesta nu te mai poti bucura nici macar de o simpla ploaie, fie ea si o ploaie rece de noiembrie, pentru ca odata cu ea auzi claxoanele disperate ale soferilor blocati in trafic. Isteria este cuvantul care poate descrie starea generala.

Luni, 17 noiembrie 2008.

17.15 - plec din birou, bucuros ca a mai trecut o zi de luni

17.20 - ma urc in masina, in Piata Victoriei

17.45 - am traversat Piata Victoriei !

18.20 - am ajuns la intersectia Strirbei Voda - Calea Plevnei, unde nimeni nu pare ca se mai misca

18.30 - apare o creatura stupida, in verde fosforescent, care incepe sa dirijeze circulatia

19.00 - sunt cu 5 metri mai in fata decit cu 40 de minute in urma

19.05 - cedez nervos, fac dreapta pe Calea Plevnei

19.20 - sunt in fata Palatului Cotroceni, fac dreapta pe o straduta

19.45 - Razoare

19.50 - finally home

Cum e posibil ca in Bucurestiul anului 2008, la prima ploaie din toamna asta, sa fac 5.5 km in 2 ore si jumatate ? E plin de bizoni, pentru care aglomeratia inseamna o noua ocazie de a desconsidera pe toti, de a o lua pe contrasens, sau in stinga celor care o iau pe contrasens, depasind coloana de fraieri care stau acolo de minute sau ore. E plin de retarzi pentru care culoarea rosie a semaforului inseamna un motiv de a apasa pedala de acceleratie. E plin de cretini care se baga, blocheaza toate intersectiile, si apoi claxoneaza isteric, neintelegind de ce nu te dai la o parte din calea neuronului lor. e plin de pitipoance blonde sau brunete care nici nu ajung la volanul gipanului pentru care au prestat examene orale dese, care nu au nici o legatura cu stiinta de a conduce si care iti taie calea cind ti-e lumea mai draga. Pe ploaie ies toti idiotii in trafic, ca deh, sa nu le ude neuronul ala stingher...

Azi pe la ora 16 ma uitam pe geam si am vazut un Renault rosu stationat cu avariile pornite pe linga cladirea unde lucrez, in dreptul unei alte masini, astfel incit era un pic pe linia de tramvai. Evident, tramvaiul nu a avut loc sa treaca, iar vatmanitza, mai slaba de inger, a asteptat sa se rezolve situatia. In spate, se facuse un sir de vreo 10 tramvaie si se blocase circulatia pe tot bulevardul Mihalache, probabil din cauza vitei aleia, coada era pina in Chitila... Daca eram vatman, pe cuvintul meu ca treceam, ii personalizam un pic masina retardei si o lasam sa se descurce, sa isi gaseasca alt loc de parcare. Am sunat din birou la Politia Rutiera, ne-au cerut numarul masinii, pe care evident nu il puteam vedea de la etajul 6, si au zis ca trimit un echipaj, ceea ce nu s-a intimplat. Dupa vreo 10 minute, in care cred ca nervii celor blocati pe Mihalache atinsesera apogeul, vine si nenorocita, se uita ciudat la vatmanita, se suie in masina si pleaca. Rau imi pare ca nu am coborit pina jos sa ii dau o palma peste ceafa, sa ii iau cheile de la masina, sa o parchez pe undeva si sa i le arunc in canal, sa nu ii mai trebuiasca creaturii masina cit o trai.

Ploaia din Bucuresti spala multe, dar mitocania si nesimtirea bizonilor din trafic nu o sa o spele niciodata. Si atunci, plin de nervi, le transmit tuturor celor pentru care nu exista reguli ci doar tupeu sau prostie, Multe Urari de Iubire Eterna. Sau, cum ziceau baietii de la BUG Mafia acum vreo 10 ani - "Pentru toti cei care ma irita..." (restul versurilor din melodia "Limbaj de cartier" le gasiti pe net...)

15 noiembrie 2008

De ce mor iubirile ?


Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:


Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.


Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...

