Bobblog

Ginduri de sfirsit de 2009

2009-12-31T16:40:00.005+02:00

A mai trecut un an din tineretea sau din viata mea. 2009 se pregateste sa plece (in Australia si Japonia a plecat deja) si sa lase locul unui 2010 de tranzitie, in care toti speram sa trecem odata de criza. Am acelasi sentiment ca si in ultimii ani, acelasi sentiment de pierdere irecuperabila, aceeasi senzatie ca am pierdut pretiosul timp ce mi-a fost dat, ca nu am facut destul. E vremea bilanturilor, iar eu sunt vesnic nemultumit de mine insumi.
Si totusi, ce am facut in 2009? M-am stresat mult, am muncit mult, m-am enervat mult, am zimbit putin, m-am distrat putin, am calatorit mult, am iubit putin, am construit ceva. Am stat prea mult la birou si prea putin cu prietenii, am stat prea mult in Bucuresti si prea putin pe drumuri. Mi-am ascultat prea mult propriile ginduri si deloc pe cei care au concertat in Bucuresti. Am fumat prea mult, am baut prea mult, am facut prea putin sport. Am stat prea mult de internet si am citit prea putin. Am indeplinit si am depasit bugete, dar nu am mai avut timp sa iubesc suficient si am ramas singur. Am ajuns pe meleaguri frumoase, am vazut o mare parte din tara si am ajuns in locuri de care nici nu stiam ca exista. Am fugit iar citeva zile la un prieten bun, la mii de kilometri de aici. Am avut o vacanta de vara frumoasa, si totusi trista. Am fugit de amintiri triste, dar nu am scapat inca de durere. Am lenevit pe plaja in Vama, dar am si urcat pe Transalpina. Am revazut Biertan si Viscri, am descoperit cetati sasesti uitate de timp, sate din Ardeal in care timpul curge altfel, am descoperit Tinutul Neamtului si am uitat de mine in Bucovina. Am ajuns din nou prin Maramures, la festivalul de offroad. Am fotografiat mult, si totusi nu atit de mult pe cit as fi vrut. Am revazut Balcik, Heidelberg, Strasbourg si Alsacia, am descoperit Veliko Tirnovo, Caliacra, Frankfurt si Stuttgart. Am fost la 4 nunti si am vazut prieteni foarte buni care s-au aventurat pe drumul vietii in doi. Am vazut alti prieteni care au devenit parinti. Si totusi nu am ajuns la nici un botez. Am stat prea mult timp in casa si m-am plimbat prea putin. Am realizat ceva, si sunt mindru. Am construit noua mea locuinta, mansarda vintage in care m-am mutat. Am renovat toata casa, am fost in santier 4 luni de zile, am schimbat instalatii electrice, gresii, faiante, wc-uri. Am invatat sa fiu constructor, am invatat sa fiu arhitect si am invatat sa fiu decorator. Mi-am facut un loc dupa chipul si asemanarea mea, si sunt foarte mindru de el. L-am proiectat si l-am decorat singur, dupa propriile mele idei si sunt multumit de ce mi-a iesit. Am fost stapinul unei familii de mitze, am vazut 3 suflete venind pe lume si am crescut 3 pisoi, m-am jucat cu ei seara de seara, i-am ingrijit si i-am vazut crescind, si atunci le-am gasit cite un camin la fiecare. Am fost inconjurat de multi oameni, dar putini au vazut cit de singur sunt pe sub masca sociala si sociabila. Am incercat sa refac o relatie, dar toata lumea stie cum e cu ciorba reincalzita. Inca astept sa o gasesc pe cea a carei prezenta sa imi dea fiori si careia sa ii pot pune pe tava lumea mea intreaga. Am cunoscut multi oameni noi, dar nu am incercat suficient sa reinnod legaturi de mult rupte. Am organizat intilnirea de 10 ani de cind am terminat facultatea. Am luat parte la constituirea unei gasti de oameni faini, adunata din mediul virtual. Am cunoscut oameni buni, dar si oameni care m-au dezamagit. Am descoperit Vama si 2 Mai-ul pline de maci superbi in mai. Am ratat din nou "Folk You" si "StufStock". Nu am ajuns nici la Leonard Cohen si nici la Cesaria, dar am ajuns la Tudor Gheorghe si la Pink Martini. Am fost pe stadion, sa vad un meci de fotbal, dar nu juca Steaua.
Am inceput sa detest tot mai mult Bucurestiul, traficul, mitocania, mizeria, tupeul, nesimtirea, si sa iubesc tot mai mult zimbetele, curatenia si ordinea din alte locuri. Am inceput sa detest bizonii, pitipoancele si fitele si sa imi fie dor de suflete curate, de oameni buni si de cintari la chitara in jurul focului. M-am deprimat privind in trecut, in prezent si in viitor. M-am refugiat in nostalgie si in vise si am uitat sa mai traiesc. Am sperat la mai mult, privind un chip pe care nu il mai recunosc in oglinda. Am ramas sclavul devotat al lui “trebuie” si nu mi-am regasit inca nici spontaneitatea, nici optimismul. Am uitat sa fiu fericit, am uitat sa iubesc din suflet…
Nu m-am lasat de fumat, nu am prea dat jos niciunul dintre kilogramele in plus, nu am cistigat la loto, nu mi-am gasit sufletul pereche, dar totusi sunt multumit de ceea ce am construit anul asta. Daca trag o linie, capitolul "Realizari" este mai mare decit capitolul "Dezamagiri" si asta imi permite sa fiu optimist pe viitor...
Ce-mi doresc de la 2010? Nu mai fac liste de rezolutii pentru ca realitatea sa mi le desfiinteze, pe rind, pe toate. Vreau doar mai putine amagiri, mai putine deziluzii. Vreau sa ma regasesc, sa imi redescopar spontaneitatea dar si optimismul. Vreau sa strig “The show must go on!”, vreau sa reinvat sa iubesc, sa imi reamintesc sa fiu fericit. Vreau doar sa fiu sanatos, sa pot sa beau si la vara o bere bruna pe plaja din Vama si sa ascult “Bolero” la rasarit, sa fiu inconjurat de prieteni buni si de suflete curate. Sa mai fac un gratar si un vin fiert la Sirnea si sa fotografiez peisaje de iarna pe ulitele acestui sat nemuritor, vreau sa am timpul si compania cu care sa gasesc locuri minunate prin care nu am mai ajuns pina acum. Da, si vreau sa ma plimb cu barca pe un canal mic, acoperit de stuf, in Delta.
Vine un an greu pentru toti, si nu vreau decit sa il trec cu bine. Asa ca incerc sa-mi pun viata pe “hold“ si sa las inertia sa ma calauzeasca pina in ziua in care…

File de vacanta 28

2009-12-06T22:29:00.001+02:00

Am plecat mai departe, spre minastirea mea favorita din Bucovina – Minastirea Moldovita – una dintre cele mai vechi asezari monahale, cu un important si glorios trecut istoric, strajuitoare de veacuri la hotarele Moldovei, situata in comuna Vatra Moldovitei, la circa 15 km de drumul national Cimpulung – Gura Humorului, pe un drum de o frumusete aparte, in codrii ce acopereau cele doua obcine din stinga si din dreapta vaii Moldovitei.
Biserica pictata a minastirii este inscrisa pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Originea acestei minastiri ramine invaluita in negura vremii, iar traditia o aminteste inca din timpul voievozilor Musatini. Sub domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidita aici o biserica din piatra, intre 1402-1410, iar zona a devenit un centru cultural, care s-a bucurat apoi de privilegii si din partea lui Stefan cel Mare. Biserica a rezistat pina la sfirsitul secolului XV, cind s-a prabusit din cauza unor alunecari de teren.
Dorind sa continue existenta asezamintului, voievodul Petru Rares ii schimba amplasamentul, putin mai la ses, si construieste in 1532 actuala biserica, pe care o inchina aceluiasi hram – “Buna Vestire”. Biserica a fost imprejmuita cu ziduri si turnuri de aparare, capatind aspect de fortareata. Ansamblul este compus din casa domneasca, 4 turnuri de aparare si biserica. Zidurile masive au o inaltime ce depaseste 6 metri, si o grosime de 1.20 metri. Pe ruinele fostelor chili a fost ridicata intre 1610-1620 clisiarnita (casa egumeneasca) pentru pastrarea odoarelor bisericii si organizarea unei scoli minastiresti ce continua traditia culturala a locului. In 1785, odata cu intrarea Bucovinei sub stapinirea habsburgica, minastirea este desfiintata. A suferit numeroase deteriorari pina in anii 1930, cind si-a reluat activitatea ca minastire de maici.
Odata patruns in incinta pe sub arcada gangului subtil decorat cu “funii” sculptate in piatra, sunt surprins de ansamblul vazut si de componentele lui – biserica situata in mijlocul unei curti pline de flori este zvelta, bine proportionate, de plan treflat si cu peretii acoperiti in intregime cu fresce, precum filele unui album deschis la toate paginile. Curtea minastirii, imprejmuita de un zid inalt, te intimpina cu o frumoasa gradina de flori si alei serpuite pavate cu dale din piatra. Aici, inconjurat de trandafiri viu colorati si parfumati trona statuia lui Petru Rares. Biserica are 5 incaperi despartite prin pereti si cu sistem de boltire separate la fiecare incapere. Spre deosebire de alte biserici moldovenesti, aici apar elemente arhitectonice noi, cum ar fi pridvorul deschis, cu 5 arcade mari care dau maretie monumentului sau tainita. Turla este inalta, circulara in interior si octogonala la exterior, asezata pe o baza dubla stelata. Acoperisul este in intregime din sita de brad.
Putin ascunsa privirii, in coltul de nord-vest se inalta conturul interesantului edificiu architectonic al clisarnitei, cu un frumos turnulet circular cu scara interioara, ce are un remarcabil aspect de monumentalitate. Aici era casa destinata voievodului, mebrilor familiei sau inaltilor oaspeti. Aici este adapostita in prezent o colectie foarte valoroasa de obiecte de cult si de arta veche. Jiltul domnesc al lui Petru Rares este cea mai valoroasa opera de acest gen din Moldova.
Biserica minastirii Moldovita se detaseaza de celelalte constructii similare prin proportiile mult sporite ale edificiului si prin inaltimea zidurilor care contribuie la armonizarea intregului.
Pictura interioara nu se abate de la traditie, dind dovada de o inalta maiestrie a exprimarii inconografice. “Rastignirea” este considerata cea mai valoroasa realizare pe aceasta tema din bisericile Bucovinei, fiind deseori comparata cu arta italiana sau cu cea ruseasca din Novgorod. In tabloul votive, retine atentia faptul ca fiecare dintre membrii familiei ctitorului este distinct individualizat. De asemenea “Fecioara cu Pruncul” este considerata de exegeti ca fiind cea mai sensibila imagine plastica a maternitatii din pictura noastra medievala. Bogatia elementelor figurative si decorative, stralucirea coloritului, umanismul si tragismul imaginilor fac din pictura interioara a acestei biserici unul dintre cele mai importante monumente de arta româneasca veche. De o deosebita bogatie decorativa este si catapeteasma, o adevarata opera de arta, sculptata in intregime in lemn si acoperita cu stuc aurit.
Pictura exterioara dateaza din 1537 si prezinta evidente asemanari cu fresca de la Minastirea Humor, este complexa imagistic si bogata cromatic. Executata de catre zugravii unei epoci de mare referinta in arta noastra plastica, pictura Moldovitei este bine pastrata cu exceptia fatadei de nord. Intreaga pictura impune prin monumentalitate, prin forta expresiva a desenului, prin calda armonie cromatica, de asemena prin claritatea programului iconografic. Dominanta gamei cromatice este, in cazul Moldovitei, galbenul auriu cu suave reflexe solare de un fast subtil si o distinsa eleganta. Alaturi de Voronet, Sucevita, Arbore si Humor, Moldovita face parte din salba de monumente de notorietate universala pentru ceea ce specialistii numesc "genul picturii exterioare medievale din Moldova". Fatada sudica contine un impresionant "Asediu al Constantinopolului". Cit de mindru e sultanul, cu turbanul lui verde, in mijlocul armiilor de ieniceri si spahii! Cum mai trag tunurile, si de pe uscat si de pe mare! Cit de hotariti sunt aparatorii… Folosirea perspectivei face posibila o vedere panoramica a scenei de lupta. In acest cadru se remarca si faptul ca bisericile din cetatea asediata seamana perfect cu sfintele lacasuri bucovinene. Temele preferate de zugravii timpului - "Imnul Acatist", “Rugul lui Moise” si "Arborele lui Ieseu" - sunt prezentate pe peretele sudic mult mai amplu si mai spectaculos decit in reprezentarile similare din alte locuri.
Din punct de vedere artistic, pictura exterioara a bisericii reprezinta un tot unitar de cultura generala, care contine scene religioase, dar si istorice sau cu aspect cultural. La baza intregii picture sta un principiu characteristic artei crestine – cel de a oferi prin pictura sinteza ideilor religiei.
Este remarcabila impletirea si unitatea elementelor bizantine si locale si interpretarea româneasca a unor teme traditional bizantine. Pictura are un caracter mult mai realist, narativ, insuflind viata scenelor.
Moldovita se individualizeaza prin citeva elemente de ordonanta iconografica, prin stilul picturii si prin tonalitatea cromatica.
Am plecat de aici vizibil impresionat de bogatia ornamentatiei, de pridvorul deschis, de slava Domnului. Dupa parerea mea, este cea mai frumoasa minastire din Bucovina, o minastire extraordinar de frumoasa, ce nu trebuie ratata, un loc in care te simti in siguranta, un colt de rai plin de flori, o capodopera arhitectonica si un important centru spiritual. Trandafirii cu petale catifelate care m-au intimpinat cind am intrat pe portile minastirii, sau frumusetea, vechimea si unicitatea picturilor… Nu stiu ce anume mi-a placut mai mult, dar stiu ca minastirea Moldovita va ramine un loc de suflet pentru mine. Departe de agitatia turistica de la Voronet, Moldovita respira un aer blind, o pace si o frumusete calda, mult mai apropiate sufletului meu.

Sa-l ajutam pe Razvan !

2009-12-04T20:35:00.004+02:00

Am primit din mai multe parti tulburatoarea poveste a lui Razvan Zainescu. Mai multi dintre cunoscutii mei il cunosc pe Razvan si imi vine greu sa cred ca asemenea nenorociri se pot intimpla cuiva din cercul de cunoscuti. Din pacate, asemenea povesti nu sunt doar la televizor sau in ziare, ci se intimpla si cu adevarat. Chiar daca eu nu il cunosc personal, sunt sigur ca Razvan merita atit ginduri bune si incurajari cit si ajutorul nostru. M-a miscat si faptul ca Razvan este un baiat de virsta mea si ca asemenea necazuri pot lovi pe oricine, fara a tine cont de nimic. Acum, in luna cadourilor, cred ca putem sa ii facem un dar si lui Razvan, sa il ajutam si noi cu ceva, in functie de posibilitati.
Si o alta rugaminte a mea, pe linga cea de a-l ajuta pe Razvan, ar fi de a trimite catre cit mai multi acest mesaj, pentru ca asa cum am mai vazut, mic cu mic se face mare, si impreuna putem reusi...

"Este povestea cutremuratoare a lui Razvan Zainescu, un baiat de 32 de ani pe care l-am cunoscut cu foarte multa vreme in urma (acum vreo 20 de ani) datorita mamei lui care mi-a fost profesoara de economie in liceu si care mi-a marcat hotarator evolutia ulterioara a carierei profesionale. Desi drumurile noastre initial s-au despartit, viata m-a tinut aproape intamplator in preajma lui si a familiei lui, iar cat a lucrat la Reuters ne-am intalnit destul de des datorita specificului muncii. Despre situatia lui am aflat pe 3 decembrie 2009 si trebuie sa recunosc ca nu imi vine sa cred ca se poate intampla cuiva o asemenea nenorocire, unui om pe care il cunosc ca fiind o persoana deosebita, educata un tip cu un suflet mare, apreciat de toti cei care l-au cunoscut si provenind dintr-o familie de oameni exceptionali. Cosmarul prin care acest om trece acum a venit din senin, convulsiile survenite in timpul somnului au condus la oprirea respiratiei, resuscitarea a avut loc dupa 40 de minute dar din cauza neoxigenarii, creierul a fost afectat. Razvan nu avea nicio problema medicala iar cauzele crizei nu au putut fi stabilite. Acum insa acest baiat deosebit este in plin tratament de recuperare si are urgenta nevoie de sprijin financiar pe care familia sa nu si-l mai poate permite. Detalii gasiti pe site-ul http://razvan-zainescu.eu. Acest om are nevoie de inca o sansa pentru a reveni in mijlocul familiei si ne sta in putinta sa il ajutam." - Remus Serban, trader, ING Bank

"Citesti despre astfel de povesti si crezi ca sunt numai ale altora, numai din filme si ziare. Si cand i se intampla cuiva atat de drag si apropiat, ramai fara repere! Razvan ne-a marcat viata tuturor care scriem aceste randuri si continua sa o faca intr-un mod care nu ne asteptam! Este o lupta incredibila ceea ce se intampla si urmeaza, pentru Razvan si familia lui, o lupta in care fiecare credem si participam asa cum putem mai bine. Pentru zambetul si glasul care ne-au bucurat ani la rand, pentru un OM care inca are atatea de trait si daruit in viata, pentru o familie cu o putere extraordinara de a lupta, merita sa ajutam!" - Oana Paun, Trader, Citibank Romania

"L-am cunoscut pe Razvan cand a intrat in AIESEC. De atunci a fost o prezenta pe care nu o puteai ignora. Puteai sa il placi sau nu, dar in nici un caz nu puteai sa il ignori sau sa faci abstractie ca exista. Statura impozanta, tot timpul cu zambetul pe buze si tot timpul cu replica pe buze. Lui Razvan ii datorez casnicia mea. Datorita lui sunt casatorita cu cel mai minunat om pe care il cunosc. Chiar daca nu am avut intotdeauna acelasi pareri, chiar daca ne-am si certat ocazional, iti multumesc Razvan ca existi si iti doresc din suflet sa te loveasca o forta divina care sa te scoata din ceata in care ratacesti in aceste clipe. Razvan merita ajutor pentru a redeveni ceea ce a fost: o forta pe care nu o poti ignora. Va rog sa nu il ignorati pe Razvan!" - Oana Nedelcov, Managing Director, S.C. JUST ADVERTISING S.R.L.