13 noiembrie 2008

Blow your job


Am primit azi un e-mail care m-a adus (daca mai era nevoie) cu picioarele pe pamint. Nu stiu daca articolul chiar este scris de Mihai Dobrovolschi, asa cum sustine mailul, insa oricine l-a scris, mare dreptate a avut. Trist, dar adevarat. Ce face cultura corporate din noi...

"Te trezesti dimineata cu telefonul pentru ca trebuie sa ajungi la serviciu si traficul iti ia oricum o ora din viata. Ajungi la serviciu, iti bei cafeaua, iti permiti niste telefoane personale, mai faci o gluma cu un client sau cu cineva de la vreo agentie ca sa nu vorbiti chiar numai si numai business. La pranz daca esti tare-n functie, iti permiti sa te intalnesti cu niste amici. Dar suna telefonul si te intreaba o colega daca ai trimis oferta si pana unde sa mearga cu discountul. Si prietenii te intreaba “da’ voi cat dati discount la peste zece mii ?” si incepe o discutie despre job. Apoi te intorci si trimiti mailurile. Te certi cu un coleg, cum ma-sa poate sa incurce lucrurile asa ? Te suna prietena si ii dai sms ca nu poti vorbi, ca esti in sedinta. De fapt poti dar, desi o iubesti, chiar nu ai chef de discutii normale, umane, calde - te scot din priza si e atata nevoie de tine lucid in companie. Las c-o vezi diseara. Apoi vezi niste cifre si te ia cu ameteala, nu credeai ca-i chiar asa. Apoi te cheama ala la un mic meeting. Si vorbeeeeste si vorbeeeste si daca vrei sa pleci o sa spuna ca nu-ti pasa de job si tre sa stai. Si e tarziu. Sa spunem ca scapi pana la urma. E sapte ceasul ! Nu mai ai chef sa iesi pe nicaieri. Te arde stomacul de nervi neexplodati si strangi putin din ochi, ai praf in ei de la monitor. Ajungi acasa la opt si ceva. O pupi. Te intreaba ce-ai facut la serviciu. Ii povestesti de idiotul ala. Pur si simplu i-a zis el primul, dar a fost ideea ta. Cazi greu in fotoliu. Mananci numai bunatati pentru ca iti permiti. Te uiti la stiri, filme, aiurea, asa. Faci un dus ca poate faci dragoste. Poate faci dragoste. Dormi. Te trezesti cu telefonul.”

Of doamne, in cite din cliseele astea ma recunosc si eu... Unde o sa ajungem in ritmul asta? Cind o sa mai avem timp si de noi? Cind o sa avem chef de discutii normale, umane si calde, si o sa ne doara in pix ca e nevoie de noi in companie? Cred ca e timpul sa imi iau aparatul foto de git si sa fugim undeva, doar noi doi, sa cautam locuri noi, frumuseti ascunse, perpective interesante. Oameni, fapte, intimplari... Nu feedbackuri, biduri, preturi de transfer si deficit de cont curent...

12 noiembrie 2008

Excalibur

Si daca tot am ajuns la domeniul culinar, sa ramin in aceeasi arie de interes si cu postul acesta.
Prima data am auzit de la un prieten de un restaurant din Budapesta unde puteai minca ciorba in coaja de piine in loc de farfurie, si unde tacimurile erau un accesoriu facultativ. Mi-a placut ideea. Citeva luni mai tirziu, un prieten plecat in delegatie la Tirgu Mures imi spune ca a descoperit un restaurant cu feluri de mincare cu denumiri interesante si cantitati porcesti. Mi-a trimis si citeva poze in care am vazut imensitatea platourilor. Am devenit din ce in ce mai curios, pina am aflat de la un alt prieten ca restaurantul de la Tirgu Mures a venit si la Bucuresti. Mi-am propus ca neaparat sa ajung si eu acolo, iar pina la urma s-a intimplat ca prietenul care l-a descoperit in Bucuresti sa ma invite acolo chiar de ziua lui.
Se numeste Excalibur si este un restaurant cu specific medieval. Restaurantul si-a creat deja renumele, fiind cunoscut dupa portiile imense pe care le serveste (meniuri pt. 2, 4 sau 6 persoane), dar nu se serveste cu obiecte moderne cum ar fi cutitul si furculita (decit la cerere)! Da, toata lumea maninca cu mina, si se dau stergare si un bol cu apa cu lamiie inainte de servirea mesei. Daca ati visat sa mergeti la un restauramt si sa mincati in stil salbatic, liber, fara tacimuri, sa luati halca de carne cu mina si sa muscati din ea, atunci trebuie sa ajungeti aici. Mincarea este servita precum era servita cavalerilor inainte de lupta, in cantitati imense, pentru a face fatza cu brio efortului ce urmau sa-l depuna.
Locatia este aproape de piata Kogalniceanu, pe Bulevardul Kogalniceanu nr. 3, intr-un subsol unde functiona anii trecuti clubul DV8. Intrarea este foarte ingusta si cum localul este la subsol, in strada nu vezi decit o usa cu tocul pietruit cu o mica sigla cu conotatii medievale deasupra ei. Nimic mai mult. Te face sa te gindesti ca acesta este un loc inedit, din acelea stiute doar de cunoscatori, a caror existenta se transmite din vorba in vorba, si care te face sa te simti mai altfel doar pentru ca stii de existenta lui. Dupa ce cobori pe niste trepte un pic cam subrede, aflate in semi-intuneric, pasesti tiptil in tr-un alt spatiu si timp.
Atmosfera medievala este foarte puternica - lumina obscura, mese si scaune din lemn masiv nefinisate, pereti cu caramida bruta, luminari discrete pe fiecare masa. Mincarea si bautura sunt servite in vase din lut. Chelnerii, ce-i drept, nu sunt imbracati in zale, ci in tinuta standard. Fetele care servesc nu au nimic regesc, poate, dupa uniforma, sa fi fost cameristele reginei. Cert e ca sunt puternice – platoul cel mare are peste 11 kg...
Ornamentele de pe pereti nu sunt insa standard - aranjamente in stil medieval, armuri, lancii, palose, sabii si topoare, stindarde, embleme, scuturi (toate datind, zic ei, din secolul al IV-lea), tablouri cu cavaleri, picturi murale pe tavan, cu scene de lupta. Ce-i drept, mesele nu sunt rotunde, dar nici nu le-as vedea rostul pentru ca prin Bucuresti nu prea sunt cavaleri. Chiar si muzica este de natura medievala, cu cimpoi scotian, cintece de lupta si alte melodii medievale, doar aparatul de aer conditionat pare usor anacronic in acest scenariu. Pe culoarul de la intare poti vedea si Excalibur-ul. O sabie infipta in piatra pe care numai dupa citeva beri iti vei face curaj sa vrei sa o scoti de acolo. Totul creaza o atmosfera medievala si te face sa uiti ca ai intrat de pe o strada aglomerata a Bucurestiului.
Si acum sa povestesc despre mincare. In pragul intrarii, in fata ochilor imi dansau mistreti perpelindu-se la foc mic, caprioare, purcei cu mere in gura si alte asemenea bunataturi, cum vezi numai in filmele cu Robin Hood. Meniul din fericire era mult mai variat si, desi majoritatea felurilor contineau carne, alaturi era trecuta si o garnitura mai consistenta. In meniu e trecut si gramajul (care chiar m-a speriat) si faptul ca mincarea ajunge in minim 30-40 de minute. Nici macar titulaturile mincarurilor nu se dezic de savoarea medievala: "Marele ospat al cavalerilor", "Tava pentru regi", "La pinda am stat, caprioare am vinat", "Pe carare spre palat un mistret am injunghiat" etc.