Chiar daca nu l-am cunoscut pe Razvan, ii cunosc pe Remus si pe cele doua Oane si imi dau seama ca pentru cei care il cunosc, Razvan este un om deosebit si care merita sa cistige lupta pe care o duce cu boala, cit si lupta celor din jur pentru sanatatea lui si va rog inca o data sa incercam sa il ajutam...

Din 13 octombrie 2009, pana pe 13 decembrie 2009, printr-un SMS, valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote, la numarul 890, prin care vei dona 2 euro pentru tratamentul lui Razvan.
Deasemenea, conturile la care se pot face donatii pentru Razvan sunt:

ING Bank N.V.Amsterdam
Sucursala Bucuresti , Agentia Mihai Bravu Cod SWIFT : INGBROBU BIC 606410008 Titular de cont : ZAINESCU GABRIELA MINODORA ( mama lui Razvan )
IBAN: RO45INGB0000999900077895 (RON)
IBAN: RO71INGB0000999900077912 (EUR)
IBAN: RO60INGB0000999900077916 (USD)
BRD GSG Agentia Theodor Pallady
Cod SWIFT CODE: BRDEROBU
Titular de cont : ZAINESCU GABRIELA MINODORA
IBAN: RO54BRDE441SV14528194410 ( RON)
IBAN: RO20BRDE441SV02209874410 ( EUR)
BCR: Banca Comerciala Romana Sucursala Sector 3 Bd. Decebal nr. 11, bl S14, sector 3 Bucuresti Cod Swift: RNCB ROBU Titular de cont : ZAINESCU GABRIELA MINODORA
IBAN: RO93RNCB0318005670430001 ( RON)
IBAN: RO27RNCB0074005670430003 ( EUR)

Multumesc pentru atentie, bunavointa si timpul acordat...

File de vacanta 27

2009-12-03T20:46:00.001+02:00

Am pastrat pentru ultima parte a periplului meu prin Bucovina acele minastiri celebre, de care toata lumea a auzit si pe care le mai vazusem si eu cu alte ocazii. Si, intrucit am stat chiar la Voronet, am inceput ziua cu minastirea Voronet, celebra pentru albastrul ei nemaintilnit, cea mai cunoscuta din minastirile din Bucovina pictate atit interior, cit si exterior. Se afla foarte aproape de orasul Gura Humorului, pe valea unui afluent al Moldovei.
Voronetul este una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Stefan cel Mare si a fost ridicata in 1488, in numai 4 luni (un record pentru acea vreme), avind hramul Sfintului Mare Mucenic Gheorghe. Legenda spune ca Stefan a fost bine sfatuit la vreme de restriste de catre sihastrul Daniil din Voronet, si, drept multumire, a hotarit inaltarea acestei minastiri. Cuviosul Daniil, sihastru si duhovnic vestit, a devenit primul staret al minastirii. O candela aprinsa vegheaza mormintul Sfintului Daniil Sihastru de unde obstea minastirii ia binecuvintarea pentru slujbele de dimineata, dupa-amiaza si de la miezul noptii.
Viata monahala s-a intrerupt si aici in 1785. odata cu anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, si s-a reluat in 1991, cu o obste de calugarite.
Din punct de vedere arhitectural, minastirea este asemanatoare cu celelalte biserici construite in perioada domniei lui Stefan cel Mare. Forma initiala a bisericii mai poate fi vazuta in tabloul votiv – asezata pe un soclu de piatra, cu turla inaltata pe o baza patrata pentru a-I accentua zveltetea si elanul spre inaltime. Ridicata pe un plan trilobat, ea va primi o mare nota de originalitate prin decoratie. Este unul dintre putinele monumente de arhitectura religioasa din Bucovina care isi pastreaza in mare masura forma intiala. Astfel, Voronetul reprezinta unul dintre primele monumente moldovenesti creatoare de stil propriu, sinteza originala de elemente bizantine (planul treflat cu turla pe naos), gotice (arcurile frinte la chenarele usilor si ferestrelor) si strict autohtone.
In 1547, mitropolitul Grigore Rosca (var al lui Petru rares, considerat al doilea ctitor al bisericii) a adaugat un pridvor inchis, pentru care a adoptat o solutie unica , in care arhitectura este subordonata decorului pictat.
Pictura interioara a bisericii dateaza in cea mai mare parte din vremea lui Stefan cel Mare, din 1496 – un ansamblu iconografic bine adaptat spatiului, armonios, solemn, dar cu un vadit character de monumentalitate, compozitii neintrecute prin sobrietate, vigoarea gesturilor si formelor. In pridvor, pictura reprezinta calendarul crestin-ortodox. In interiorul bisericii retin atentia jilturile si stranele din secolul XVI, mormintul mitropolitului Grigore Rosca si mormintul sihastrului Daniil.
Pictura exterioara de datoreaza aceluiasi Grigorie Rosca, care a urmarit personal realizarea operei calugarilor-zugravi anonimi, care au pictat zidurile exterioare din temelie pina in streasina. Devenita atit de cunoscuta datorata cromaticii sale, in special a nuantei de albastru, aceasta este principalul punct de atractie. Armoniile tonale, nuantele si culorile sunt filtrate din mediul natural de catre artistii zugravi. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii inconjuratoare. Asa cum este de albastru cerul la Voronet, asa au incercat acestia sa-l reproduca pe peretii bisericii, creind o unitate indestructibila intre peisaj si pictura exterioara a bisericii. Frescele care decoreaza exteriorul si interiorul, originalitatea picturilor si intensitatea albastrului denota genialitatea artistilor moldoveni care cu un acut simt artistic au facut din Voronet simbolul Bucovinei si cel mai reusit ansamblu al artei feudale moldovenesti.
Astfel, Judecata de Apoi ocupa tot peretele de apus intr-o uriasa compozitie pe 5 registre, unica in arta crestina, considerata prin amploare, stiinta elementului decorativ si stralucirea policromiei, superioara compozitiilor de la Athos si Pisa, demna de a fi alaturata Capelei Sixtine sau imaginilor de la San Marco din Venetia, si cistigind astfel supranumele de Capela Sixtina a Orientului.
Originalitatea artistilor consta si in curajul de a introduce in scena elemente folclorice si de peisaj local, totul pe un fond albastru unic in lume, ce a nascut sintagma “albastru de Voronet”, egala verdelui Veronese si rosului Titzian.
Peretele de sud este ocupat de Arborele lui Iesei si de portrete ale filozofilor greci si latini antici. Linga intrare sunt chipurile ctitorilor minastirii – Sfintul Daniil Sihastrul si mitropolitul Grigore Rosca.
Daruite de Stefan cel Mare, doua clopote evoca peste veacuri numele marelui voievod, creind o legatura invizibila cu inaintasii nostri.
Expresia artistica a dreptei noastre credinte, a rafinamentului si gustului pentru frumos a neamului nostru, Minastirea Voronet indeamna la reculegere si incinta inima si mintea privitorului ce ajunge aici din toate colturile lumii.
Si totusi…am regasit aici un contrast tipic românesc, dintre maretia trecutului si frumusetea unei creatii din vremuri demult apuse si tendinta actuala, dominate de superficialitate si kitschuri, reprezentata prin talciocul din preajma minastirii, plin de chinezisme si alte chestii de gust indoielnic. Si iarasi – NU mi-a placut deloc aglomeratia de acolo, faptul ca abia am avut loc sa fac cite o poza, iar inauntrul bisericii am fost impins, inghiontit si calcat de grupuri si cete de turisti, care se deplasau precum oile. Intr-un frumos spirit de turma. Si mi-am dat inca o data seama ca locurile cele mai frumoase sunt cele de care nu stie prea multa lume, sunt coltisoarele de rai, uitate de lume, accesibile doar cunoscatorilor si care nu sunt facute publice. Si mi-am adus din nou aminte de ce s-a intimplat cu Vama Veche si de cit rau fac multimile dezlantuite de români unor locuri superbe, in care ar trebui sa predomine linistea, placerea de a admira frumosul si de a iti umple sufletul de sentimente frumoase, si nu manelismul de turma atit de specific noua, ca popor.
Sa vedem si pozele:

File de vacanta 26

2009-11-19T23:51:00.006+02:00

Desi mai era putin si se insera, la iesirea din Falticeni am facut stinga, pentru ca nu am vrut sa ratez minastirea Risca. Si nu mi-a parut deloc rau.
Minastirea Risca este o minastire de calugari amplasata la 15 kilometri de Falticeni, la baza unui deal impadurit de pe pitoreasca vale a riului Risca, afluent al riului Moldova. Este una dintre bisericile medievale din nordul Moldovei pictate in exterior, fiind singura pictata in stil bizantin. Din pacate, datorita asezarii relative izolate, ea nu s-a bucurat de faima altor edificii similare.
Ansamblul a fost construit in mai multe etape. In 1363. voievodul Bogdan I a zidit schitul Bogdanesti, pentru a servi ca biserica domneasca. Constructia din lemn a fost distrusa in 1510 din temelii, de tatari si apoi in 1538 de turci. Citiva calugari, cu sprijinul lui Bogdan al III-lea au incercat sa reface schitul si au construit chiliile. Din porunca domnitorului Petru Rares, in 1540, episcopul Macarie al Romanului a zidit o alta biserica dincolo de riul Risca. Biserica este de mici dimensiuni si poarta hramul Sfintului Ierarh Nicolae. In jurul bisericii s-au construit ziduri inalte si puternice, cu creneluri si turn, in 1542, pentru a sluji la nevoie ca cetate.
Pictura interioara si exterioara, de o frumusete tulburatoare, a fost executata dupa moartea lui Petru Rares, intre 1551-1554. Planul iconografic si compositional pastreaza datele initiale mai ales in altar, iar tabloul votiv, prezentindu-l pe domnitorul Petru Rares si familia sa, este remarcabil. Pictura exterioara, in fresca, a fost realizata de grecul Stamatello Kontras si se mentine relativ bine pe fatada sudica.
Minastirea este pradata de tatari in 1574 si ramine in ruina aproape 40 de ani. Intre 1611-1617, marele vornic al Tarii de Jos, Costea Bacioc, adauga vechii biserici un pridvor masiv, care aproape a dublat dimensiunile cladirii. El a dispus repararea chiliilor si clopotnitei, precum si a zidului inconjurator. Minastirea se dezvolta si devine una dintre cele mai representative asezari monahale ale Moldovei, si este pradata in mai multe rinduri. La inceputul secolului XVIII, minastirea incepe sa decada si sa devina pustie. In anul 1766, biserica este refacuta de catre staretul Calistru Ene, pentru ca intre 1798-1799 sa fie reparata de egumenul Chiril, cu refacerea chiliilor. In 1815 se cladeste un paraclis linga egumenia veche. In 1821, minastirea este predate de catre turci si este refacuta de arhimandritul Isaia in 1827, fiind repictata in intregime, cu mare fidelitate.
In 1921 a avut loc un puternic incendiu care a ars acoperisul bisericii si chiliile cu intreaga gospodarie, iar intre 1923-1931 minastirea a fost refacuta prin munca si osirdia calugarilor.
In pridvorul bisericii se afla piatra de mormint a episcopului Macarie si lespedea funerara a Doamnei Anastasia, mama lui Alexandru Lapusneanu.
Turnul clopotnita are 2 etaje, avind la baza o bolta cilindrica, construita in tehnica bizantina, dublata de arcuri frinte, specifice stilului gotic.
Prin pozitia ei retrasa, Minastirea Risca a avut si destinatia de inchisoare pentru calugarii vagabonzi si pentru boierii razvratiti. Astfel aici a stat inchis timp de 6 luni marele istoric si om de stat, surghiunit in 1844 din porunca domnitorului Mihail Sturdza, pentru vederile sale politice conservatoare. Statutul de minastire-inchisoare politica a determinat autoritatile comuniste sa inchida lacasul de la Risca.
Frumusetea picturii exterioare, linistea locurilor, dar si senzatia superb ape care mi-a dat-o gradina, si momentul apusului de soare care m-a prins acolo, mi-au apropait definitive de suflet aceasta minastire, pe care o consider cea mai frumoasa dintre minastirile mai mici si mai putin faimoase, vazute in acest concediu:

File de vacanta 25

2009-11-11T20:26:00.011+02:00

Mi-am continuat drumul si am ajuns in zona minastirilor Stinisoarei (zona unde se gasesc minastirile Slatina, Probota si Risca), zona care e aflata la intersectia dintre zona minastirilor bucovinene si a celor din judetul Neamt.
Am ajuns intii la minastirea Slatina, prima ctitorie a domnitorului Alexandru Lapusneanu, avind hramul “Schimbarea la Fata”, situate pe valea piriului Suha Mica, si care a intrat prin valoarea ei in rindul marilor ansambluri monahice ale Moldovei medievale. Numele locului si al minastirii vine de la un izvor din apropiere cu slatina (apa secata) care cu timpul a secat. Biserica este adapostita intre 3 dealuri, la 30 km de Falticeni, sub poalele Muntelui Stinisoara.
Legenda spune ca aici traia un sihastru care l-ar fi sfatuit pe domnitorul Lapusneanu sa zideasca o minastire pe locul unde crestea un paltin. Zidirea minastirii a inceput in 1553 si s-a terminat in 1564, fiind sfintita de catre Mitropolitul Grigorie in 1558. In ultimul sau an de viata (1568), Alexandru Lapusneanu s-a calugarit aici cu numele de Pahomie, ctitoria sa fiind construita si pentru a servi ca necropola domneasca.
Slatina m-a primit cu o liniste nefireasca, cu acoperisuri verde inchis si cu maicute misunind de colo-colo ca niste furnici.
Biserica minastirii Slatina este printre cele mai mari din Moldova, cu plan triconic alungit si potrivit traditiei arhitecturii moldovenesti. Are aspectul unei adevarate fortarete, remarcindu-se printr-o deosebita valoare arhitectonica si artistica.
Edificiul central al asezarii monahale este biserica, inalta, prelunga, cu proportii zvelt elegante – in care se intra prin 2 usi ale pridvorului. La ferestre si usile de intrare se observa elemente gotice. Turla prezinta ca particularitate ocnite la interior. Altarul, foarte spatios, este luminat de o fereastra mare asezata la rasarit. Biserica a fost cea mai luxoasa ctitorie musatina de pina atunci, in ciuda relativei simplitati a formelor arhitecturale si a plasticii fatadelor. Fatadele sunt tencuite, varuite si decorate cu firide.
Din complexul monahal mai fac parte Casa Domneasca, zidita dupa 1558, odata cu zidurile de incinta (de traseu patrulater, dar cu o neasteptata bombare in unghi obtuz spre est, cu creneluri inalte de 8-10 metri si de 2 metri grosime) si turnurile de colt (inalte si spatioase, avind de indeplinit functii de resedinta sau alte functii ale comunitatii – biblioteca, clopotnita, si nu doar simple posturi de aparare). In centrul curtii se mai pastreaza inca Trapeza (1561) – in fapt casa domneasca a lui Lapusneanu, construita dupa un plan simetric, cu o fatada impunatoare, lunga de 40 metri si fintina arteziana poligonala din lespezi de marmura (1591) – cu ornamente ce amintesc de Renasterea italiana. In fapt, intreaga arhitectura a Slatinei este inspirata din regulile edificiilor Renasterii, cu preferinte pentru dispunerea detaliilor dupa ritmuri regulate si in raport cu axe de simetrie.
Minastirea a fost construita cu mesteri pietrari bistriteni, alaturi de zugravul grec Stamatello Kontronas, iar constructia imbina elemente de arhitectura medievala traditionala cu elemente ale timpului nou, constituind cea mai importanta opera de arhitectura moldoveneasca de la mijlocul secolului XVI.
Pictura veche din secolul XVI, realizata de pictori necunoscuti din Moldova, s-a distrus din cauza incendiilor prin care a trecut biserica. Viata minastirii a fost framintata si dramatica, ca si cea a ctitorului sau. Splendoarea senina a minastirii avea sa sufere nenumarate vicisitudini, bogatiile ei fiind mult rivnite de inamici, argintaria fiindu-I topita de Despot Voda (1561), apoi fiind jefuita de mai multe ori, iar razboaiele, insotite de jafuri, arderi si distrugeri sunt tot mai frecvente. Minastirea a ramas pustie vreme de 40 de ani. Lucrarile de restaurare au inceput in 1823 si au durat pina in 1828, cind s-a repictat biserica. Tabloul votiv il prezinta pe Alexandru Lapuseanu cu familia. Frumos ornamentate si inscriptionate, lespezile funerare marcheaza mormintele domnitorului Lapuseanu, al doamnei Ruxandra, precum si ale celor 2 fiice, Teofana si Teodora.
Dupa jumatate de ora de plimbare, ma simt altfel. In fata mea, printre copaci seculari, se desfasoare o trista Alee a Eternitatii, drumul spre cimitir al celor trecuti in lumea cealalta.
Un loc care te indeamna la liniste, la descoperire de sine si la reflectie.
Chiar daca mai putin cunoscuta, Minastirea Slatina e la fel de veche si la fel de frumoasa ca si celelalte minastiri din zona si iata si dovada:

La circa 30 km de Falticeni, dupa un drum care nu credeam ca se mai termina, am ajuns la cea mai indepartata destinatie – satul Probota care gazduieste prima ctitorie lui Petru Rares, Minastirea Probota, ridicata de acesta in 1530, la confluenta Somuzului Mare cu Siretul din Podisul Falticenilor.
Locul fusese deja consacrat de o bisericuta din lemn, ridicata de Petru I (1398) si de minastirea “Sfintul Nicolae” ridicata de Alexandru cel Bun (1440), acum in ruina. Petru Rares allege noua minastire ca necropola domneasca, iar in partea de nord construieste o Casa Domneasca din piatra. Pina in 1550 ridica zidurile de incinta (groase de peste 1 metru si inalte de 6 metri), turnurile de aparare patrate, chiliile si trapeza, acestrea intregind ansamblul monahal cu elemente ale arhitecturii civile moldovenesti. Ruinele curtii domnesti sunt vizitabile, asa ca nu am ratat ocazia unei plimbari prin pivnita vechilor vestigii.
Numele minastirii este de origine slava, insemnind “Fratie”. Sfintul locas a fost ridicat sub indrumarea varului domnitorului, Grigore Rosca, ecumenul minastirii. Noua biserica pastreaza acelasi hram, al Sfintului Nicolae.
Edificiu monumental, armonios, cu o turla octogonala deasupra naosului, ferestre gotice inalte cu chenare din piatra cioplita si soclu largit in partea de sus (invitind la odihna si la reculegere), biserica este zidita in plan treflat, are peretii foarte grosi, o lungime de 32 metri si o inaltime de 28 metri. Firidele au fost la inceput pictate, dar astazi pictura nu se mai vede. Caracteristica pentru arhitectura Probotei este preferinta pentru detalii si profilatura de traditie gotica.
Biserica a fost pictata in intregime in exterior, in 1532. Fiind cea de-a doua biserica pictata la exterior din ciclul initiat de domnitor (care de-a lungul citorva decenii, intre 1530 – biserica Sfintu Gheorghe din Hirlau si 1547 – Voronet, a avut initiativa de a picta minastirile Moldovei la exterior, astfel 15 minastiri moldave fiind impodobite cu fresce de o rara frumusete), biserica Sfintu Nicolae nu beneficiaza inca de o deplina cunoastere a mecanismului de lucru.
Din pacate, pictura exterioara a fost compromisa in buna masura de-a lungul timpului, dar inca mai iese in evidenta eleganta desenului si transparenta culorilor. Pe fatada sudica se mai observa urme din vechea pictura, in timp ce pe peretele de nord au supravietuit doar medalioanele cu ingeri, situate chiar sub acoperis, care au fost protejate de acesta de intemperiile vremii.
Picturile din exteriorul bisericii palesc in comparatie cu cele din interior, care sunt absolut superbe, facind parte din cele mai deosebite de acest gen din Moldova.
Pictura interioara, datind din 1532 si restaurata de curind, a descoperit un program iconografic de exceptie, punctat pe alocuri de compozitii neobisnuite, intr-un grupaj de fresca unica in Moldova, ce impresioneaza prin maniera de executie. Artistii s-au ingrijit atent de detalii, chiar in conditiile unei game cromatice extrem de limitate. Culorile sunt calde, iar liniile sunt perfecte. Pictorii care au realizat lucrarea nu sunt cunoscuti.
In biserica se afla 21 de pietre tombale epigrafe, realizate intre 1464-1640, de o remarcabila valoare documentara si artistica, ce fac trecerea de la elementele decorative geometrice la cele accentuat vegetale. Peste mormintele lui Petru Rares si al sotiei sale Elena se afla lespezi din marmura, lucrate cu mare maiestrie.
Se pare ca hotarirea de a transforma minastirea in necropola domneasca i-a nemultumit pe calugarii din marile minastiri moldovenesti, care au subminat prestigiul Probotei, aceasta decazind pina in vremea lui Vasile Lupu.
Minastirea Probota este inscrisa din 1993 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO si, chiar daca este mult mai departe decit toate celelalte minastiri din zona, si presupune un ocol destul de mare pentru a o vizita, superbitatea ei, linistea sa si frumusetea picturilor sale interioare merita din plin atit acest ocol, cit si chinurile masinii pe drumurile pline de gropi si prin satele de tigani de pina acolo. Iata de ce:

File de vacanta 24

2009-11-09T21:29:00.008+02:00

O noua zi, un nou drum. De data asta am mers la 5 km nord de Gura Humorului, pe un drum ce serpuieste alaturi de un riu de munte, prin padurile nesfirsite de la poalele Obcinei Mari, intr-un loc binecuvintat - pitorescul sat Minastirea Humorului, unde este asezata biserica minastirii Humor, pe coama unei coline, inconjurata de pajisti si dealuri impadurite, intr-un cadru natural de o rara frumusete, cu privelisti inca salbatice si pitoresti.
Drumul spre minastire este vegheat, de-o parte si de alta, de negustori de stergare, costume populare, ii, oua incondeiate si alte asemenea obiecte populare, dar si destule kitschuri. Ne uitam, dar nu ne hotarim sa cumparam prea mare lucru.
Din pisania sapata in piatra la intrare pe peretele exterior de sud, aflam ca biserica a fost zidita in anul 1530 de Toader Bubuioag, mare logofat si membru al divanului Moldovei, credincioasa sluga a domnitorului Petru Rares, si sotia sa Anastasia. Biserica pictata a minastirii este inscrisa pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Sfintul locas se inalta la circa 300 metri de ruinele unei mai vechi biserici minastiresti a carei constructie a fost realizata pe vremea lui Alexandru cel Bun, de catre marele vornic Oana (1415), si care apoi a fost printre cele mai importante minastiri din Bucovina in secolul XV, dar care apoi a fost jefuita si distrusa de tatari in 1527. Aici a fost gasit un Tetraevangheliar, datind din 1473 si continind celebra miniatura a lui Stefan cel Mare, adevarat portret de epoca, care se pastreaza acum la Putna.
In anul 1535, ctitorul a reunit o echipa de 4 mesteri zugravi care sa asigure decorarea noii biserici, si care au realizat unul din cele mai impresionante ansambluri decorative ale epocii. Fresca exterioara, pictata de Toma Zugravul, deschide sirul celorlalte biserici cu pictura exterioara (alaturi de Voronet, Moldovita, Arbore si Sucevita), distingindu-se astfel de toate celelalte biserici de acest fel din lumea ortodoxa.
La infiintare, se pare ca minastirea Humor a fost minastire de calugari. Vasile Lupu a intarit minastirea in 1641 cu ziduri inconjuratoare si turn de aparare, dup ace aceasta a fost jefuita si incendiata de cazaci. Viata monahala a fost intrerupta dupa 1785, Humorul devenind biserica parohiala si recapatindu-si statutul de minastire de-abia in 1991, fiind acum slujit de calugarite.
Maiestria artistului de odinioara, dainuind peste atitea veacuri, pune intr-o lumina noua trecutul acestor locuri. Ceea ce caracterizeaza intreaga pictura de la Humor este unitatea de tonalitate cromatica, datorata predominantei diferitelor nuante de maro-roscat, culoare specifica acestei biserici, completata cu nuante bogate de albastru si verde. Frescele bizantine exterioare ale bisericii Humor impresioneaza si atrag in mod deosebit admiratia pentru frumusetea lor. Peretele de nord a suferit cel mai mult din cauza intemperiilor vremii, in schimb cel de sud este un tezaur. De asemenea absidele laterale si peretele vestic ofera ochiului o sublime orchestratie de culori, ce compun heruvimi, serafimi, ingeri, profeti, apostolic, ierarhi sau calugari. Imnul-acatist (24 de strofe-scene) ocupa majoritatea suprafetei, ilustrat in special prin Glorificarea Mariei si monumentala compozitie “Asediul Constantinopolului”.
Pictura interioara continua traditiile iconografice ale picturii murale din vremea lui Stefan cel Mare, punindu-se insa mai mult accent pe caracterul narativ al prezentarii.
Arhitectura bisericii de la Humor prezinta un interes aparte. Biserica, inchinata Adormirii Maicii Domnului, este mica si nu are cupole. Aici apare pentru prima data pridvorul deschis si o incapere noua la etaj (tainita) care se suprapune camerei mormintelor. Biserica se inscrie fara ezitare in seria monumentelor specifice lui Petru Rares, adunind noutatile proprii acestei vremi integrate tipului deja definit in timpul domniei lui Stefan cel Mare. Pridvorul si boltirea isi gasesc o frapanta asemanare cu Moldovita, dar cu solutii mai simple, asa cum se cuvenea la o ctitorie boiereasca. Doar pictura s-a inscris la un nivel mai spectaculos decit la al celorlalte ctitorii.
Biserica nu are turla, e construita in plan treflat si are un pridvor interesant, deschis, cu 4 arcade in arc frint. Absenta turnului si linia de jos a acoperisului da impresia de dimensiuni reduse.
Biserica este deosebita prin linistea si puritatea sa, si totusi talciocul din fata ei mi-a dat o senzatie de comercial, si mercantil. Mi-a parut rau ca nu am urcat in turnul de aparare, care inteleg ca ofera niste privelisti deosebite, dar am inteles ca nu era pentru persoane de talia mea… Oricum, va voi arata pozele facute din curtea minastirii.

Continuind drumul, am ajuns in inima Bucovinei, la Malini, un sat cu case maruntele, cu broderie de lemn la acoperis si cerdac, ce se insira ca margelele pe marginea drumului principal. Aici am gasit Casa Memoriala Nicolae Labis - un muzeu memorial infiintat in casa in care tinarul poet a trait un timp din scurta si fulgeratoarea lui viata, si in care a zamislit poate cea mai semnificativa parte a creatiei sale poetice. Interiorul - format din 5 camere - cuprinde obiecte personale apartinind poetului si familiei sale - mobilier vechi, fotografii, tablouri, obiecte personale, carti, reviste, manuscrise.
Casa memoriala evoca concret, sugestiv si tulburator, cu ajutorul patrimoniului disponibil, personalitatea artistica si umana a lui Nicolae Labis, semnificatia operei sale, contextul celor mai importante momente care i-au marcat experienta si creatia. Vremurile tulburi pe care le-a traversat scurta sa existenta pamanteana, setea nestavilita de intelegere a acestora si a marilor rosturi ale lumii, spiritul rebel de adolescent, toate au facut din el un poet al timpului sau si al timpului nostru.

Ghidul - o doamna care a venit pe bicicleta ca sa ne deschida poarta - recita cu infiorare din "Moartea caprioarei". Am aflat ca soarta a fost extrem de cruda cu el si inima a incetat sa-i mai bata cind abia implinea frageda virsta de doar 21 de ani. Poetul era incredibil de matur pentru virsta sa, iar poemul "Moartea caprioarei" a fost cea mai cunoscuta scinteie de geniui ramasa de la el. Povestea sfirsitului sau tragic (accidentat de un tramvai vizavi de Spitalul Coltea, in imprejurari inca neelucidate complet) m-a impresionat.

File de vacanta 23

2009-11-06T23:10:00.009+02:00

Am mers mai departe si am ajuns la Biserica Arbore, situata la 30 km de Suceava, o biserica pictata exterior, ce poarta hramul “Taierea capului Sfintului Ioan Botezatorul”, ctitorita in anul 1503 de hatmanul Luca Arbore – unul dintre marii boieri ai lui Stefan cel Mare si portarul Sucevei, pe malul riului Solca, si care este inscrisa pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Din intregul complex ridicat de Luca Arbore, astazi mai exista doar biserica, curtea boiereasca fiind distrusa de un incendiu in secolul XIX. Luca Arbore a fost inmormintat in ctitoria sa, iar chivotul de mormint al ctitorului, ucis din porunca lui Stefanita Voda in 1523, este socotit cel mai valoros insemn funerar de stil gotic din Bucovina.
Minastirea Arbore a fost construita din caramida si piatra masiva. Este o ctitorie boiereasca, fapt evidentiat prin absenta turlelor. Conceputa si construita intr-o forma simpla, pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, constructia uimeste prin marea sa stilizare, prin inovatiile arhitectonice si un echilibru deosebit al proportiilor. Cu plan dreptunghiular la exterior, biserica are o forma nemaiintilnita pina atunci la ctitoriile epocii. Silueta deosebit de eleganta a constructiei este accentuata de prelungirea peretilor spre vest si unirea lor in partea superioara prin arcada, obtinindu-se astfel un spatiu semideschis ce apare pentru prima data in arhitectura moldoveneasca. Aceasta nisa exterioara de pe fatada vestica constituia, se pare, lacasul clopotelor. Mesterii lui Arbore au realizat pereti drepti, cu imense suprafete netede si proportii elegante. Priceperea mesterilor a facut din biserica Arbore unul dintre monumentele de seama ale Moldovei.
In 1541, la initiativa Anei, sora lui Arbore, se va realiza ansamblul de pictura interioara si exterioara. Ceea ce impresioneaza in mod deosebit in pictura bisericii este calitatea ei decorative, coloritul viu, cald si luminos, ritmul si eleganta extrema. Scenele sunt populate de numeroase personaje in continua miscare, iar in bogata policromie predomina verdele furat padurilor si colinelor din jur. Verdele specific de Arbore este combinat cu rosu, albastru, galben, roz si ocru, in 5 umbre si 47 de nuante. Linga biserica am gasit aruncate doua pietre tombale, de pe vremea cind aceasta a fost pictata, cu 15 orificii mici, care serveau drept vase pentru amestecul culorilor, creindu-se neasemuitele culori ale bisericii.
Frescele au fost realizate de mesterul moldovean Dragos Coman – exponent al lumii laice. Intreaga pictura emana un aer de sinceritate, fiind unul dintre cele mai laice fenomene din arta medievala moldoveneasca. Artistul reuseste o sinteza indrazneata intre elementele orientale si occidentale, bine integrate totusi in traditie.
Frescele interioare sunt remarcabile prin arta portretului, in tablourile votive ce infatiseaza pe ctitor si familia sa. Pictura interioara a fost serios afectata in secolele XVII-XVIII, cind edificiul a ramas fara acoperis.
Decorul fatadei de apus sta marturie pentru geniul pictorului. In marea cavitate, intregul perete este pictat cu un ansamblu de miniaturi, considerat drept cel mai bine realizat din toata pictura epocii Stefan Cel Mare – Petru Rares.
In prezent se lucreaza la restaurarea interiorului bisericii, si la intretinerea a ceea ce a mai ramas din fresce.
Echilibrul proportiilor constructiei, alaturi de pictura exterioara, ii confera bisericii Arbore o deosebita stalucire, iar peisajul din jur este extraordinar – esti cel mai aproape de natura, esti intr-un loc de o frumusete simpla, dumnezeiasca, unde privirea ti se pierde intre roua din iarba, cerul de un albastru pur, padurile intinse si mirosul de fin abia cosit.

Am plecat apoi, pe un drum neasfaltat care parea ca nu se mai termina, spre biserica Volovat, care este situata in micutul sat omonim, linga Radauti. Biserica, ce poarta hramul “Inaltarea Sfintei Cruci” a fost construita de Stefan cel Mare, intre anii 1500-1502, pe locul unei biserici din lemn ce fusese construita in 1353 de legendarul Dragos Voda, intemeietorul Moldovei. Aceasta biserica de lemn, care se pare ca a adapostit in altar mormintul legendarului sau ctitor, a fost mutata de catre Stefan cel Mare in 1468 la Minastirea Putna.
Biserica de la Volovat este penultima ctitorie a lui Stefan cel Mare, si este una dintre bisericile cele mai bine frazate arhitectonic. Planul arhitectonic este de influenta romanica dar prezinta si unele trimiteri la anterioarele constructii maramuresene din lemn, Biserica are un aspect impunator si este decorata la exterior cu modele geometrice realizate din caramida si cahle rotunde smaltuite. Este construita in plan dreptunghiular, cu bolti semicilindrice unitate sprijinite pe console. Desi se credea ca biserica nu a fost pictata niciodata, in 2007 s-a descoperit un fragment de pictura murala.
Biserica a avut de suferit de mai multe ori in decursul timpului, raminind un timp chiar pustie. Desi este un important monument istoric si de arta, biserica este foarte rar vizitata de turisti. Citeva timide lucrari de restaurare a acestei biserici nu pot contrabalansa faptul ca aceasta a fost ignorata si uitata de catre toti cei care aveau puterea sa-i redea insemnatatea reala.
Din pacate nu am putut vedea interiorul bisericii, deoarece am nimerit exact in timpul unei slujbe de cununie, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un tur exterior si cu intrarea pina in multimea de oameni. Si ce-am vazut va arat si voua:

Mi-am continuat drumul si am ajuns la Solca – despre care am aflat ca este o statiune balneoclimaterica, ca este renumit pentru fabrica de bere – care este cea mai veche din tara si ca a fost declarat ca orasul cu cel mai ozonat aer din Europa.
Minastirea Solca a fost construita de domnitorul Stefan Tomsa intre 1612-1622 si poarta hramul “Sfintii Apostoli Petru si Pavel”. Este situata la poalele Obcinei Mari si are puternice fortificatii, cu contraforturi masive si ziduri groase de aproape 2 metri.
Minastirea urmeaza liniile Dragomirnei, cu care este contemporana (fiind excesiv de inalta fata de latime), dar poarta si elemente noi de arhitectura, care vor deveni caracteristice. De altfel, minastirea de calugari a lui Tomsa-Voda se pare ca a fost construita ca urmare a ambitiei acestuia de a depasi Dragomirna lui Anastasie Crimca, cu care se afla in conflict.
Minastirea are plan treflat, iar turla are 36 de metri inaltime. Ea a fost fortificata cu ziduri de incinta, turn-clopotnita si chilii pentru calugari. Decoratia in piatra vadeste inspiratia orientala.
In 1775 intreaga Bucovina a intrat sub stapinire austrica si zece ani mai tirziu, in 1785, minastirea a fost desfiintata temporar de austrieci, care au devastat-o si au lasat-o in paragina. Catapeteasma minastirii (lucrata in lemn si aurita) a fost transferata la Dragomirna, iar paraclisul Sfintul Gheorghe (asezat pe poarta zidului de incinta) a fost transformat in inchisoare. Biserica a fost restaurata de arhitectul austriac Karl Romstorfer in 1902 si a devenit biserica parohiala.
Cind am ajuns, biserica era inchisa, de fapt incuiata. Dupa vreo 5 minute de invirtit in jurul ei, cind vroiam sa ma urc inapoi in masina si sa parasesc locul, cu regretul de a nu-l fi vazut mai indeaproape, am avut noroc. Un copilas de vreo 7-8 ani a venit, ne-a descuiat biserica si a devenit ghidul nostru (intre timp mai aparuse un grup de turisti rataciti). Pustiul era atit de dezinvolt si ne-a povestit atit de multe, in felul lui haios si peltic, incit nu imi venea sa cred. Era si foarte pus pe sotii, si ne-a oferit citeva faze antologice. Oricum, mi-a placut la nebunie pustiul si felul in care incerca sa iti raspunda si la intrebari. Nu avea doar o lectie invatata pe de rost, ci stia sa lege doua idei si sa iti ofere un raspuns. Si cind l-am intrebat in ce clasa e, mi-a spus ca e in clasa a doua. Daca ar fi mai multi copchii ca el, sigur ar fi mult mai bine si am mai avea si noi o speranta…

File de vacanta 22

2009-11-05T20:06:00.001+02:00

Odata iesit din Suceava, am inceput lungul periplu prin arhipelagul minastiresc al Bucovinei. La 15 kilometri de Suceava, in satul Mitocu Dragomirnei, am gasit minastirea Dragomirna, vestita ctitorie a marelui mitropolit si carturar Anastasie Crimca, ce se inalta peste secole ca o marturie a zbuciumului trecutului moldovenesc, pentru iscusinta si dragostea de frumos a oamenilor de pe aceste meleaguri. Numele minastirii vine de la mosia Dragomiresti, daruita in anul 1587 de Petru Schiopul tinarului ostas Ilie Crimca - viitorul monah Anastasie - pentru o slujba facuta acestuia in timpul navalirilor cazacesti.
Dincolo de frumusetea peisajului, de neobisnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat este eleganta ciudata a minastirii, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o silueta unica prin proportiile si unitatea volumului.
Asezata intre blindele coline ale Bucovinei, minastirea Dragomirna se inalta intre ziduri de cetate, si infrunta inaltimile, in cautare de mai multa lumina in apropierea codrilor, oglindita maiestuos de oglinda lacului din apropiete. Prin vechimea sa si originalitatea stilului, prin eleganta si soliditatea formei, prin pitorescul dar si sobrietatea ei, trezeste admiratia si lasa o impresie totala, de neuitat. Ingusta ca o arca, de o inaltime halucinanta, biserica Dragomirna dezvaluie visul ctitorului de a inalta in acest ochi de poiana un monument fara asemuire.
Piatra de temelie a minastirii a fost pusa in 1602 de Anastasie Crimca, iar lucrarile de ridicare a minastirii au fost terminate in 1609, aceasta fiind sfintita la sarbatoarea pogoririi Sfintului Duh.
Complexul minastirii Dragomirna este compus din biserica mica (a schitului), biserica mare, zidurile de aparare, vechea cladire a egumeniei, cele 5 turnuri, chiliile si paraclisul.
Biserica minastirii, cu o alura monumentala, are o structura ingusta si alungita, fiind unica in România prin proportiile sale neobisnuite – este de departe cea mai inalta si cea mai strimta biserica intemeiata vreodata. Relatia dintre suprafata, latimea si inaltimea bisericii este neobisnuita, inaltimea de 42 de metri pina la turla fata de latimea de sub 10 metri ii da zveltete, chiar o eleganta iesita din comun. Biserica da impresia unei nave. Fatadele sunt construite din gresie galbena, dura. Peretii si boltile naosului si ai altarului sunt acoperiti cu picturi in fresca, iar peretii bisericii sunt decorate cu gravure din piatra. Popa Craciun, Maties, Popa Ignat si Gligorie au impodobit cu delicatete frescele cu elemente decorative imprumutate din miniaturile si din manuscrisele moldovenesti. Cel mai spectaculos element este turla bisericii (care acum din pacate era in renovare) – sculptata in intregime cu motive florale si geometrice de origine caucaziana. Monumentala, sobra, biserica Dragomirna impresioneaza prin contrastul dintre masivitatea zidurilor si dantelaria in piatra a turlei.
In 1627, in timpul domniei lui Miron Barnovschi, urmare a invaziilor din ce in ce mai frecvente ale ostilor turcesti si tatarasti, localul a fost inzestrat prin grija voievodului cu ziduri de aparare, care dau minastirii aspectul de fortareata. In cele 4 colturi se afla turnuri inguste de plan patrat.
Minastirea fiind acum de maicute, a trebuit ca peste pantalonii mei trei sferturi sa pun un fel de rochie/roba, care m-a facut sa ma simt precum un imperator roman. Pe mine personal m-a uimit interiorul. Nu cred sa mai fi vazut la vreo biserica interiorul impartit de scari si coloane. Lucrul acesta mi s-a parut ca ii da cladirii un aer de mare distinctie, parca ar fi fost palat.
Mi-a placut foarte mult si lacusorul din spate, in care se reflecta monumentala minastire. Sunt convins ca la rasarit si la apus aceste locuri arata intr-un anumit fel, din pacate eu am ajuns exact la amiaza asa ca nu am putut face nici o fotografie senzationala.
Linistea si pacea pe care le gasesti in aceste locuri plus minunata arhitectura a manastirii merita tot efortul de a merge de a o vedea.

Mai departe, drumul m-a purtat spre Patrauti, un sat cu o rezonanta aparte in sufletul meu. Bunicii mei au copilarit aici, si este satul de care apartin eu si locul unde am incercat sa imi gasesc radacinile. Satul Patrauti, situat la 15 km de Suceava, a fost intemeiat in anul 1330 de un anume Patru, conform traditiei locului.
Am ajuns usor la biserica cu hramul “Inaltarea Sfintei Cruci”, care a fost ctitoria de Stefan cel Mare in 1487. Am aflat ca aceasta biserica este cea mai veche biserica pastrata dintre ctitoriile lui Stefan, cea mai veche biserica ortodoxa monument UNESCO din România, cea mai veche biserica construita in stil moldovenesc si biserica cu cea mai veche pictura interioara si exterioara din Moldova. Impresionant.
Biserica este cea mai redusa ca proportii dintre ctitoriile lui Stefan cel Mare si a fost singuta minastire de maici ctitorita de acesta, destinata in special ingrijirii ostasilor raniti in razboaiele purtate in preajma Sucevei. Stefan cel Mare a construit biserici in ultimii 17 ani de viata, iar disparitia nefericita a bisericii originale de la Putna si distrugerea bisericii din Milisauti au facut ca Biserica Patrauti sa fie azi cea mai veche biserica pastrate din cele ctitorite de Stefan. Pisania in limba slavona aflata deasupra portalului de intrare consemneaza: "Io Stefan Voievod, Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a inceput sa zideasca această Minastire in numele Sfintei Cruci in anul 6995 (1487) luna iunie ziua 13".
Biserica este construita din piatra bruta si inmanuncheaza elementele cele mai caracteristice ale arhitecturii moldovenesti – altar, naos si pronaos.
Urmele lasate de arme de asalt pe portalul de intrare ne arata istoria tragica a bisericii. Jefuita inca din secolul XVI, biserica a fost parasita in repetate rinduri. Din 1775 biserica a devenit biserica parohiala.
Pictura interioara, originala, uimeste prin scene de o deosebita frumusete, culoarea predominanta fiind ocru auriu, cunoscut sub denumirea de “galben de Patrauti”. Se remarca prin scena Plingerii, Cavalcada Sfintei Cruci si Tabloul votiv – in care Stefan cel Mare este reprezentat oferind biserica lui Isus Hristos.
Pictura exterioara se rezuma la fragmente din Judecata de Apoi realizate in secolul XV, descoperita in anii 1980. Biserica a fost pictata la exterior doar pe peretele de apus, in jurul portalului gotic de intrare. Scena se remarca prin monumentalitatea razboiului dintre ingeri si demoni in contextual judecarii oamenilor.
Supravietuind vremurilor, biserica Patrauti, cu forme architectonic blinde si calme, asezata pe malul piriului cu nume de fata (Patrauceanca), te indeamna la o comuniune intima cu cerul, cu dealul impadurit din apropiere, la poalele caruia odihnesc ostenii lui Stefan intr-un vechi cimitir.
Datorita formei originale de conservare, atit arhitectural cit si iconografic, biserica Patruati a devenit monument UNESCO in anul 1993. Obiectivul este unic prin pictura pastrata in forma sa originala, iar eforturile parintelui Gabriel Herea de a restaura aceasta bijuteria sunt de laudat. Iar daca mama parintelui se plingea ca la Patrauti nu vin turisti, linistea de aici este monumentala. Iar istoria bisericii iti este explicata chiar daca mergi singur, si iti este explicata superb.
In final, am stat un sfert de ora de povesti cu parintele, in incercarea de a afla mai multe despre istoria satului si de a-mi cauta radacinile pe aceste meleaguri, am vazut muzeul ”Casa preotului bucovinean”, realizat la initiativa si cu efortul financiar al preotului Gabriel Herea, o casa care reconstituie atmosfera de secol XIX si care adaposteste o bogata colectie etnografico-religioasa. Si mi s-a facut pielea gaina in momentul in care unul dintre batrinii satului si-a adus aminte de o ultima familie Covalschi din sat, care isi vinduse gospodaria cu citiva ani inainte, plecind in bejanie, probabil la oras.
Vizita la Patrauti a fost un drum initiatic pentru mine, o incercare de a-mi gasi radacinile si de a simti satul bucovinean asa cum este el si cum l-am mostenit eu prin singele inaintasilor. Si chiar daca nu am aflat nimic nou despre bunicii mei, am retrait citeva clipe de copilarie si am revazut imaginile lor, de oameni buni si blinzi, care m-au crescut si m-au invatat primele lucruri de pe lumea asta. Si sper ca acolo sus, sa fie mindri de mine si sa se bucure ca am poposit si pe tarimul copilariei lor, si sa ma calauzeasca si mai departe pe drumuri cit mai frumoase in viata…

File de vacanta 21

2009-11-04T19:25:00.000+02:00

Primul popas in Bucovina a fost la Cetatea de Scaun a Sucevei, cetate aflata pe un pinten terminal al unui platou aflat la o inaltime de 70 metri fata de lunca Sucevei, in partea de est a orasului, de unde se poate vedea intreaga vale a Sucevei.
Am nimerit aici in plin festival medieval, si am trait experienta intoarcerii in timpurile strabunilor, alaturi de cavaleri, domnite (mai ales domnite...), turniruri si tunuri medievale.
Cetatea Sucevei facea parte din sistemul de fortificatii construit in Moldova la sfirsitul secolului XIV, in momentul aparitiei pericolului otoman. Cetatea a fost construita in timpul domniei lui Petru I Musat (fiind atestata prima data in 1388 – anul in care acesta a mutat capitala principatului Moldovei de la Siret la Suceava), a fost fortificata in secolul XV de Stefan cel Mare si distrusa in secolul XVII (1675) de Dumitrascu Cantacuzino. Desi a fost distrusa de mai multe ori ca urmare a anumitor presiuni, cetatea nu a putut fi niciodata ocupata prin lupta.
Petru Musat a construit in Suceava un castel fortificat pentru a-i servi ca resedinta voievodala. Constructia initiala avea forma unui patrulater regulat, cu laturile de nord si sud de 36 m si cele de est si vest de circa 40 m. La colturi si la mijlocul fiecarei laturi se gaseau turnuri de aparare (bastioane) de forma patrata, cu latura de 4 metri. Zidurile aveau o grosime de circa 2 metri, fiind constuite din piatra nefasonata, intre pietre aflindu-se umplutura de piata legata cu mortar, dar si piatra si caramida sfarimata. Pe latura de est, la circa 4 metri de ziduri, a fost sapat un sant de aparare cu o adincime de circa 10 metri.
In castel se intra printr-o poarta semicirculara, ce ducea intr-o curte interioara larga. Odata trecut de podul de acces dai de primele incaperi destinate strajerilor, odata depasit acest obstacol esti impresionat de curtea interioara frumos pavata cu pietre in acele vremuri. De-a lungul zidurilor erau sapate pivnite boltite ample, deasupra carora se insirau mai multe incaperi – camera domnitorului, camera doamnei, baia domneasca, camera de garda, depozitul de alimente, un paraclis si o inchisoare.
Domnitorul Alexandru cel Bun a dezvoltat sistemul de aparare al cetatii, construind in partea de sud un zid paralel cu zidul cetatii. Considerind ca Cetatea Sucevei nu este suficient intarita pentru a rezista atacurilor inamice, Stefan cel Mare a restaurant incaperile din interior si a construit un zid de incinta care inconjoara fortul, asemeni unui inel.
Cetatea a fost asediata in 1476 si 1485 de armatele otomane, iar in 1497 de ostile poloneze, dar nici unul dintre atacuri nu a reusit sa duca la predarea cetatii. In anul 1538 oastea otomana (200.000 de soldati, condusi de sultanul Soliman Magnificul) cucereste cetatea, cu ajutorul unor boieri moldoveni care il tradeaza pe domnitorul Petru Rares si deschid pentru prima data portile Sucevei. In 1600 portile cetatii de deschid din nou fara lupta pentru a-l primi pe Mihai Viteazul, care reusea prima unire a celor trei principate românesti.
Cuprinsa de vilvataile focului poruncit de Alexandru Lapusneanu in a doua sa domnie, la cererea sultanului, cetatea isi recapata importanta militara in timpul lui Ieremia Movila. Vasile Lupu (1634-1653) intreprinde lucrari de restaurare a Cetatii Suceava. Ultimul episode din lunga istorie a Cetatii Suceava are loc in vremea lui Dumitrascu Cantacuzino, care in iulie 1675, la porunca turcilor, i-a dat foc. Apoi, in 1684 intreaga latura de nord a cetatii s-a prabusit in urma unui puternic cutremur. Timp de peste doua secole, Cetatea Sucevei s-a aflat in parasire, ruinindu-se si mai mult.
Interioarele cetatii au fost partial restaurate astfel incit sa ne aminteasca de viata de curte si sa ne faca o imagine despre ceea ce a reprezentat locuinta temporara a voievozilor Moldovei. Iar datorita festivalului medieval, cetatea parea ca a prins viata. Si totusi, mai trebuie facute multe pentru conservare si restaurare. Si sa trec si la imagini:

File de vacanta 20

2009-11-01T23:30:00.012+02:00

Mi-am continuat drumul spre nord, pentru a ajunge intr-una dintre cele mai frumoase parti ale României. In partea de nord-est a tarii, la granita cu tinutul Hertei se intinde Tara de Sus a Moldovei, numita si Bucovina (“Tara fagilor”) – meleaguri molcom unduite in obcine paduroase, cu ape repezi si cimpii roditoare. Bunicii mei se trag din aceasta minunata zona, asa ca nu puteam sa ratez in vacanta asta si un tur prin locurile radacinilor mele. Leagan de veche civilizatie, unde istoria se impleteste cu legenda, Bucovina pastreaza marturii ale prezentei omului din cele mai indepartate vremuri.
Nordul Bucovinei face azi parte din regiunea Cernauti din Ucraina. Locuit de români din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a facut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria in 1775. Nu este de mirare ca un tinut românesc atit de frumos, de bogat si de binecuvintat de Dumnezeu, cum este Bucovina, avea sa stirneasca, in atitea si atitea randuri, poftele imperialilor, fie ca acestia erau de sorginte habsburgica, fie ca erau rusi. Devine Ducatul Bucovinei in 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii românesti in România Mare in 1918, pentru ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, partea sa de nord sa fie ocupată de URSS, ajungind apoi parte a Ucrainei.
In inima Carpatilor, printre batrine paduri si vesele piraie, unde ursii se ascund in luminisuri si cocosii de munte cinta triluri desavirsite, exista un cumpei de rai, o regiune minunata cu o natura superba, plina de traditii, cu puteri necunoscute si cu o stralucire secreta. Bucovina este un dar ceresc, o lume vrajita, cum nimeni nu ar mai cred ca exista, dar pe care o poti descoperi la fiecare pas. Puritatea aerului din Bucovina nu se regaseste nicaieri in Europa. Zona este extrem de atractiva si datorita lacaselor de cult ortodoxe, devenite importante nuclee de cultura si de spiritualitate. Epoca domnitorilor Petru Musat – Stefan cel Mare – Petru Rares – Alexandru Lapusneanu si apoi a familiei Movilestilor a fost deosebit de straluctitoare, Bucovina fiind impodobita de biserici si minastiri fortificate, in sec XIV – XVI, care apoi au capatat un impresionant vesmint de fresca exterioara, fiecare cu culoarea sa specifica. Prin grija restauratorilor si a obstilor calugaresti, lacasurile din Bucovina isi continua si astazi menirea, primind deopotriva pe credinciosi sau pe simplii iubitori de frumos atrasi de faima albastrului de Voronet, rosului de Humor, verdelui de Sucevita, galbenului de Moldovita sau maiestritei combinatii de culori de la Arbore. Frescele exterioare ale bisericilor Humor, Moldovita, Arbore, Voronet, Sucevita, arhitectura si pictura minastirilor Putna, Dragomirna, Risca, Slatina, ale bisericilor Patrauti, Balinesti, Probota, Bogdana, bogatele muzee de arta medievala, frumusetea peisajului si a creaţiei artistice populare au dus la inscrierea tezaurului din Bucovina in catalogul UNESCO – “Mari monumente ale lumii”. Astfel, 7 minastiri sunt incluse in patrimonial UNESCO, iar elementele arhitecturii traditionale sunt extreme de frumoase si bine pastrate. Satele aparute din timpuri stravechi au pastrat si mai pastreaza inca aspecte si manifestari traditionale, datini si obiceiuri strabune. Nu am cum san u remarc si oferta gastronomica deosebita a bucatariei bucovinene, de un specific aparte: placinte “poale-n briu”, ciorba radauteana, scrobul de oua, hribii cu smintina, mamaliga cu brinza si smintina si laptele de urs acru sau cobza de pastrav. Mestesugurile populare au jucat un rol de seama in dezvoltarea legaturilor dintre zone, tinuturi si tari, iar in Bucovina cele mai dezvoitate mestesuguri sunt prelucrarea lemnului, olaritul, incondeiatul oualor si torsul fibrelor. In Saptamina Mare, incepind cu ziua de marti pina vineri, pe linga simpla vopsire a oualor, se practica fie incondeierea cu pensula, fie impistritul, folosindu-se ceara. Cu timpul, tehnica incondeierii oualor a ajuns la nivel de arta. Cele mai mari si mai grele oua sunt transformate in adevarate capodopere cu desene complicate in verde, rosu, albastru, negru si galben. Bucovina este cunoscuta pentru folclor, costume, mobilier, olarit, tapiterii si covoare. Mestesugarii continua traditiile mostenite din generatie in generatie. Masti, costume traditionale, oua vopsite, obiecte din lemn sculptate, broderii si covoare care sunt inca elemente al vietii cotidiene.
Cred ca linistea si ospitalitatea din Bucovina sunt caracteristici potrivite pentru a reprezenta insusi esenta spiritului românesc. Pacea din minastirile Bucovinei nu poate sa nu lase o amprenta profunda asupra oricui. Bucovina inseamna istorie si traditie, inseamna credinta - prin minastirile construite de-a lungul vremii de catre domnitorii Tarii Moldovei. Bucovina. Inima principatului Moldovei, locul descalecarii lui Dragos, voievod de Maramures. Bucovina – scena razboiului celor doua Roze, in care razvratitul Bogdan de Maramures il alunga pe varul sau Sas si apoi pe Balc, intemeind dinastia Musatinilor. Bucovina – temeiul puterii lui Stefan cel Mare, care o transforma intr-un arhipelag minastiresc. Bucovina – pamint cazut sub puterea turcilor, care il cedeaza Imperiului Austro-Ungar, pe la 1775, o ocupatie cu bune si cu rele. Bucovina, revenita la România in 1918, cu un amestec interesant de etnii si culturi. Eu m-as intoarce oricind cu placere si chiar daca e usor sa confunzi minastirile intre ele, ce mi-a ramas in minte e spiritul oamenilor de acolo, respectul pentru natura si pentru linistea sufleteasca, lucruri pe care le gasesti in majoritatea satelor din zona. Este minunat si incantator sa te incarci cu energia istoriei, naturii si frumusetii sufletului bucovinean si merita sa treci macar o data in viata pe aceste meleaguri. Si ma simt mindru sa am origini pe aceste meleaguri binecuvintate. Eminescu spunea despre Bucovina ca este partea cea mai veche si mai frumoasa a Daciei. Balcescu o numea “templul de glorie al moldovenilor”, Kogalniceanu - “cea mai frumoasa parte a Moldovei, cu Cimpulungul, vechea republica romana, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu cele mai renumite si mai bogate minastiri, cu Putna, purtătoarea oaselor lui Ştefan cel Mare”. Nicolae Iorga spunea ca in Bucovina se gaseste “toata bogatia stralucitoare, de arta, monumentele cele mai frumoase ale vechilor domni si boieri”. Dimitrie Onciul scria: “Nicaieri pe tot cuprinsul romanesc nu se afla, pe un spatiu atat de mic, atata bogatie de istorie romaneasca, atatea amintiri scumpe ale trecutului nostru.”
“Astfel, totdeauna cind gindesc la tine, Sufletul mi-apasa nouri de suspine, Bucovina mea!” (M Eminescu)

File de vacanta 19

2009-10-20T20:10:00.007+03:00

Din moment ce m-au purtat drumurile prin Tinutul Neamtului, nu aveam cum sa ratez Cetatea Neamt. Drumul prin padure urca asfaltat, dar pieptis, cu un unghi imens, pina la cetate. Aerul puternic si panta mare imi infierbinta timplele, imi sacadeaza respiratia si ma fac sa curga apele pe mine, dar odata ajuns sus mi-am dat seama ca a meritat efortul. Ca sa ajungi la cetate, trebuie sa treci peste podul fortaretei, creat in forma de secera, care ar simboliza eroismul moldovenilor. Cetatea Neamt, proaspat restaurata, este o cetate medievala aflata linga Tirgu Neamt si face parte din categoria monumentelor medievale de valoare exceptionala din România. Aparitia si existenta sa sunt strins legate de istoria locului.
Constructia cetatii s-a efectuat in doua etape. Prima etapa, in timpul domniei lui Petru I Musat (1374-1391), iar a doua etapa in timpul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504). Prima atestare documentara a cetatii are loc in 1395. Intemeierea statului Moldovean in anul 1359, cresterea puterii centrale si dezvoltarea economica au fost factori determinanti pentru construirea unor intarituri de piatra, care sa asigure controlul drumurilor si al punctelor obligatorii de trecere sau sa constituie nuclee de aparare in caz de razboi. In prima etapa a fost ridicat un fort central, cu fundatia construita in trepte, dupa forma terenului, pe care s-au ridicat ziduri groase de 2-3 metri si inalte de 12 metri, prevazute cu creneluri si cu 4 turnuri de aparare in colturi, sustinute in exterior de 15 contraforturi. In a doua etapa s-a adaugat curtea exterioara de circa 800 m2 si a fost ridicata o noua centura de ziduri, cu 4 bastioane semicirculare, zidurile vechiului fort au fost inaltate pina la 20 metri, iar in jurul cetatii s-a sapat un nou sant de aparare, peste care s-a construit un pod arcuit, care asigura intrarea in cetate, prin poarta centrala.
Cetatea cunoaste cea mai infloritoare perioada in timpul lui Stefan cel Mare, care o include in sistemul defensiv de cetati ce aveau ca rol apararea Moldovei, alaturi de Suceava, Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Alba si Chilia.
Locul pentru amplasarea Cetatii Neamt a fost ales in mod fericit, pe Culmea Plesului, care asigura, prin pozitia sa naturala, bune posibilitati de aparare. Stinca Plesului apare ca un pinten cu inaltimea de 480 metri. De aici se deschide un orizont larg, ceea ce face locul un important punct de observatie. Modul in care a fost construita, zidurile inalte, podul in forma de arc, care permitea lovirea asediatorilor din lateral, prevazut si cu o parte mobila, santul de aparare, pozitia strategica intr-o zona abrupta, greu accesibila au facut ca aceasta cetate sa reziste numeroaselor atacuri turcesti si nu numai.
Istoria Cetatii Neamt este strins legata de zbuciumatul trecut al tarii. Dupa ce a rezistat in 1395 atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, a respins in 1476 atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, in fruntea unei armate de 200.000 de oameni. In cele 6 veacuri de nepatata mindrie, o singura data si-a deschis portile fara de lupta, si atunci nu unui cuceritor strain, ci falnicului Domn al tuturor românilor, Mihai Viteazul. In timpul domniei lui Vaile Lupu (1634-1653), cetatea a fost intarita, iar pentru a insela vigilenta Portii, in cetate a fost infiintata o minastire. Cel mai cunoscut moment de glorie al Cetatii Neamt a fost in 1691, cind cei 19 plaiesi din cetate au rezistat 4 zile asediului armatei poloneze conduse de regale Ioan Sobieski – moment descris in nuvela “Sobieski si românii” a lui Costache Negruzzi si in piesa “Cetatea Neamtului” a lui Vasile Alecsandri. Ulterior, cetatea si-a pierdut total importanta politico-militara, deoarece in 1718 turcii au ordonat darimarea acesteia. Cetatea a ramas in paragina, fiind distrusa de vreme si de localnici.
Batrinele ziduri ale proaspat restauratei Cetati Neamt impresioneaza si astazi prin maretia lor si prin trecutul istoric, plin de glorie si de legende, rezistind timpului de peste 6 veacuri si numeroaselor asedii, raminind un simbol al vitejiei oamenilor de pe aceste meleaguri. Cetatea probabil e cea mai bine renovata din România (poate la concurenta cu Risnovul, dar acolo mai e mult de lucrat), iar interioarele au prins viata datorita improvizarilor de mici scene cu manechine de ceara, care te introduc in atmosfera unei camere secrete, a unui iatac sau a unei inchisori cu mucegai si sobolani. Mi s-a parut extraordinar ca avem cu adevarat o cetate medievala conservata si reamenajata la standarde europene.

File de vacanta 18

2009-10-16T00:50:00.002+03:00

Linga Minastirea Agapia, pe o straduta cu case mici si multe si superbe flori in curti, am gasit casa memoriala Alexandru Vlahuta. Aici au locuit mama si sora scriitorului, iar acesta venea deseori vara la Agapia, pentru a se odihni, impreuna cu prietenii sai. In citeva camere, la parter si la etaj, s-a incercat reconstituirea atmosferei specifice epocii: mobilier, carti din biblioteca proprie, reviste ale vremii si citeva obiecte care au apartinut scriitorului. Am parasit curtea modesta, insa plina de flori, cu un sentiment general de bunastare si de liniste.

Inainte de intrarea in Tirgu Neamt, am facut dreapta spre Humulesti pentru a vizita meleagurile din cartile marelui povestitor Ion Creanga. Satul pare ca rezista intocmai prin impactul pe care acesta nu l-a produs. Construita in 1830 de catre Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor, bojdeuca in care s-a nascut si a copilarit Ion Creanga a fost amenajata ca muzeu in anul 1951. Devenita unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, aceasta reprezinta, dincolo de semnificatia sa istorico-literara si sentimentala, un produs cert al arhitecturii populare. Cu toate ca am vazut-o prima data, casa scriitorului mi-a parut una foarte familiara, cu toate obiectele gospodaresti menite sa redea simplitatea taranului moldovean si traiul popular specific vremii, pe care mi l-am adus aminte din povestirile lui. Linga casa memoriala am gasit un mic muzeu al reintoarcerii la copilarie, cu toate personajele pe care le-am indragit cind eram mic: ursul pacalit de vulpe, pupaza din tei, mos Chiorpec, tusa Marioara, capra cu trei iezi sau mos Nechifor cotcariul... Pentru ceva vreme am schimbat locul cu copilul fara de griji, balai si "gura-casca" ce am fost si eu acum aproape 30 de ani, mi-am amintit de Nica a lui Stefan al Petrei care mergea pe ascuns la scaldat si la furat de cirese, de Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul si odata in plus mi-a parut rau ca nu am copilarit la tara si nu am trait prea multe din copilaria copilului universal care a fost Nica.

La plecarea din Minastirea Neamt, am gasit un drum care mergea spre Vovidenia, printre doua siruri de brazi. Am aflat ca acolo venea adesea Mihail Sadoveanu pentru a se odini si a mai scrie citeva pagini. In amintirea sa, in 1966 a fost inaugurata Casa Memoriala "Mihail Sadoveanu" intr-o constructie ridicata de Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei in anii 1930. Casa, oferita de obstea Minastirii Neamt pentru a folosi marelui nostru scriitor, imbina valoarea sentimentala si istorico-literara conferita de prezenta sadoveniana cu certe calitati arhitecturale, inspirate din specificul vechilor constructii din zona. Scriitorul a locuit in cladirea actualului muzeu in perioada 1944 - 1961, fiind resedinta sa de vara. Mi s-a aprut fascinant sa pasesc pe urmele lui Sadoveanu si sa-i aud vocea. Si ce voce... Am auzit deodata cele trei pietre fundamentale puse de Moldova la temelia culturii romanesti: Sadoveanu cu vocea, Eminescu cu versul, iar fondul muzical Balada lui Ciprian Porumbescu...

Foarte aproape, am descoperit Gradina Zoologica si rezervatia de zimbri "Dragos Voda" - unul dintre ultimele 3 locuri din tara unde mai exista zimbri. Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat, cintarind undeva intre 300-900 kg cu o lungime maxima de pina la 3 metri. De obicei acestia cresc in paduri si in apropierea acestora, intrucit au foarte putini sau chiar deloc dusmani naturali. Majoritatea zimbrilor sunt in rezervatie, in semilibertate, in zona de aclimatizare, pe un teren de aproape 200 de hectare, in gradina zoologica erau doar 4 din cei peste 20. De altfel, inteleg ca acesta este scopul acestei rezervatii - sa readuca zimbrii in libertate in padurile României. Am mai vazut citiva cerbi lopatari si carpatini, cu caprioarele de rigoare (care aratau exact ca Bambi), un urs si doi pauni:

File de vacanta 17

2009-10-15T21:54:00.010+03:00

Intr-o natura bogata, inconjurata fiind de codri seculari, la poalele muntilor, se ridica cel mai mare si cel mai vechi ansamblu monahal al Moldovei - Minastirea Neamt. Minastirea Neamt aduna intre ziduri o istorie la fel de zbuciumata ca cea a Moldovei. Peste ea au trecut laolalta vremuri grele si vremuri bune, ajutorul si furia naturii, iubirea si ura oamenilor, crestini si pagini. In ciuda tuturor lucrurilor care s–au abatut asupra ei, minastirea Neamt nu a incetat nici un moment sa fie un centru important al monahismului romanesc. Minastirea Neamt este atestata documentar din 1407, insa radacinile in timp ale activitatii monahale se intind pina în secolul XII. Ctitorirea Minastirii Neamt ii este atribuita voievodului Petru I Musat (1375-1391), care a construit prima biserica din piatra, astazi disparuta, insa, pe amplasamentul minastirii, existase o bisericuta mai veche din lemn, numita Biserica Alba, construita de monahi cu un secol inainte. Biserica actuala din incinta minastirii a fost ctitorita de voievodul Stefan cel Mare la sfirsitul secolului XV si are hramul "Inaltarea Domnului". Somptuoasa, cu delicate efecte de culoare, strict arhitectonica ea vadeste maturizarea stilului arhitectonic moldovenesc, inchegat in timpul lui Stefan cel Mare. Fatadele bisericii sunt acoperite cu decorul caracteristic ctitoriilor acestui voievod: ferestre gotice, frize de discuri smaltuite, colorate in verde, galben, brun. Biserica "Inaltarea Domnului" este singura ridicata de Stefan cel Mare care nu se incadreaza in nici una din categoriile in care impart arhitectii constructiile sfinte si aduce elemente noi pentru acele vremuri, precum pridvorul si gropnita. Spre deosebire de Agapia si Varatec, biserica de aici nu e alba, ci e bogat colorata si impodobita printr–un model impresionat de forme si nuante, obtinute din jocul intre caramizile obisnuite si cele smaltuite. Incinta minastirii are forma unui patrulater continuu, format din chilii si constructii anexe cu etaj. In incinta minastirii de calugari se afla doua biserici, doua paraclise, turnul-clopotnita cu 11 clopote, Seminarul Teologic "Veniamin Costache", precum si un muzeu cu o colectie de arta bisericeasca si sala tiparului. In tezaurul de valori ale patrimoniului istoric si cultural-artistic national, Minastirea Neamt ocupa un rol cu totul deosebit, intreaga sa existenta conferindu-i aura de legenda si atributele unei vetre de viata spirituala ce se poate identifica in multe privinte cu insusi românismul medieval. Evocind istoria acestui tezaur de suflet românesc ai intotdeauna sentimentul intoarcerii in trecut si al participarii nemijlocite la atitea veacuri de credinta si de fapte, in care, dupa cum scria Gala Galaction, o intreaga lume de ..."voievozi si vladici, coconi si jupinite, soli straini si calugari din toate lavrele crestinatatii care au trecut pe aici si au dus cu ei renumele Moldovei si al Minastirii Neamt".

Pe valea piriului Secu se pastreaza o alta nestemata incrustata pentru vesnicie in diadema vestitelor focare de credinta si spiritualitate româneasca ale judeţului Neamt: Minastirea Secu. Asezata intr-o fermecatoare poiana ce se intinde la poalele Muntelui Vasan, protejata din toate partile de inaltimi impadurite, Minastirea Secu are aspectul unei impresionante fortarete, fiind inconjurata de ziduri impunatoare ce se imbina la colturile incintei cu puternice turnuri de aparare. Minastirea Secu a fost construita în anul 1602 cu sprijinul lui Nestor Ureche, mare vornic al Tarii de Jos, tatal cunoscutului cronicar Grigore Ureche, pe locul unei mici sihastrii numită „Schitul lui Zosim”, fondat la 1564. Din punct de vedere constructiv, Minastirea Secu face parte din categoria asezamintelor monahale fortificate. Ziduri puternice cu turnuri patrate inchid o incinta dreptunghiulara, pe laturile careia se insira chiliile cu etaj si toate celelalte constructii specifice. Un turn-clopotnita impunator prin masivitatea si inaltimea sa acopera intrarea situata la apus. Construita din piatra si caramida de catre mesteri locali si din Tara Româneasca, biserica mare cu hramul "Taierea capului Sfintului Ioan Botezatorul" este reprezentativa pentru arhitectura moldoveneasca de la sfirsitul secolului XVI– inceputul secolului XVII. Integreaza influente muntenesti in forma sa moldoveneasca, ce includ cele doua turnuri si cele doua rinduri de arcade mate, care inconjura fatadele bisericii. Ca majoritatea minastirilor cu traditie din tara, Minastirea Secu nu face exceptie in promovarea culturii si traditiilor românesti. Astazi, Minastirea Secu duce mai departe crucea traditiilor si obiceiurilor românesti asa cum au fost ele dobindite de la strabuni.