Nu trebuiesc ratate platourile pentru mai multe persoane – sunt mari, spectaculoase, satioase si convenabile. De fapt toate felurile sunt pantagruelice. Preturile sunt putin peste medie, dar si gramajele sunt impresionante, majoritatea felurilor individuale avind peste 1000 de grame. Din partea casei primesti 2 sau 3 feluri de sos, cu usturoi, smintina, picant sau cu vin rosu. Bauturile sunt la preturi standard si nu la preturi de fitze. Si vinul, dar si berea sunt aduse in cani sau halbe de lut si ai un sentiment aparte cind dai noroc cu ele. Iar vinul casei este chiar bun. Chiar si gama de deserturi arata ok, dar dupa asemenea ospat, nu cred ca cinva isi mai pune problema desertului.
Interesant este ca si lumea buna vine intr-un loc fara tacimuri de argint si pahare de cristal. Mincatul descatusat, cu mina, dincolo de conveniente si de gura lumii, capata tot mai multi adepti. Vezi oamenii cum se bucura cu adevarat de mincarea pusa in fata, uitind de falsele reguli de eticheta actuale si infruptindu-se cu mina, probabil singurul mod adevarat in care poti minca aceste dezmaturi culinare. Iar ce a mai ramas din cina (si, la cit de mari sunt portiile, credeti-ma pe cuvint, sigur ramine ceva) poate fi luat acasa la pachet.
Platoul pentru 2 persoane – ”Tava pentru regi” are 2.500 de grame, din care 950 grame produse din carne - cirnati, cremvursti prajiti, bacon, cotlet, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, rosii, castraveti, portocale, kiwi. Ajunge lejer pentru 4 persoane. "Ospatul din ajunul bataliei" (tot de 2 persoane) are 2.600 de grame si contine aripi de pui picante, pulpe de pui, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, mere, banane, rosii, castraveti, portocale.
Noi am luat "Marele ospat al cavalerilor" – platou pentru 4 persoane, care are 7.000 de grame din care 3.600 de grame produse din carne – doi pui grill, coaste prajite, cirnati prajiti, bacon prajit, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, mix de fructe, portocale, rosii, castraveti,
"La tabara vinatorilor" este un alt platou pentru 4 persoane, are 5.300 de grame si contine coaste prajite, pulpe de pui prajite, aripi de pui prajite si din nou cartofi regali auriti si tot mixul de legume si fructe.
"La masa regelui" este platoul pentru 6-8 persoane, are 11.300 de grame (6.350 de carne) si contine doi pui grill, ficat de pui in bacon, cotlet, ceafa, cirnati, ciolan afumat, coaste prajite, aripi de pui si din nou cartofi regali auriti si tot mixul de legume si fructe. Parerea mea sincera este ca acest platou este suficient pentru un team-building de 10-15 persoane.
Merita vazuta si lista de cocktailuri, macar prin prisma originalitatii denumirilor: "Mary cea singeroasa", "Pina Mi Lady", "Sex la castel" sau "Orgasmul domnitei".
Din pacate, entuziasmul meu s-a transformat in dezamagire vazind ca gulasul de tabara in coaja de piine, desi era trecut in meniu, nu supravietuise pina la ora tirzie a serii, asa ca am ramas cu o frustrare pe care sper sa o rezolv data viitoare cind voi ajunge. Mi s-a parut culmea nedreptatii sa ma momeasca cu gulas de tabara in piine, dupa care sa ma informeze ca de fapt nu au. E ca si cum, dupa ce se da startul, Hamilton ar spune: "Stati, ca de fapt nu sunt pregatit. Fac doar citeva ture de pista"
Per total insa, localul merita vizitat. Se maninca bine si se bea la fel de bine. Nu e un loc potrivit nici pentru o cina romantica, si nici pentru o intilnire business, dar... sigur poti gasi niste prieteni binevoitori. Atmosfera e geniala si nu te mai lasa sa pleci, te simti intr-o scena cu ospaturile din filme de la curtea regelui si, dupa ce imparti cu prietenii un platou imens, si il asezonezi cu niste vin al casei, iti este din ce in ce mai greu sa te urnesti spre casa. In concluzie recomand acest restaurant celor amatori de ospaturi in stil stravechi, dar si celor care doresc o experienta inedita sau care pur si simplu vor sa manance pe saturate.
Pofta buna !