Urcind pe valea tot mai ingusta dar tot mai darnica in frumuseti a piriului Secu, ajungem la Minastirea Sihastria, al carei ansamblu arhitectural se intinde pe un platou insorit din coasta muntelui, in asa numita "Poiana a lui Atanasie". Asezata la margini de paduri seculare, intr-o depresiune larg deschisa spre soare, adapostita de jur imprejur de culmi ale caror inaltimi variaza intre 800-1100 metri, care o feresc de asprimea iernii si arsita verii, minastirea are o pozitie geografica vrednica de invidiat. Mai sus nici drumul nici piriul nu se incumeta sa mearga. Conform unei insemnari din Pomelnicul ctitoricesc, sapte monahi ai Minastirii Neamt ar fi intemeiat aici o mica sihastrie, in jurul anului 1640. Ceva mai tirziu, în 1655, episcopul de Husi Ghedeon - ucenic al Mitropolitului Varlaam Motoc - ridica in "Poiana lui Atanasie" o mica biserica de lemn si citeva chilii pentru vietuitorii deja aflati acolo. Pina in anul 1734 era doar o mica asezare pustniceasca anonima, cunoscuta sub numele de “Sihastria lui Atanasie”. Dupa aceasta data schitul se innoieste si devine dependent de marile minastiri din apropiere Neamt si Secu, ca loc de nevointa pentru calugarii iubitori de liniste. Episcopul Ghedeon al Romanului a ridicat o nouă biserica, din piatra, pe locul celei vechi. Edificiul este sobru si plin de armonie. Din ansamblul constructiilor, biserica centrala prezinta un interes deosebit, datorita faptului ca mesterul a reluat stilul clasic al bisericilor moldovenesti. Echilibrul proportiilor, zveltetea turlei, efectul liniilor, sobrietatea interiorului si simplitatea decoratiei exterioare sunt citeva din caracteristicile ei. Biserica este construita in plan triconc, de dimensiuni reduse, cu o singura turla asezata pe naos. In timpul anilor grei de comunism minastirea a fost condusa de Parintele Arhimandrit Ilie Cleopa, unul dintre cei mai mari duhovnici. In afara de biserica „Nasterea Maicii Domnului”, mai exista o biserica mai mare in asezamintul monahal. Aceasta e Catedrala „Sf. Teodoara”, construită în 1998. Din nevoia de a se construi un lacas mai mare, a aparut si biserica cea noua, cu o arhitectura superba si cu o pictura cu adevarat ortodoxa, cu adevarat impunatoare si care iti taie rasuflarea. Minastirea Sihastria este un loc unde chiar iti poti gasi linistea sufleteasca, te poti reincarca si umple de liniste si bunatate, locul in care poti medita la cele sufletesti, unde te regasesti asa cum esti cu adevarat.

File de vacanta 16

2009-10-14T23:50:00.013+03:00

Dupa ce am trecut muntii, am ajuns in tinutul Neamtului. O zona faina, cu privelisti minunate, cu o intreaga salba de monumete istorice si de minastiri (raportat la suprafata, Neamtul este tinutul cu cele mai multe lacasuri de cult - minastiri, biserici sau schituri).

Neamt este numele unor asezari omenesti, al unor ape, dar si al unuia dintre meleagurile profund moldave, cu adinci si pretioase radacini istorice. Nu mai fusesem niciodata prin partea asta de tara si am constatat ca Tinutul Neamtului stie cum sa isi depene povestile si sa isi vrajeasca calatorii. Minastirile Bistrita, Agapia, Varatec, Neamt, Secu, Sihastria delimiteaza un perimetru sacru, care sta sub semnul seninatatii. Stincile Ceahlaului cel plin de legende, intinderea fascinantului Lac Izvorul Muntelui, spectacolul Cheilor Bicazului, istoriile Cetatii Neamtului, povestile Hanului Ancutei configureaza un spatiu de poveste, un tinut pitoresc, ascuns printre codri seculari, in care am patruns bucuros, dar si curios.

Primul popas a fost la 8 kilometri de Piatra Neamt, la Minastirea Bistrita - locas unic in România, deoarece este singurul cu 4 ctitori voievozi - Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Petru Rares si Alexandru Lapusneanu. A fost ctitorita de Alexandru cel Bun in 1402 pe locul unei biserici de lemn. Minastirea Bistrita este o minastire de calugari ce poarta hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Minastirea Bistrita are infatisare monumentala, ornamentatie sobra si sculpturi in piatra cu elemente gotice. Incinta minastirii are o forma patrata, fiind protejata de ziduri puternice de piatra cu o inaltime initiala de cca 4 m, prevazute cu metereze si drum de straja ce se desfasoara pe toata lungimea lor. Intrarea principala e situata pe latura sudica si este arcuita sub un turn cu trei nivele. Are picturi in fresca din secolul XV. Minastirea Bistrita are o foarte mare valoare istorica si arheologica. Este zidita in stil bizantin, bogat ornata, avind usa de la intrare pastrata din momentul construirii. Clopotnita a fost construită de Stefan cel Mare la 1498. In paraclisul minastirii se gasesc mormintele lui Alexandru cel Bun si al sotiei sale Ana. Muzeul minastirii adaposteste opere de arta de valoare inestimabila, icoane din secolul XVI, lucrate pe lemn aurit. Aici se afla cea mai veche icoana pictata din România. Purtind chipul Sfintei Ana, icoana a fost realizată in anul 1200, in Lida (Asia Mica) si a fost daruita de imparatul Bizantului, Emanoil Paleologul, lui Alexandru cel Bun.

Am ajuns apoi la Minastirea Varatec, unul dintre cele mai cunoscute si mai vizitate monumente din Neamt, amplasata intr-un cadru natural deosebit, intr-o mica depresiune de la poalele muntilor, adapostita de culmea Dealul Mare, la o altitudine care nu depaseste 460 m. "De treci codri de arama, de departe vezi albind, si-auzi mindra glasuire a padurii de argint" spunea Mihai Eminescu despre imprejurimile asezamintului monahal. Printre ctitorii acestui asezamint nu se afla nici nume voievodale si nici cele ale unor mari dregatori ai tarii. Minastirea a luat fiinta in 1781-1785 prin osirdia maicii starete Olimpiada (fiica unui preot din Iasi), la sfatul renumitului staret Paisie Velicikovski de la Minastirea Neamt. Biserica actuala a minastirii s-a construit intre anii 1808-1812, pe locul celei vechi, si a fost pictata in 1841. Arhitectonic, biserica se prezinta ca un edificiu eclectic. Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din mijlocul incintei imbina formele traditionale moldovenesti cu elemente neoclasice. E construita din piatra si caramida, cu doua turle cilindrice al caror acoperis are forma de clopot, particularitate care o deosebeste de alte constructii similare. In jurul incintei se intinde satul minastiresc, alcatuit din case traditionale taranesti de un pitoresc deosebit. Satul s-a dezvoltat de-a lungul anilor dupa un plan ingenios, conceput de mesteri populari. Permanent sprijinita de marii ierarhi ai Moldovei, dintre care se detaseaza mitropolitul Veniamin Costache, Minastirea Varatec s-a dezvoltat rapid ca un "mare stup duhovnicesc", constituind un model pentru alte minastiri de calugarite din tara, dar si un important factor de cultura pentru locuitorii satelor din zona. La Minastirea Varatec se mai pastrează inca un valoros patrimoniu cultural-artistic si istoric.

La doar citiva kilometri mai la nord, am ajuns la Minastirea Agapia. Ansamblul monahal, cu hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril", este situata pe valea piriului Agapia, la poalele culmii Magura, intr-un cadru natural deosebit de pitoresc, inconjurata de culmi montane imbracate cu paduri seculare si impestritata multicolor de numeroase gradinite cu flori si livezi. Minastirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute si mai apreciate monumente din aceasta parte a tarii, cautat de un mare numar de vizitatori dornici sa vada o straveche vatra de credinta si cultura, dar si un nepretuit tezaur de arta, unic prin capacitatea sa de a dezvalui specificul si originalitatea spiritualitatii românesti. Traditia a pastrat numele sihastrului Agapie care, in a doua jumatate a secolului XIV, ar fi ridicat impreuna cu ucenicii sai o bisericuta de lemn. Numele acestui monah, care in limba greaca inseamna "drag", s-a transmis nu numai bisericutei si obstii pe care a condus-o, ci si muntilor din jur, piriului si mai apoi asezarii din vale. Constructiile de la Agapia Veche (din Deal) nu aveau viata lunga, datorita terenului iîmbibat de ape freatice care se aflau la o adincime mica, care aluneca adesea naruind biserici si chilii. De aceea, iîn jurul anului 1600, o parte dintre calugari s-au mutat in vale, ridicind aici o mica biserica in jurul careia se va dezvolta Minastirea Agapia de azi, pomenita uneori sub numele de Agapia Noua, din Vale sau Mare. Biserica din incinta a fost construita din piatra si caramida dupa un plan arhitectural treflat, cu turla pe naos, de catre arhitectul Enache Ctisi Constantinopolitanul (arhitect de curte al lui Vasile Lupu), in perioada anilor 1642-1644, cu cheltuiala Hatmanului Gavriil (fratele domnitorului Vasile Lupu) si a sotiei sale, Liliana. In anii urmatori, s-a construit zidul de incinta, cu chilii etajate si turnul clopotnita, prin portalul caruia se patrunde in minastire. Fatadele de un alb stralucitor poarta pecetea stilului neoclasic. Ctitorii de la Agapia au inconjurat biserica mare cu un puternic zid de incinta care atinge si 2 metri grosime, in interiorul caruia se desfasoara, pe doua nivele, chiliile boltite, cu masive arce de sustinere. In timp, minastirea a fost cuprinsa de incendii, jefuita de bunuri, a suferit distrugeri, dar totdeauna a fost refacuta si consolidata. A fost locuita de calugari pina in anul 1803, cind mitropolitul Veniamin Costache o transforma in minastire de maici. Cu prilejul renovarii din anul 1858, interiorul bisericii a fost pictat de marele pictor Nicolae Grigorescu. Cu toate ca avea doar 18 ani, acesta a realizat o remarcabila suita de compozitii murale si de icoane pline de lumina, miscare si realism. In jurul minastirii s-au construit de-a lungul anilor peste 300 de case ce alcatuiesc satul minastiresc. Multe dintre acestea, construite in cel mai curat stil popular si avind o vechime de 150-200 de ani, au o deosebita valoare artistica, istorica si memorialistica, servind ca loc de odihna si reculegere unor ilustre personalitati ale vietii noastre cultural-artistice si social-politice. Cladirile din incinta adapostesc staretia, cancelaria, casa de oaspeti, muzeul, biblioteca si atelierele. Cerdacul de la parter si cel de la etaj sunt largi, lucrate din lemn, frumos ornamentat, incarcate cu ghivece de flori, care intregesc imaginea de curatenie din aceste locuri.

"Agapia inseamna inaltare prin iubire, culoare si rugaciune" spunea Nicolae Grigorescu.

File de vacanta 15

2009-10-12T21:39:00.005+03:00

Pina in vara asta, Sovata era pentru mine o statiune unde inghetata e aromata, unde Nicu face armata iar toate fetele sunt fericite... Nu ajunsesem niciodata pe acolo, dar aveam senzatia unei statiuni in paragina. Ei bine, dupa Cheile Turzii, am inceput sa ma gindesc la un loc de innoptat in conditiile in care imi propusesem apoi sa ajung la Lazarea, dupa care sa trec muntii spre Moldova. Tirgu Mures era prea aproape, Sighisoara ar fi insemnat un oaresce ocol, asa ca am decis sa intru in ungurime si sa caut pe acolo ceva. Si m-am gindit la Sovata.

Am ajuns acolo pe la ora 9 seara, am cautat pe net ceva pensiuni, am remarcat ca aproape toate erau full, si, cu greu, am gasit o camaruta de 4 metri patrati pe undeva, care sa ne fie loc de odihna pina a doua zi.

Intrind in statiune, am avut un soc. Erau valuri-valuri de oameni, nicidecum paragina la care ma asteptam. Am inteles ca aici s-au bagat destul de multi bani in turism si statiunea a redevenit un loc popular. Am avut o senzatie ciudata - parca as fi ajuns undeva pe Litoral, sa zicem la Eforie Sud, in anii 1980. Aceiasi oameni, veniti la tratament cu bilet prin sindicat, aceleasi chipuri, aceeasi muzica pe la terase, aceleasi fete scirbite ale chelnerilor, aceiasi "guristi" care faceau playback cu microfonul in mina, aceleasi meniuri, aceeasi senzatie de bufet de gara.

Iar a doua zi dimineata am avut un alt soc. Pe strada, toata lumea era in costum de baie si cu colacei, ratuste si alte accesorii destinate plutitului pe apa. Am crezut prima data ca am vedenii, dar, dupa ce am mincat omleta si am baut cafeaua de rigoare, m-am luat dupa turmele dezlantuite si am ajuns in locul din pozele de mai jos. Un strand imens, un lac si mii de oameni. Mi-am adus aminte de pozele care circula pe net - imagini de la strandurile din China, unde fiecare om beneficiaza de un sfert de metru patrat. O aglomeratie incredibila, se auzeau si niste manele pe fundal, iar oamenii nu erau deloc cei pe care mi-ar fi facut placere sa-i vad. Asa ca am facut 3 poze, m-am suit in masina si am plecat din Sovata. Nu vroiam sa imi stric impresia lasata de locurile de vis din care tocmai aterizasem. O fi peisajul superb, cu Lacul Ursu inconjurat de dealuri, o fi statiunea un loc indicat pentru diverse afectiuni (am inteles ca in principal afectiuni ginecologice), dar eu nu m-am regasit deloc aici, din cauza turmelor de sindicalisti si de manelisti veniti in concediu acolo. Cu parere de rau, Sovata nu m-a satisfacut intre cetatile taranesti si bisericile fortificate din Ardeal si minastirile din Neamt si Bucovina.

Cam aceeasi senzatie de aglomeratie si vinzoleala in van am trait-o si la Lacu Rosu, pe drumul care face legatura intre Ardeal si Moldova prin Cheile Bicazului. Peisajul e superb aici, intre Muntii Ceahlau si Hasmasul Mare, printre paduri de brazi vesnic verzi. Lacul Rosu este un lac de baraj natural, format pe cursul superior al Bicazului, la 980 metri altitudine, in urma naruirii unei mase de roci din versantul nord-vestic al Muntelui Ucigas in vara anului 1837. Ceea ce e de fapt interesant la acest lac e aspectul sau de-a dreptul spectaculos. Deoarece aici se afla acum aproape 200 de ani o padure, lacul se arata azi ca o padure scufundata. Peste tot se mai vad inca vechile trunchiuri ale brazilor de odinioara iesind din apa. Numele de Lacul Rosu provine de la gresia rosie tertiara, usor dezagreagabila transportata de Piriul Rosu, care a vopsit in rosu imprejurmile pina la lac. Apa lacului capata uneori nuante rosiatice sugerand senzatii si efecte inspaimantatoare. Traditia populara pastreaza o legenda legata de originea lacului:

"Odata, traia in Lazarea o fata de o frumusete rar intalnita, care se numea Estera. S-a dus odata la tirg, la Gheorgheni. A intalnit acolo un flacau voinic care se lua la trinta si cu ursul. Cum s-au vazut, s-au si indragostit. Flacaul a rugat fata sa-i fie mireasa. Dr cununia nu s-a putut face, caci flacaul a fost luat in armata. Fata il astepta, tot il astepta. Pe-nserate se ducea cu ulciorul la izvor, statea ore in sir, in nadejdea ca se va intoarce alesul inimii sale. Cinta asa de trist, incit auzind-o se induiosau si muntii. Era intr-o duminica dupa-amiaza, cind trecind pe acolo, a fost vazuta de un tilhar, care reprezindu-se la ea, a ridicat-o in sa, zburind ca vintul spre Suhardul Mic, intre stincile cu o mie de fete, unde locuia. I-a promis fetei si aur, si argint, numai sa-l indrageasca, dar fetei nu-i trebuia nimic. Talharul isi pierdu rabdarea si vroia s-o ia in casatorie cu sila. Estera a strigat catre munti, implorindu-le ajutor. Stincile cuprinse de strigatele indurerate au raspuns cu tunete. S-a pornit o ploaie torentiala, maturind tot ce intalnea in cale. Acolo au ramas, sub farimaturile stincilor fata si talharu. Si apoi s-au adunat acolo apele muntilor, formand Lacul Rosu (Ucigasul)."