10 noiembrie 2008

Despre papanasi


Cine nu a incercat macar o data pina acum gogosile pufoase, prajite, mustind in gem si smintina ? Fie la restaurant, fie la o cabana de munte, pe malul marii, la bunica sau la matusa ? Mai nou, in multe locuri ii intilnim sub forma unor galuste dolofane cu o galusca mai mica in virf peste care se scurge in valuri amestecul de smintina si dulceata. Totusi, multe retete ii prezinta in forma de inel, cu gaura la mijloc, care se servesc fie cu smintina, fie cu gem, fie pudrati cu zahar. Indiferent de forma insa, modul de preparare este acelasi, iar rezultatul final tine de creativitatea si imaginatia fiecaruia. In esenta, este vorba de gogosi; nu chiar orice fel de gogosi, ci facute cu aluat din gris si brinza de vaci. Si totusi, bunica ii facea altfel, reteta ei ducea mai mult spre niste galusti cu multa brinza de vaci, mai mult fierte decit prajite, dar tot cu smintina si dulceata din belsug.
Cautind originile ideii cu gauritul rotocolului de aluat inainte de prajire, am gasit o legenda care spune ca, in timpul unei furtuni violente pe mare, un capitan danez, avind nevoie de ambele miini pentru a struni cirma, si-a infipt gogoasa din care minca intr-una dintre spitele acesteia. Mi-l si imaginez pe batrinul lup de mare, luptind cu stihiile vremii si incercind sa-si salveze nava, si in acelasi timp infulecind tacticos o gogoasa. Important e ca astfel s-a rezolvat si neplacuta problema a prajiturilor in tigaie care ramineau mereu necoapte in mijloc. Respectind astfel traditia, unii papanasi se fac acum la fel, iar ca bonus, se mai prepara o biluta de aluat care se prajeste si se punde deasupra. Spre deosebire de gogosile clasice facute doar cu faina, in aluatul pentru papanasi se adauga gris si brinza de vaci care fragezesc compozitia.
Papanasii nu se fac chiar atit de greu precum ni se mai spune uneori pe la restaurante. Totusi, dat fiind ca reteta clasica in restaurantele romanesti este cea cu sfera de aluat, trebuie sa fim rabdatori pentru ca gogoasa sa se coaca bine in interior, altfel vor fi cleiosi si gretosi. Un alt lucru important este amestecul de smintina cu gem care se toarna peste papanasi. Smintina nu trebuie sa fie foarte subtire sau acra, in schimb gemul folosit este ideal mai acrisor, de visine, fructe de padure sau prune. De obicei, la noi primeaza gemul de visine sau de capsuni, eu personal agreez mai mult dulceata de zmeura. De altfel, prea mult dulce la un loc nu cade tocmai bine. Sunt locuri in care papanasii nu se fac decit fie cu smintina, fie cu gem. Eu prefer varianta si-si, deoarece combinatia dulce-acrisor este binevenita intr-un soi de mincare atit de greoi. Pina la urma, este o chestiune de gust.
Cum am ajuns la povestea asta ? Saptamina trecuta am avut chef de papanasi, si am tot cautat un loc unde sa maninc papanasi buni. Mi-am facut temele, am cautat pe net, am ascultat recomandari, si pina la urma am ajuns la "La Mama", unde au fost buni, dar nu m-au dat pe spate. Am inteles ca ar fi buni si la circiuma lui Florin Calinescu, "La misto', dar nu am ajuns pina acolo.
Privind in urma, la diverse etape de turism gastronomic din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, incerc sa fac un top personal al papanasilor. Intr-o vreme eram de principiul ca, pentru mine, calitatea unui restaurant (si aici nu ma refer la cele de fitze, cu portii mici dar cu nume stufoase...) este data de felul in care fac doua chestii relativ comune; cartofii taranesti si papanasii. Si de multe ori nu m-am inselat - atunci cind cartofii taranesti erau facuti asa cum trebuie, atunci nici restul mincarii nu ma dezamagea. Dar sa revin la "Top Papanasi".
Pe primul loc ramin papanasii de la 'Mama Maria' din Predeal. Chiar daca au trecut cam 10 ani de cind am fost ultima data acolo, papanasii de acolo mi-au ramas intipariti pe papila gustativa...
Pe locul 2 - papanasii de Vama, ex-aequo "Mitocanul" (atunci cind nu e plin sezon, si sunt facuti cum trebuie, fara zgircenie la brinza de vaci, sunt absolut excelenti) si "La Frontiera" (nici pe ei nu i-am mai incercat demult, dar am amintiri delicioase)
Pe locul 3 - si nu doar pentru papanasi - restaurantul "La Scoica" din Constanta. Daca mai incape ceva dupa pizza, recomand desertul "La Scoica", care se compune dintr-un singur papanas, cu gem, cu smintina, cu frisca si cu inghetata. Yummy...
Pe locul 4 - pensiunea "Zum Hans" din Paltinis. Aici portia nu cuprinde 2 papanasi, ca prin alte locuri, ci 7 (sapte) gogosele cu multa smintina si gem de coacaze peste. Dureaza mai mult, dar merita asteptarea.
Pe locul 5 - am mincat in iarna niste papanasi imensi si excelenti la "Cheile Gradistei" - nu poti sa maninci doi decit daca nu ai mai mincat altceva sau daca nu esti singur, si prietenul/prietena se dovedeste binevoitor/binevoitoare...
Propunere de top - "Valea cu Struti" (Sirnea), "Unglerus" (Biertan) si... totusi... "La Mama"
Lista ramine deschisa, si daca ati mincat si voi prin alte locuri papanasi mai buni ca astia, scrieti-mi !

8 noiembrie 2008

Fara bizoni in trafic

Am gasit pe net citeva campanii de responsabilitate si bun-simt la volan. E drept ca e doar un inceput, dar poate, macar asa, bizonimea romana posesoare de volan si 4 roti, dar nu si de bun-simt sau de sapte ani de acasa va intelege ceva.

Prima este o campanie TopGear, realizata cu ajutorul lui Artanu' :

A doua este o campanie initiata de Petrom. Pentru ca Romania va creste prin bun-simt si responsabilitate. Oare ?

Si de departe, cea mai tare si cea mai emotionanta, chiar daca poate prea dura, mi se pare aceasta. Realista, cruda, dar poate va fi si eficienta, punindu-i pe bizoni pe ginduri (?). Sper ca totusi unii sa inteleaga mesajul si sa se gindeasca de 2 ori inainte de a calca pedala de acceleratie pina la capat.

Oare cind vom ajunge si noi un popor civilizat si nu unul de bizoni ? Oare cind vor disparea toti manelistii si toti cei care fac umbra degeaba pamintului ? De ce nu sunt numai ei cei care dispar in asemenea accidente, ci sunt oameni nevinovati, oameni ca noi, a caror singura vina este ca s-au aflat in momentul nepotrivit, in locul nepotriit ?

7 noiembrie 2008

Buongiorno

Marti seara. Intilnire de afaceri cu un bancher elvetian. Am stabilit ca iesim impreuna la cina, si mi-a lasat mie placerea sau responsabilitatea alegerii locatiei. Nu a vrut nimic in mod special, un restaurant european, unde sa se poata minca bine. M-am tot gindit citeva zile, am mai cerut pareri in stinga si in dreapta si pina la urma am mers pe considerentul - trebuie sa fie un restaurant de calitate, dar nu de fitze, cu meniu universal, nu specific, si sa fie cit de cit aproape de zona Piata Romana-Piata Victoriei.

Am ales "Buongiorno", despre care am primit referinte bune. Un restaurant cu specific italian sau mediteranean, aparut la sfirsitul lui 2007. Am aflat ca restaurantul face parte din lantul de restaurante
al lui Dragos Petrescu. Dupa 'City Grill", "City Cafe" si 'Caru' cu Bere", omul de afaceri adauga un alt brand portofoliului detinut de compania sa. Locatia este linga Piata Victoriei, intr-o casa mare si veche - casa monument istoric "Lascar Catargiu" de pe bulevardul cu acelasi nume, in locul fostelor "Offshore" si apoi "Casa di David", vis-a-vis de Orange.

Buongiorno se compune din 3 parti distincte - restaurantul (la parter si etaj), un City Lounge (la demisol) si o terasa. Locatia impresioneaza prin abundenta detaliilor arhitectonice, prin spatii departajate in camere largi si aerisite, prin ferestre inalte impodobite cu perdele fine de matase, prin care patrunde suav lumina. Elementele din lemn masiv, accentele aurii, balustradele sculptate si mobilierul elegant completeaza atmosfera si dau o nota primitoare spatiului. Peretii incaperilor sunt zugraviti in culori calde, iar din loc in loc, pe pervaz, sunt aranjate discret cateva elemente decorative.