File de vacanta 14

2009-10-07T21:28:00.010+03:00

Am mers mai departe, purtat de Meggy pe drumuri de Ardeal, si am descoperit un nou loc fantastic, despre care nu stiam absolut nimic. La doar 5 kilometri de Gheorghieni, la poalele dealului Szarmany, in plin judet Harghita, se afla comuna Lazarea – una dintre cele mai vechi asezari ale depresiunii Ghiurghiului, si castelul Lazar, unde a locuit familia Lazar si acum este amenajat un muzeu, dar si o expozitie de pictura si sculptura – astfel devenind un important centru cultural-artistic al zonei. Istoria asezarii se impleteste strins cu istoria familiei Lazar.
Intii am gasit biserica fortificata romano-catolica, construita in secolul XIII in stil romantic lazarean, apoi devenita biserica gotica in secolul XV. Biserica - cu excepţia sanctuarului şi a turnului - a fost reconstruită în 1729. Din pacate era incuiata, si nu am putut-o admira decit pe dinafara.
Nu am gasit nici un indicator care sa duca la castel, dar l-am gasit pe o straduta in dreapta, dupa citeva case mici si cochete.
Castelul Lazar, de prea putini cunoscut, este una dintre cele mai impunatoare resedinte nobiliare din Ardeal, castel medievel construit in stil renascentist. Situat la poalele dealului, la 770 metri altitudine, castelul te intimpina cu ziduri inalte, galbene, stralucitoare in lumina soarelui de amiaza de august. Este situat pe o pajiste, linga padure.
Fosta resedinta a nobilor secui Lazar a fost ridicata intre 1450 si 1532, in mai multe etape, ca si simbol al pozitiei sale sociale – Lazar Istvan fiind jude al scaunelor Ciuc, Gheorghieni si Casin. Castelul este o incinta dreptunghiulara flancata de 4 turnuri-bastioane (3 patrate si unul de plan poligonal cu 7 laturi) amplasate in colturi. Constructia bastioanelor si fortificarea castelului are loc in secolul XVII. In elementele arhitecturale este vizibila amprenta stilistica a renasterii. Aspectul fastuos si original este conferit de crenelurile si decoratiile din piatra si zidarie inspirate din motivele florale de pe broderiile traditionale secuiesti. In secolul XVII apar si elemente ale arhitecturii poloneze – atica articulata si cornisa incoronata cu creneluri si motive florale, in culori vii, extrem de frumoase.
Familia Lazar era una dintre cele mai bogate, mai importante si mai vechi familii de nobili catolici din Ardeal, cu o avere acumulata parte din iobagirea si exploatarea taranilor, parte din recompensele primite de la principii Transilvaniei pentru serviciile aduse.
In ciuda unor dotari militare, cetatea nu a avut importanta strategica, rolul ei principal fiind cel de resedinta. In 1707, castelul a fost devastat si incendiat de habsburgi. A fost refacut, priminf si o noua infatisare baroca, si apoi distrus de foc 40 de ani mai tarziu. Cu timpul, castelul si-a pierdut rolul rezidential si a fost parasit, degradarea spunindu-si treptat cuvintul, mai ales dupa un nou incendiu in 1872. In curte se afla o serie de constructii partial in ruina – bucataria, locuinta personalului de deservire, atelierul, grajdurile, fintina.
Dupa ce am strabatut curtea in panta, am urcat scarile si am ajuns in castel. Am intrat intr-o sala impunatoare, cu o masa impozanta si cu scaune cu diverse modele gravate pe speteaza inalta – ma sint ca intr-o sala ce isi asteapta cavalerii sa vina de la vinatoare, din padurile de pe dealurile din jur. Aici este “Sala Cavalerilor”, cu mobilier sculptat cu motive populare secuiesti, si steme transilvanene, cu tavanul pictat si imensele sobe din teracota policroma, decorata cu motive florale secuiesti stilizate si culori superbe.
Urc alte scari, descopar alte usi, fiecare ducind catre un etaj superior al castelului.
Azi Lazarea este un centru de creatie important pentru artistii plastici, locul unor tabere de creatie si expozitii temporare ale artistilor plastici si populari, iar castelul este acum unul al artelor. Aici se afla Galeria de Arta Prietenia – expozitia de pictura. Aflu ca cei mai multi dintre participanti decid sa lase cite o amintire a trecerii lor pe aici si doneaza citeva creatii personale expozitiei permanent deschise la castel, pe care le regasesc atit in Sala Cavalerilor cit si in podul mansardat.
Vad si lucrarile artistilor populari – tesaturi si broderii crosetate, cornuri de animale impodobite cu adevarate dantelarii in os. Descopar o camera mobilata traditional, cu dulapuri, scaune si mese pictate manual, in acelasi stil secuiesc.
Parea ca sintem intr–un muzeu, care insa era cu totul diferit de alte muzee prin care trecusem: singuri ne deschideam usile si descopeream noi incaperi, aprindeam luminile si, doar pentru o clipa, eram stapinii unui castel cum numai in vise reusesti sa vezi, uneori.
In cele din urma ajung si la ultimul etaj, care era, de fapt, o terasa in aer liber a castelului, care oferea cu dezinvoltura ochilor o priveliste de neimaginat. Am zarit intreaga curte a castelului, apoi citeva acoperisuri ale caselor din sat – semn ca nu eram singuri in aceasta lume din alte vremuri, turnul inalt si alb al bisericii romano-catolice.
Lazarea este un sat special, rupt de timp, rupt de nebunia citadina, un petec de lume cu un farmec rustic si cu aroma de timpuri trecute, si mai ales cu o liniste intrerupta doar de soaptele vintului care bate prin padurea de brazi.
Castelul este in acelasi timp un spatiu straniu si absolut superb, un mix intre un castel un pic sumbru si un spatiu predilect al artelor de atunci si de acum. Un loc complex si oarecum enigmatic, impunator dar si prietenos in acelasi timp, un castel ce pare viu intr-un sat ce pare adormit. Vechiul castel al contilor Lazar, cu turnurile sale capricioase si zidurile sale crenelate este cea mai importanta mostenire a satului, asteptindu-ne pe noi sa-l vizitam, sa-i pasim in camere si sa-i descifram istoria. Nu ai cum sa te desprinzi de acest loc fara sa iti promiti ca vei reveni, si fara sa incerci sa iei cu tine nu doar imaginile facute cu camera foto, ci si sentimentele pe care ti le pune in suflet castelul:

File de vacanta 13

2009-10-05T20:35:00.009+03:00

La numai 5 kilometri de Rimetea, am gasit un colt de rai, si anume la Coltesti, la Conacul Secuiesc. Cum arata acesta si mai ales unde este situat – e ceva ce trebuie musai vazut, simtit, trait. O casa imensa (conacul), cu o veritabila arhitectura specifica perioadei interbelice, care te intimpina inca de la intrare cu mobila verde in stil secuiesc si cu floricele rosii. Mobilierul rustic, stergarele cusute de mina agatate pe perete, ornamentele din fier forjat si frumoasa Anabella imbracata intr-o uniforma verde... Totul se imbina perfect cu arhitectura cladirii, cu linistea si serenitatea zonei. Chiar daca conacul e putin ascuns, zona in care au ales sa il construiasca e minunata. O curte imensa – un veritabil domeniu de citeva hectare, cu un gazon de un verde puternic in soarele de mijloc de august, un mic iaz in care inoata sute de pestisori portocalii si pe care plutesc in soare citeva flori de lotus, o mica fintina a carei apa limpede se varsa in iaz, si toate astea la poalele Pietrei Secuiului. Un peisaj de basm, plin de liniste si aer curat, care in dictionarul meu interior se suprapune complet peste ceea ce credeam eu ca este raiul. In jumatatea de ora petrecuta in curtea conacului mi-am umplut bateriile total, mi-am clatit ochii si simturile, am admirat toate minunile locului si mi-am propus ca neaparat sa revin in acest loc si sa stau citeva zile, departe de orice urma a citadinului. Conacul imbina elementele traditionale ale satelor Rimetea si coltesti cu confortul prezentului, si sunt convins ca ospitalitatea gazdelor, gastronomia traditionala locala si mobilierul traditional pictat sunt tot atitea motive de a sta acolo. Iar peisajul, dupa cum ziceam, este breathtaking. Pare locul perfect sa te odihnesti, sa iti incarci bateriile si sa respiri aer curat, la poale de munte, intr-un peisaj incintator, cu liniste multa, departe de aglomeratia urbana, intr-un loc in care traditiile se pastreaza nealterate de sute de ani. Nici nu mai stiu ce sa mai spun despre locul asta, incep sa ramin in pana de superlative, asa ca o sa va las sa va delectati cu imaginile:

Ceva mai incolo, intre Coltesti si Rimetea, pe drumul spre Cheile Rimetei, se gaseste Cetatea Coltesti - una dintre cele mai spectaculoase fortarete pastrate in Romania. Construita pe vremea regelui Béla al IV-lea între anii 1253-1275 si atestata in 1285, sub voievodul Thoroczkay Illes ca cetate locuibila si cetate de refugiu, ridicata pe virful unei stinci calcaroase, la o inaltime de 740 metri, cetatea de la Coltesti este un exemplu de fortificatie adaptata la conditiile terenului, fiind construită pe o inaltime stincoasă cu doua pante abrupte. Privelistea este nemaipomenita. La iesirea din sat, pe o ulita la dreapta, aproape ascunsa intre casute, e drumul ce te va duce la aceasta cetatuie, ce isi inalta zidurile deasupra acoperisurilor din sat, inghitita in peisajul neimblinzit cu paduri si piscuri. Drumul inseamna de fapt un nou traseu de offroad pentru Meggy a mea, dar care nu s-a suparat pe mine nici cu aceasta ocazie.
In anul 1470 cetatea a fost confiscata de regele Matei Corvin si data voievodului Transilvaniei, iar in 1514 a fost devastata de taranii condusi de Gheorghe Doja. Cetatea a primit forma actuala pe la 1700. Era caminul familiei nobiliare Thoroczkay, care stapinea acest tinut nordic al actualului judet Alba, din care faceau parte Rimetea si Coltesti. Astfel, zidurile au fost ridicate nu numai ca adapost pentru bunurile domeniului, ci si ca protecţie. Fortareata n-a putut tine piept austriecilor condusi de generalul Tiege (1713), care au distrus cu explozibil zidurile cetatii si au dat foc satului.ca pedeapsa pentru cutezanta familiei Thoroczkay de a nu accepta anexarea Transilvaniei de catre habsburgi. In prezent, au ramas in picioare o parte dintre vechile segmente ale cetatii – zidurile incintei, turnul-donjon si turnul locuinta inalt de 20 metri. Din pacate, la fel ca si in cazul altor edificii istorice importante, si cetatea din Coltesti a fost trecuta pe “lista uitarii” si nu a beneficiat de nici un proiect de reabilitare. Si chiar daca nu a ramas mult din ceea ce era cindva cetatea, crescuta parca din stinca, e o podoaba ce si-a gasit un loc sigur intre locurile mele de suflet, chiar daca este ascunsa si putini au auzit de ea…

File de vacanta 12

2009-10-04T15:31:00.011+03:00

Dupa ce am parasit frumoasa tara a sasilor, am reusit sa gasesc un nou loc uimitor, plin de povesti, traditii si istorie. Departe de aglomeratia orasului, Rimetea este o asezare unica, cu un peisaj de povesti, aer de munte, verde de iarba si galben de papadie, albastru de cer senin si alb de nori cuminti.
Rimetea se afla in partea de est a Muntilor Apuseni - Muntii Trascaului, pe Valea Aiudului, intre Aiud si Turda, iar ca sa ajungi aici, iei ca reper inconfundabil semeata Piatra a Secuilor, trecind pe un drum plin de gropi, care aproape ca ma facuse sa ma razgindesc… Depresiunea e inconjurata de virfuri de 1.200 metri inaltime, pe care vegetatia aproape lipseste, peisajul avind un aspect selenar. Se spune ca aici soarele rasare de doua ori. Denumirea stincii provine de la faptul ca in secolul XIII secuii au salvat satul de asediul tatarilor si, drept recompensa, au primit cetatea de pe stinca. Rimetea a fost atestata documentra pentru prima data in anul 1257 cu numele Toroczko (Trascau), iar aici au fost colonizati mineri de origine germana, care apoi s-au contopit cu populatia maghiara. Populatia are astfel radacini atit maghiare, cit si austriece si germane, rezultind astfel un interesant mix de obiceiuri si traditii. Rimetea devine cunoscuta prin exploatarea si prelucrarea minereului din minele din jur, bogate in fier, aur, argint si cupru. Minerii de aici erau organizati intr-o societate, premergatoare breslelor, fiind prima forma de organizare profesionala cunoscuta in Transilvania. Inainte de aparitia industriei metalurgice moderne, Rimetea a fost cel mai important centru de prelucrare a fierului din Ardeal, ceea ce a asigurat bunastarea localitatii pentru o lunga perioada de timp. Roadele acestei stari benefice s-au concretizat intr-o serie de alte produse ale culturii populare, care au dus celebritate asezarii, precum: mobila pictata, unelte si ustensile casnice, un inegalabil port popular, cusaturi si broderii de o mare frumusete, produse de dantelarie si altele.
Pitorescul acestui sat este dat, pe linga peisajul superb, si de casele albe construite in secolul XIX. In jurul anilor 1870, dupa un incendiu, s-au construit cunoscutele case albe, caracteristice zonei miniere. Cele mai multe case sunt grupate in piata centrala. Fatadele au un décor neoclasic, cu motive realizate din tencuiala, reprezentind ghirlande si panglici. In piata se afla si biserica unitariana, ridicata la sfirsit de secol XVIII, in stil baroc tirziu.
Tot satul are un aspect de muzeu in aer liber, aproape toate casele din Rimetea pastrindu-si arhitectura timp de sute de ani. Pentru conservarea exemplara a caselor, porturilor si obiceiurilor, UNESCO a inclus localitatea pe lista obiectivelor patrimoniului mondial. Casele albe si curate au fost renovate pastrindu-se arhitectura traditionala, creind astfel o senzatie de autentic si intoarcere in timp. Satul si oamenii din el sunt insasi istoria, iar trecutul este inca viu la poalele stincilor.
M-am simtit foarte bine in Rimetea, sub Piatra Secuilor, printre atitea traditii si atita istorie. M-am simtit foarte bine si la restaurantul pensiunii lui Demeter Bela, unde am mincat niste bucate senzationale, si am avut parte de o palinca de prune si de un vin de case demisec foarte faine. Am fost placut surprins de ospitalitatea oamenilor de pe aceste meleaguri si m-am bucurat ca am gasit si coltisorul asta de tara…
Si sa va si arat Rimetea:

File de vacanta 11

2009-09-28T21:38:00.007+03:00

Ultima biserica fortificata din Ardeal din vacanta asta a fost cea din Mosna, o comuna la 10 km de Medias. Legenda intemeierii ei pastrata de sasi atribuie denumirea localitatii unei pasari care le-ar fi indicat locul unde sa-si intemeieze asezarea adica Meschen. Cert este ca o pasare a fost folosita ca simbol heraldic pentru Mosna. In cel mai vechi document care se refera la localitatile sasesti din zona Tirnavelor, datat 1283, apare mentionat numele preotului din Mosna (Petrus). Mosna era o comuna deosebit de prospera si pina in 1533 a fost in competitie cu Medias si cu Biertan pentru a deveni resedinta de scaun, titlu obtinut in final de Medias.
Aici a fost ridicata intre anii 1480-1486 una dintre cele mai frumoase biserici-hala, gotica tirzie din Transilvania, de constructia careia s-a ocupat celebrul pietrar din Sibiu, Andreas Lapicida. Biserica Evanghelica-Lutheeana este unul din cele mai reprezentative monumente de acest gen din Transilvania, fiind ridicate pe locul unei vechi bazilici. Actualul lacas este o hala cu 3 nave, boltuta cu nervuri in retea.
Dupa ridicarea bisericii,s-a trecut, cu aportul activ al localnicilor, la fortificarea sa, executindu-se cele 5 turnuri de aparare si zidurile de fortificatie, cu inaltimea de 10 metri. Are un turn-clopotnita masiv, de 7 nivele (si am urcat pina in virf...), situat linga biserica, al carui clopot a fost turnat in anul 1515. Din pacate biserica era in renovare, asa ca nu m-am putut bucura prea mult de aceasta.
In turnul de sud este amenajat un muzeu al obiceiurilor si uneltelor utilizate de sasii din Mosna de-a lungul timpului, dintre care cel mai mult m-a uimit oala de sarmale, in care probabil se gatea pentru tot satul.
Biserica fortificata de la Mosna, alaturi de celelalte biserici fortificate din Ardeal, sta marturie istoriei locurilor si a oamenilor, povestindun-ne de timpuri zbuciumate si de civilizatia saseasca, cea care a contribuit decisiv la faurirea istoriei Ardealului. Si imi aminteste ce coclauri frumoase exista prin tara asta. Si ma face sa planific o vacanta numai de biserici fortificate (am inteles ca sunt cam 50).
Imediat vin si imaginile:

File de vacanta 10

2009-09-28T20:29:00.008+03:00

La citiva kilometri de Biertan se afla un alt sat de sasi – Richis. Denumirea satului vine de la Reichdorf (“satul oamenilor bogati“) si a fost cindva un mare centru viticol. In mijlocul satului este situata biserica fortificata care dateaza din secolul XIV. Am fost avertizat inca din Biertan ca ar fi bine sa il gasesc pe curatorul bisericii, altfel vizita in Richis nu ar avea nici un farmec. Mi s-a spus ca acesta este cel mai bun ghid de biserici din toata zona. Plin de curiozitate, am avut noroc. In biserica am dat de Herr Johann Schaas, care ne-a fost gazda si ghid pentru mai bine de o ora, in care ne-a introdus in timpuri trecute, pe cind familiile din Richis erau bogate si falnice, si in povesti despre biserica sa. Omul mi s-a parut intr-adevar extraordinar. Un sas batrin, dar plin de energie, de viata, de bucuria de a trai, de entuziasm, de bucuria ca stie atitea lucruri despre acel loc, dar mai ales ca poate sa ti le impartaseasca si tie, turist ratacit in satul uitat de timp. A vorbit despre motivul gotic al figurilor grotesti de oameni raspindite in interiorul bisericii si, la sfirsit, mi-a spus sagalnic ca nu a terminat de desertat sacosa cu povesti, dar mai pastreaza si pentru altadata, ca sa ma convinga sa ma mai intorc acolo.
Cu un talent de orator inascut, batrinul sas, hitru, intelept si simpatic, isi incepe povestea despre biserica – care a fost construita in secolul XIV in etape succesive, si care are citeva aspecte care o fac unica la noi in tara. Poarta adaposteste semne de penitenta – sute de gauri facute de-a lungul vremii de enoriasii ce trebuiau sa invirta cu degetul in piatra pentru fiecare dintre greselile facute.
Biserica are multe comori. Pe linga cele stiute – altarul, intregul portal sau cimitirul, am mai aflat citeva povesti interesante, dintre care cea mai fascinanta mi s-a parut povestea omuletului verde (Grunemann).
Am aflat ca vechea biserica a fost cindva de rit catolic, iar dupa reforma lutherana s-a incercat acoperirea oricarei urme ce ar fi dat de banuit cea mai mica legatura cu vechiul rit. Picturile si sculpturile au fost ascunse, iar biserica a capatat sobrietatea unui lacas de cult evanghelic. In secolul trecut, a inceput restaurarea bisericii si au fost gasite urmele vechii biserici. Ghidul nostru ne arata, plin de mindrie, cele mai interesante piese din biserica: figurile gasite chiar de el, omuletii verzi “Grunemann“. Acesta era un personaj din mitologia celta, care sta ascuns vederii omului de rind, si numai cei avizati il pot vedea, ascuns fiind prin diverse cotloane, in aranjamente de frunze impletite. Dupa ce ii vedem pe aproape toti omuletii, pentru a-l vedea pe ultimul trebuie ingenuncheat cu penitenta – doar astfel acesta aratindu-se vederii.
O alta legenda este cea a statuii Sfintului Ioan din altar, care era sculptat atit de in detaliu incit i se vedea foarte bine organul sexual, ceea ce a determinat diverse senzatii tari printre femeile din sat, care se bateau pe locurile din primele rinduri la slujbe, iar solutia aleasa pentru a indeparta ubicuitatea a fost aceea de a-l mai imbraca pe sfint cu inca o haina, pentru a putea permite femeilor sa se concentreze la slujba.
Biserica evanghelica din Richis este uin amplu monument de arhitectura gotica, o adevarata comoara a patrimoniului national, prezentind o importanta deosebita pentru istoria artelor, atit din punct de vedere al arhitecturii cit si al sculpturii. Cel mai insemnat element sculptural il reprezinta amplul portal de vest al basilicii – una dintre capodoperele sculpturii gotice din Transilvania.
Am plecat din Richis cu bucuria de a-l fi intilnit pe Herr Schaas, de a-mi fi incarcat sacosa de povesti fascinante, cu dorinta de a reveni pentru a auzi si alte povesti ale sale, dar si cu o mare parere de rau.
Cu mare tristete in suflet am constata ca România nu a reusit sa umple golul lasat de sasi nici dupa 20 de ani. Daca dupa caderea Zidului Berlinului si a lui Ceausescu, marea majoritate a sasilor au plecat in Germania unita, in cautarea unei vieti mai bune, acum putini s-au mai intors aici. Satele sasesti din Transilvania sunt aproape goale. Casele, cindva dichisite, stau sa casa, iar din curtile sobre ale nemtilor de odinioara, acum auzi vorbindu-se doar tiganeste. Iar daca strabati Podisul Transilvaniei la ceas de vara, cautind radacinile natiilor care au format cultura si civilizatia acestui tinut, nu o sa-i mai gasesti pe nemti. Plecind din Richis spre Mosna, am intrebat o familie de tigani dintr-o caruta care este drumul si cu greu am reusit sa comunicam in româneste. Iar tiganizarea zonei am remarcat-o, cu mare tristete, si la Viscri, si la Biertan, si la Malincrav, si la Mosna, si chiar si in alte vizite la Sighisoara. Asa ca, daca mai vreti sa mai vedeti ceva din satele sasesti, atit cit a mai ramas, ca si traditii, cultura si civilizatie, mergeti acum. E trist, insa se intimpla: se incheie o etapa, sasii dispar, in locul lor casele ramin pustii si sunt ocupate de tigani. Deja, procentul sasilor a ajuns sub 10% si e in continua scadere, asta nemaivorbind de satele care au cazut deja sub stapinirea tiganeasca. Graficele demografice din aceste zone arata infiorator. Daca in 1930, in România traiau aproape 750.000 de etnici germani, in 1989 mai ramasesera circa 260.000, iar datele recensamintului din 2002 arata ca mai existau 60.000 de germani in România. Iar acum, la sfirsit de 2009, se pare ca cifra ar fi mult mai mica. Si in locul lor s-au inmultit tiganii…

Dar, ca sa revin la lucruri mai frumoase, iata fotografiile din Richis:

File de vacanta 9

2009-09-27T23:49:00.010+03:00

Undeva, in inima Transilvaniei, am mai descoperit un loc uitat de timp. Putini turisti ajung pe aici si, de cele mai multe ori, sunt englezi, nemti sau francezi. Foarte rar sunt români. Locul se numeste Malincrav si este situat pe un drum care se desprine din drumul national Sighisoara-Medias. Probabil Malincravul a ramas un loc uitat de timp si din cauza izolarii lui. Sunt putini cei care stiu de existenta acestui sat, lasindu-l sa evolueze nestingherit, in ritmul sau. Iar cei care il cunosc prea bine sunt prea departe pentru a-l aglomera. De citiva ani, satucul si valoarea sa sunt facute cunoscute peste granita. Si, surprinzator poate, publicitatea de care se bucura in afara e menita nu sa-l distruga ci sa-l conserve. In Malincrav, accentul este pus pe traditie si pe ecologie. Tot ce este aici se pastreaza cu sfintenie, de parca acum sute de ani ar fi fost ieri. Malincravul este astazi apreciat pentru spiritul si originalitatea conservate datorita izolarii sale. Traditiile pastrate cu sfintenie sau casele neschimbate de sute de ani sint la mare cautare pentru turistii straini, care au pierdut legatura cu adevarata viata rurala.
Fundatia “Mihai Eminescu”, al carei patron onorific este Printul Charles, a cumparat aici peste 100 de hectare de livezi, cu scopul de a produce sucul de mere "bio". In fiecare an, citiva localnici lucreaza la ingrijirea livezilor de Renet de Bauman, Frumos de Boscop, Parman Auriu sau Gustav Durabil. Productia este 100% ecologica, merii sint stropiti doar cu ceai de urzica. Intr-o casa modesta, dar cu instalatii moderne, fructele sint sfarimate, presate si pompate in bazinele de decantare. Abia dupa doua saptamini, sucul este pasteurizat si imbuteliat. Sucul obtinut astfel nu contine zahar sau conservanti, si este absolut exceptional.
Citeva case tipic sasesti ma introduc in peisajul satului. Sunt case colorate, cu porti mari. Malincravul (sau Malmkrog) gazduieste cea mai mare comunitate de sasi din tara. Sint in jur de 170, iar traditiile lor se impletesc cu cele ardelenesti, pentru a da nastere uneia dintre cele mai frumoase culturi din zona.
Istoria Malincravului este legata de numele unei familii de nobili din Transilvania - familia Apafi. Malincravul a fost atribuit de catre regele Ungariei acestei familii nobiliare. Malincravul este mentionat pentru prima data in secolul XIV.
Biserica-cetate se afla – cum altfel – sus, in virful dealului. Alaturi de ea se afla un fost conac – o veche casa boiereasca, restaurata. Acum a fost introdus in circuitul turistic, ca o pensiune de elita, usor exclusivista prin preturi. Dar lipsa semnalului la telefonia mobila, a televiziunii, a traficului, poluarii si stresului merita. Doar dealuri, livezi de mere, sunet de pianina, miros de fin cosit si dangat de clopote. Biserica a fost construita in secolul XIV de catre Gregor, fiul lui Nikolaus Apafi. Este pomenita pentru prima data in testamentul lui Nikolaus Apafi. Nobilul maghiar primise in proprietate de la regele Ungariei latifundinea aflata in posesia comitatului Alba Iulia.
Biserica a fost construita in mai multe etape, imbinind diferite stiluri. Se presupune ca forma sa, neobisnuit de lunga, a fost construita in stil romanic, cu trei nave si un turn-clopotnita. Este vorba de o bazilica in stil gotic cu turn de vest, inglobat navei centrale, si cu un cor poligonal. In secolul XV, biserica a fost inconjurata de un zid de incinta cu mai multe turnuri de aparare, dintre care s-a pastrat doar un bastion, actuala intrare in curtea bisericii. Aspectul bisericii-cetate se datoreaza interventiilor si restaurarilor efectuate de-a lungul timpului. Turnul-clopotnita, cu cinci niveluri, dintre care unul mai scund, a fost inclus in fatada. In secolul XVI, odata cu realizarea fortificarilor, a fost zidit si portalul. Aici sint pastrate si trei clopote - cel mai vechi de la constructia bisericii. Sanctuarul a fost construit zeci de ani mai tirziu intr-un stil gotic international.
Adevarata "comoara" ascunsa in spatele zidurilor simple ale bisericii din Malincrav este pictura sa murala, fresca din interior, care constituie cel mai important si mai bine pastrat ansamblu de "pictura linear-narativa" medieval-gotica din România. Cea mai mare parte a frescelor se afla pe latura nordica a navei principale si au fost realizate in jur de 1350. Pictura din cor a fost realizata mai tirziu, dupa momentul in care acesta a fost reconstruit. Cele 53 de scene dispuse in cinci registre sunt o adevarata sinteza a mintuirii, bazata pe Vechiul si pe Noul Testament, insa pictate intr-un stil cit mai accesibil vremii. De asemenea, exista o cheie de bolta de deasupra altarului, cu blazonul familiei Apafi, inconjurat de inscriptia Gentile Scutum Apae.
In concluzie: Vazut. Placut. Plec de aici cu multumirea interioara ca am gasit un nou loc de legenda, un nou tarim uitat de timp, dar si cu regretul ca nu am petrecut mai mult timp aici. Si sper sa mai gasesc si alte asemenea locuri pline de traditie, de spiritualitate si de frumos, locuri unde sa uiti de toata nebunia din orasul gri, sa te rupi de toate monotoniile cotidiene citadine si sa le inlocuiesti cu liniste, verde, miros de fin si ziduri vechi.
Si, bineinteles, pozele:

File de vacanta 8

2009-09-24T20:16:00.013+03:00

Sa te trezesti dimineata la Sirnea, la prinz sa fii in cetatea Risnov, mai pe dupa-amiaza sa vizitezi cetatile de la Rupea si Viscri, pentru a trece la amurg pe linga Sighisoara si a innopta la Biertan - iata un adevarat tur de forta. Si nu este prima data cind il fac, doar ca acum l-am facut in sens invers. Si am ajuns intre Sighisoara si Medias, facind stinga spre Biertan.

Biertan este altul dintr locurile dragi sufletului meu. Poate una dintre cele mai frumoase biserici fortificate si cetati medievale din Transilvania, Biertanul este un sat frumos si uitat de lume, cu strazi vechi, case din secolul XVIII sau inceput de secol XIX. Un sat de sasi, ascuns intre dealuri, cu case vechi de secole, care respira istorie prin fiecare por. Dar despre Biertan am mai scris si acum aproape 3 ani, si va invit sa cititi aici. Desi am mai trecut de ceva ori pe acolo intre timp, parerile mi-au ramas aceleasi. Acum a fost altfel, pentru ca nu am mai tras la Herr Otto Wagner, ci am innoptat la Casa Dornroschen, frumoasa pensiune de la poalele cetatii, a carei curte reprezinta de fapt cam jumatate din curtea cetatii. Locatia este foarte faina, ce poate fi mai fain decit sa dormi chiar in interiorul unei cetati medievale, printre zidurile acesteia, intr-o livada de meri. Situata între doua ziduri de aparare, în umbra cetatii fortificate, are o atmosfera deosebita. Te simti liber si în acelasi timp protejat între zidurile cetatii.

In concluzie, recomand Biertanul tuturor celor care cauta un peisaj idilic, ceva istorie si traditie saseasca si mai ales multa liniste.

Si bineinteles - urmeaza fotografiile din Biertan:

File de vacanta 7

2009-09-23T23:46:00.012+03:00

Viscri. Un loc de care m-am indragostit inca dinainte de a-l vedea. Am ajuns aici prima data in 2008, si am revenit cu placere. Acest sat ascunde cea mai pitoreasca si cea mai veche cetate saseasca, datind din 1210, dar si un univers al linistii, rupt total de secolul vitezei in care ne ducem noi existenta.
In România, Viscri e un loc cvasi-necunoscut. Trebuie cautat cu atentie pe harta, pentru ca nu este satul obisnuit de pe marginea vreunui drum national. Din comuna Bunesti (intre Brasov si Sighisoara), trebuie sa te abati pe un drum de vreo 10-12 kilometri care te aduce intr-un peisaj idilic. Cu greu cineva neavizat isi poate imagina bijuteria care se ascunde in spatele puzderiei de dealuri. De cum te apropii, zidurile albe ale bisericii-cetate apar impresionante pe o mica inaltime. Imaginea face parte dintr-un tablou de o frumusete coplesitoare. Biserica se inalta alba pe virful dealului, radiind parca lumina in jurul ei, printre rinduri de brazi si nuci. Totul este curat si imaculat. Este o constructie relativ mica, dar deosebit de pitoreasca., bine conservata, ce cuprinde intre zidurile sale una dintre putinele biserici-sala romanice ale secolului 13.
Vazusem mai multe fotografii ale sale, dar sa o am in fata ochilor este o experienta deosebita – descoperi unul din secretele Transilvaniei: cea mai veche biserica fortificata din frumosul Ardeal, una dintre cele 6 inscrise in patrimoniul mondial UNESCO.
Izolarea Viscriului este ceea ce a facut posibila conservarea sa aproape perfecta, in arhaismul si deplinatatea sa. Comunitatea de sasi, a caror stramosi s-au stabilit aici acum peste 800 de ani, s-a straduit sa isi mentina stilul de viata traditional, sa isi pastreze casele albastre tipic sasesti care dau un aer de distinctie peisajului deja pitoresc si biserica alba fortificata care vegheaza de opt veacuri asupra satului. Pozitia retrasa a asezarii este de vina pentru atestarea sa documentara tirzie, un jurul anului 1400. Si tot din aceasta cauza, aici s-a pastrat cel mai arhaic costum din secolele 17-19.
Biserica este cunoscuta si sub numele de Alba Ecclesia (biserica alba), dar numele sau de astazi, care il da si pe cel al satului, provine de la ceea ce au inteles românii din numele sasesc “Deutschweisskirch” (biserica saseasca alba).
Acelasi drum l-a urmat si printul Charles care, odata ajuns la Viscri, a descoperit o asezare rupta parca din povesti, traind cea mai adevarata experienta rustica. De cind mostenitorul tronului Angliei a calcat prima data aici, satul parca a prins viata. Barbatii au refacut fatadele caselor vechi de sute de ani, iar femeile s-au apucat de afaceri – exporta sosete crosetate din lina. Sosetele erau la inceput date in schimul alimentelor. Cum gramada de sosete a inceput sa creasca tot mai mare, cu timpul trocul s-a transformat intr-un adevarat proiect la care participa 125 de femei din sat, care tricoteaza zeci de mii de perechi de sosete, manusi, caciuli sau pulovere de lina care ajung la un depozit din Germania, de unde apoi se vind peste tot.
Doar peisajul a ramas acelasi. Iar de la an la an, tot mai multi turisti (se vorbeste deja de mii, din care peste 90% straini) considera acest sat un punct major de atractie si un reper de neratat al calatoriei lor in România.
Viscri este unul dintre cele mai vechi sate ale Europei si ulitele sale prafuite mi-au dat senzatia ca timpul s-a impotmolit undeva la cumpana Evului Mediu. Strazile nu au nume. Casele, in stil baroc sasesc, au fost innoite. Din cei 450 de localnici, doar 25 mai sunt sasi, 70 sunt români, iar, din pacate, 355 sunt tigani. Ca peste tot in tinutul sasilor, odata cu plecarea acestora spre o viata mai buna, in casele parasite s-au instalat tiganii, care s-au tot inmultit, pina au ajuns o majoritate covirsitoare. Unde esti tu, Antonescule? De ce nu ti-ai facut treaba pina la sfirsit? De ce in drum spre cetate a trebuit sa dau de un stol de tiganusi care au inceput sa scuipe spre masina ? De ce nu aveam o mitraliera la mine?
Ca sa ajungi la cetate, trebuie doar sa cauti cheia. Prima data cind am fost, a trebuit sa bat la poarta casei de la numarul 141, unde am gasit-o pe doamna Sara, o sasoaica cu sentimente puternice fata de pamintul natal si care mi-a fost ghid prin cetate, dupa ce m-a salutat intii in germana, apoi in franceza, mirindu-se intr-un final ca suntem români.
In fine. Biserica este superba prin simplitatea sa. Mobilierul pictat rustic, cu motive populare sasesti, confera o nota aparte, intima, interiorului. Desi de mici dimensiuni, impune prin maretia zidurilor sale, construite din blocuri mari de piatra. Are o singura nava, cu tavan plat.
Se restaureaza din mers, pe masura ce mai apar banii. Buruienile au napadit curtea. Am urcat in turn – o incercare indrazneata, pe scara de piatra, obscura, tocita si ingusta (unde eu abia am incaput), fara nici o lumina. Turnul are 6 etaje, a fost construit in 1419, si are ziduri foarte groase. Am vazut esafodajul de lemn al foisorului, am ajuns pina la clopotnita, in virful turnului. Acum se vad, pina departe in zare, dealurile. Linistea verde.
Turnul-locuinta si incinta ovala care inconjura curtea greavului din Viscri (din a doua jumatate a secolului XIII) a servit drept nucleu pentru cetatea taraneasca, construita in secolul XIV.
Biserica si cetatea taraneasca au fost construite din 3 materiale diferite – piatra alba amestecata cu caramida, lemn si tigla. Aceasta stratificare in alb, brun si rosu, confera o natura deosebit de pitoreasca ansamblului de la Viscri, iar spatiul strimt dintre biserica si celelalte constructii confera un farmec aparte de rusticitate si atmosfera medievala.
Am luat doza de liniste si de verde si din Viscri, mi-am incarcat bateriile cu imaginea acestui loc minunat, si parca m-am teleportat intr-o alta epoca, pe ulitele pietruite ale vechiului sat medieval, care ramine unul dintre locurile mele de suflet.
Si, bineinteles, intrucit o imagine valoreaza cit o suta de cuvinte, sa va si arat despre ce am vorbit…