In ceea ce priveste meniul si specialitatile servite la Buongiorno, acestea sunt inspirate de gastronomia mediteraneana-italiana. Astfel, la loc de cinste in meniu se afla pastele, pizza, preparatele pe baza de carne, fructe de mare si peste proaspat, crostini, focacce italiene, orez cu legume, brinza. Una dintre specialitatile casei este pizza, care este pregatita intr-un cuptor cu lemne.

Restaurantul este un loc foare potrivit unei intilniri de afaceri. Mie mi-a placut, pentru decoruri, pentru muzica (jazz si muzica italiana, in surdina, cit sa mearga bine cu mincarea0, pentru servirea care a fost eficienta si prietenoasa si pentru mincarea gustoasa. Eu am incercat o lasagna cu carne de pui si brinza mozzarela, facuta la acelasi cuptor cu lemne, si a fost delicioasa.

Preturile din Buongiorno sunt demne de Piata Victoriei, desi totusi sunt la maxim jumatate fata de cele din Casa di David. Pizza este intre 18 si 28 RON, lasagna 24 RON, salatele in jur de 20 RON. Iar cine s-a saturat de mincare traditionala, fie ea si italiana, poate sa incerce caracatita la gratar cu otet de sampanie, la 50 RON. Bauturile insa au preturi mai mici decit m-as fi asteptat, o bere Ursus fara alcool a fost 6 RON, sucurile cam 5 RON, cafeaua 6-8 RON. Daca vrei sa bei ceva cu adevarat scump, selectia de vinuri din meniu este destul de exhaustiva si poate ajunge pina la 300 RON.

Nu pot reprosa acestui loc faptul ca nu se afla in target. Ambele fete ale localului se potrivesc perfect cu zona, cu Piata Victoriei, si fac o echipa buna pe care va recomand s-o incercati daca aveti ceva de sarbatorit, mergeti la o intilnire de afaceri sau pur si simplu cautati un loc ceva mai sofisticat unde sa va petreceti timpul.


Pofta buna!

5 noiembrie 2008

Obama


Acum 50 de ani, parea de neconceput. De ieri e realitate. Barack Obama, un afro-american fara vreo radacina pe noul continent, preia Casa Alba. Candidatul democrat a devenit primul presedinte de culoare din instoria Statelor Unite, victoria sa fiind sarbatorita de americani pina dimineata.

Victoria lui Obama, asteptata cu nerabdare in numeroase state ale lumii, survine celor opt ani petrecuti la Casa Alba de republicanul George W. Bush, care si-a indepartat opinia publica din strainatate printr-o politica apreciata deseori drept agresiva si unilaterala, devenind unul dintre cei mai antipatizati oameni din lume.

Cu un ecart substantiial de voturi, datorat mai ales noii ge­neratii, care vrea pentru SUA o noua cale, vrea iesirea dintr-un trecut nu întotdeauna onorabil si de prea multe ori belicos, vrea depasirea cit mai rapida a gravului impas economic. Si care crede in virtutile solutiilor gasite prin dialog, nu prin forta. Acestor comandamente, tipice clasei de mijloc, dar si tinerilor, le-a raspuns in campania electorala, cu inteligenta si cu abilitatea de a se prezenta drept omul providential, Barack Obama. Care n-a uitat sa adauge ca, prin politica sa fiscala, va da prioritate clasei de mijoc. Si ca va aseza "America inainte de toate": ce american, care are la usa drapelul instelat, nu vibreaza la asemenea slogan?

"Am parcurs un drum lung, dar in aceasta seara, datorita a ceea ce noi am facut azi, in acest moment istoric, schimbarea a venit in America“, a declarat Obama in fata a peste 200.000 de simpatizanti care s-au strins in Grant Park din Chicago.

Sloganul electoral al lui Obama "Yes, we can" ni se potriveste perfect si noua, pentru ca este universal valabil si exprima importanta votului in democratie. Cam aceeasi energie au degajat-o Emil Constantinescu in 1996 si Traian Basescu in 2004. Multe sperante si asteptari. Oamenii au sperat. La fel ca in cazul lui Obama, tinerii au iesit ca niciodata sa voteze un om care intruchipa vointa de a face adevarata schimbare a sistemului corupt, incapabil sa genereze si sa rasplateasca performanta.

Acum Obama a cistigat,sloganul s-a transformat din "Yes, we can" in "Yes, we did" si ramine de vazut in ce masura Obama va reusi sa schimbe America si in ce masura America va reusi sa il schimbe pe Obama.

4 noiembrie 2008

Wedding

Duminica am fost la nunta. A doua oara pe anul asta, dar la prima am fost in calitate de partener, fara sa cunosc mirii. Acum m-am dus singur.

Pe Cristina o stiu de cind ma stiu, am copilarit pe aceeasi strada, suntem vecini de cind ne-am nascut. Chiar daca nu am mai pastrat legatura ca pe vremuri, si nu am stiut prea multe amanunte despre povestea lor, nu-mi ramine decit sa ma bucur ca am fost invittat la eveniment, ca am petrecut o seara cu oameni pe care nu ii mai vazusem de mult, ca am reinnodat un pod peste timp si peste un ocean, ca am retrait ceva din povestile copilariei, cu cadouri de Paste si Craciun. Am reintilnit o prietena draga pe care nu o mai vazusem de aproape 7 ani de zile.

Iar Cristinei si lui Alexandru le doresc "Casa de piatra", sa fie fericiti impreuna si sa aiba parte numai de bucurii.

1 noiembrie 2008

Obsesiile românilor


Românii sunt obsedaţi. De diferite lucruri. Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive.
Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi dar au nasuri fine şi sunt obsedati de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua.

Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.

TOP 10 OBSESII ROMÂNEŞTI:

1. Obsesia cu “casă pe pământ”. Toată lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe pământ. Nu conteaza că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic! Nu conteaza nimic! Casa pe pământ să fie!
2. Obsesia televizorului. Românul e devorator de televiziune. S-au făcut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni ! Mi se pare fascinant ca romanul este “europeanul” cel mai telespectator având în vedere că în România sunt, cu câteva excepţii, cele mai imbecile şi mai de prost-gust producţii !
3. Obsesia Coelho. Dacă n-ai citit Coelho… n-ai viitor frate! “Păi am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu…” “Cine-s ăia ? Citeşte Coelho !”
4. Obsesia ţâţelor. Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: “Ţâţele aduc rating!” Şi ştiţi ce e mişto? Că de câţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispozitie internetul pentru femei. Dai un click şi gata! Cine dracu’ mai aşteaptă emisiunea cu “Mama Natura” ca să-i “dea în cap lu’ mutu”. (scuze Adriane dar aşa e expresia! Dacă vrei schimbăm: “să-i dea în cap lu’ Chivu”)
5. Obsesia messenger. Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe invisible…
6. Obsesia haiducească. După o sticlă-două de vin şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere răscumpărări… Şi dup-aia, haiducia maximă. “Puşca şi cureaua latăăăăă…”. Apoi recunoaşte că e impotent: “Ce bărbat AM FOST odatăăăăăă…”
7. Obsesia auto. În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe strazile noastre există maşini cum n-au vazut nici parizienii, nici londonezii… Punct.
8. Obsesia cărnii din congelator. Cu toate că au trecut 20 de ani de când găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă până la refuz congelatorul. Să fie acolo… Cine ştie…
9. Obsesia celulară. Pentru român, telefonul mobil reprezintă un statement. Am văzut vânzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu, desi eu poate câştig de 30 de ori mai mult. Asta e un mare mister. Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane să aiba un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el !
10. Obsesia “dacă ăla nu face, de ce sa fac io?”. Asta de obicei e completată şi cu o doză de mândrie: “Ce? Sunt mai prost?!” DA!

primit pe mail, apoi identificat autorul - "mondenul" Mihai Bendeac